Dacia (Dacoromania) lui Regalian / Regalianus’ Dacia (Dacoromania)

Studiu bilingv română-engleză

Romanizarea ca «revenire la matcă» a pelasgo-daco-thracismului.
Extinderea Imperiului Roman peste Marea Adriatică / Ionică, în Peninsula Balcanică, între Alpii Orientali / Norici, Carpaţii Nordici şi Nipru / Marea Neagră, începând din orizontul anului 230 î.H. / î.e.n. până dincoace de orizontul anului 106 d.H. / e.n., „a stopat elenizarea / grecizarea“ sudului Pelasgo-Daco-Thraciei şi a declanşat procesul de „romanizare“ (proces încheiat deja între orizonturile anilor 150 şi 250 d.H.), proces ce trebuie înţeles ca o „revenire la matcă“ a pelasgo-daco-thracismului ca valahime (dacoromânitate), ca mulţime de Vlahii / Valahii, sau Romanii / Românii, corespunzând vechilor „ţări de râuri / munţi“ – fostele provincii monoteist-zalmoxiene din administraţia religios-militară a Cogaionului / Sarmizegetusei –, mai mari sau mai mici, ca o „deschidere“ / „trecere“ de la civilizaţia arhetipală pelasgo-daco-thracică la „europenitatea“ / „modernitatea“ civilizaţiei interferenţiale romanic-imperiale, de la „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului la „Creştinismul Cosmic“ şi la „şcoala romanităţii / latinităţii“, dar şi ca o „altoire“ / „primenire“ („influenţă“ / „înrâurire“) latină  în plan lingvistic  – mai ales în puternica sferă a armatei, în administraţie şi în şcolile din aria urbană – facilitată de fondul comun pelasgo-daco-thracic-latin de radicali lexicali, de înrudirea dintre sacra limbă latină a Imperiului Roman şi sacra limbă pelasgo-daco-thracă a Zalmoxianismului, devenită dincoace de orizontul anului 250 d.H. valaha (dacoromâna) arhaică. Romanizarea a dat nouă înfăţişare în faţa lumii, desigur, celui mai vechi popor din Europa, a făurit chipul vlahic / dacoromânesc, de dincoace de orizontul anului 250 d.H., al poporului Pelasgo-Daco-Thracilor devenit poporul Valahilor (Dacoromânilor), în întreaga arie a Pelasgo-Daco-Thraciei, arie devenită Dacoromânia – Marea Valahie, prin „istorii evmezice / moderne“, «La Grande Blaquie».

Între marile personalităţi care au observat veridic fenomenul / procesul, se află şi G. Călinescu: «Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale Imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic. Prin penetraţia romană nu s-a născut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrâurirea altuia mai nou.» (CIlr, 14).

Spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei dintre orizonturile anilor 230 î.H. / î.e.n. şi 150 / 250 d.H., aflat sub pecetea stilistică a Zalmoxianismului, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale, a fost spaţiul-matcă al poporului Valahilor (Dacoromânilor), s-a constituit în vatra Valahimii (Dacoromânităţii).

Limita de est a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H.
După informaţiile transmise de la Herodot (Istorii, IV, 17 sqq.), Ephoros ş.a., limita estică veridică a spaţiului pelasgo-daco-thracic a format-o fluviul Nipru / Boristene (Borysthenes < din pelasgo-daco-thracul / dacoromânescul boristena / boriştean, „care borăşte, varsă, inundă“) şi ţărmul nordic, nord-vestic, vestic, sud-vestic şi sudic al Mării Getice / Negre (Pontul Euxin), de la Marea Masageţilor / Azov şi Crimeea (Chersonesul Thracic / Tauric), inclusiv, până la Golful Sinop(e). Nu luăm în consideraţie şi spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei¹, dintre Nipru şi Volga, dintre Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică, până la fluviului Araxes / Aras, „ţară de râuri / munţi“ subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei. Este vorba despre Masagaetia / Masageţia din vremea înţeleptei regine thraco-daco-getice, Tomyria / Tomyris, cea care – în anul 529 î.H. –  în fruntea puternicei armate a „ţării de râuri / munţi“ respective, a anihilat armata împăratului persan Cyrus, ce invadase Masageţia, însuşi Cyrus pierind pe pământurile masagete, în cumplita bătălie de la nordul fluviului Araxes / Aras (cf. Herodot, Istorii, I, 214 / HIst, I, 115). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H., spaţiul Masageţiei era deja un „creuzet thraco-scito-gotic“.

„Primii locuitori“ de la «portul Borystheniţilor», Olbia (azi, la sud-vest de oraşul ucrainean Nicolaev, lângă satul Porutino, către gura fluviului Nipru), erau Callipizii / Carpizii – Thraco-Daci / Geţi estici – atestaţi şi de contemporanul lui Herodot, Hellanicos, şi de contemporanul lui Platon, Eudoxius (cf. HIst, I, 503). În vecinătatea Hylaiei Thraco-Daco-Geţilor-Callipizi / Carpizi sălăşluiau Thraco-Daco-Geţii-Alazoni, înrădăcinaţi bine în valea fluviului Borystene / Nipru, de vreme ce se dovedesc buni agricultori: «Alazonii şi Callipizii (…) seamănă şi se hrănesc cu cereale, precum şi cu ceapă, usturoi, linte şi mei» (HIst, I, 317). Tot Thraco-Daco-Geţi sunt şi «robii Sciţilor», aşa-zişii „Sciţi-Plugari“ / „Agricultori“, aflaţi tot pe Valea Niprului, «mai sus de Alazoni», «cale de trei zile», până la Pripet / Panticapes, şi – potrivit recentelor descoperiri arheologice («legaţi de grupul podolic de tumuli» – HIst, I, 503) – în Podişul Volino-Podolic, unde cultivau grâul, atât pentru ei, cât şi pentru exploatatorii lor, Sciţii Nomazi / „Regali“, rămânându-le grâu şi pentru a-l vinde Elenilor / „Grecilor“. Dincolo de Pripet / Panticapes şi la răsărit de Borystene / Nipru, se situau neamuri „amestecate“, thraco-daco-getice / scitice, ori masagetice, sarmatice etc.: Neurii, Androfagii, Melanhlenii, Gelonii, Budinii ş.a. Lângă aceste neamuri pelasgo-daco-thracice, Sciţii Nomazi / „Regali“ «nici nu seamănă, nici nu ară». Arealul Sciţilor Nomazi / „Regali“ se întindea «spre răsărit, cale de paisprezece zile»; ajungea «spre miazăzi până la Taurida»; Taurida era numele Crimeii, atunci stăpânită de Thraco-Daco-Geţii-Tauri, închinători la Sora Soarelui, Co-Utya / Cotys, din panteonul Pelasgo-Daco-Thraciei arhaice, urmaşii acestora fiind azi în jur de 12.000 de crimeici Valahi (Dacoromâni-Moldoveni – prin „istorii“ s-au mai numit şi „Chersoni“, „Masageţi“, „Goţi mici“ etc.); „scitic“ era ţărmul Lacului Meotic până la «târgul numit Cremnoi» (azi, Taganrog); «câteva triburi de-ale lor ating fluviul Tanais» (Don), după cum ne încredinţează tot Herodot (HIst. I, 318). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic (dacoromânesc), nu suferise modificări esenţiale. În arealul Sciţilor de la est de Nipru şi de la Marea Masageţilor / Azov, între populaţiile preponderent pelasgo-daco-thracice, şi în Crimeea pelasgo-daco-thraco-taurică, în primele două secole ale erei noastre, în înţelegere cu Carpodacii / Carpovlahii, ce-şi doreau „vecini de nădejde“ la răsărit, „în calea tuturor migraţiilor“, se stabiliseră Goţii. Pe la anul 250 d.H., Crimeea şi zona de la est de Borystene / Nipru până la Marea Masagetă / Azov alcătuiau „Gothia“ / „Goţia“, o arie cu amestecuri de autohtoni Pelasgo-Thraco-Daci / Geţi şi triburi gotice (vizigote, ostrogote), sarmatice etc.

Limita de nord a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H.
Graniţa nordică a spaţiului Pelasgo-Daco-Thraciei, retrasă de la Marea Baltică, pornea – între orizonturile anilor 230 î.H. / î.e.n. şi 150 / 250 d.H. – de la Niprul de Sus (Ucraina) către izvoarele Pripetului, peste Vistula, peste Oder şi Elba, până la Pădurea Hercinică (azi Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germania), la izvoarele Dunării – sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacii / Geţii. Strabon, în Geografia  (VII, 1, 3), subliniază că Thraco-Dacii / Geţii au ca vecini la nord / nord-vest, în Pădurea Hercinică şi în afara acesteia, Suebii (populaţii germanice); «partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba – ne încredinţează tot Strabon (op. cit., VII, 3, 1) – este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul (Dunărea / Istru) –  în stăpânirea Suebilor; urmează teritoriul Dacilor / Geţilor, la început îngust, mărginit la sud cu Dunărea, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice, cuprinzând şi din munţi o parte; apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la Tirageţi…» (Fontes, I, 225). Şi Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală (VI, 33 / 39, 219) certifică respectiva graniţă nordică a Pelasgo-Daco-Thraciei, a Daciei Zalmoxianismului, coincizând cu „segmentul al doilea“; vorbind despre Europa „nordică a paralelei a şaptea, începând de la celălalt ţărm al Mării Caspice“ până la Oceanul Atlantic, Pliniu cel Bătrân evidenţiază: «cercetătorii cei mai exacţi dintre cei noi au împărţit restul pământului în trei segmente: unul care porneşte de la Tanais / Don, trece peste Lacul Meotic şi peste Sarmaţi până la Boristene / Nipru»; al doilea segment «cuprinde pe Daci» şi al treilea cuprinde «o parte a Germaniei, Galiile şi ţărmurile Oceanului» (Fontes, I, 407). Pe la mijlocul secolului doilea al erei noastre, Ptolemeu, în Îndreptarul geografic (II, III), relevă între altele şi longitudinea / latitudinea unor aşezări de la graniţa de nord a Pelasgo-Daco-Thraciei / Daciei: Susudava („dava“ / „cetatea“ de sus“; «38030’ / 53050’»), pe Oder, Setidava («440 / 53030’»), sau Selidava, în Polonia de azi, Singone («41030’ / 48015’»), în Slovacia de azi, Clepidava – azi, Kiev, capitala Ucrainei – etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 250 d.H. / e.n., limita de nord a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic (dacoromânesc), nu suferise vreo modificare esenţială. 

Limita de vest / sud-vest a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H.
De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic trecea prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum (provincie cu amestec de populaţii pelasgo-daco-thracice şi teurisc-celto-germanice etc.) şi apoi coborând la Aquileea (azi, Terzo d’Aquileia – Italia), în Golful Veneţienilor / Eneţilor (cf. Herodot, Istorii, V, 9). De aici, limita vestică / sud-vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta. Populaţiile / neamurile illiro-pelasgo-daco-thracice de la Marea Adriatică, din «ţinuturile ilirice», potrivit informaţiilor Geografiei (VII, 5, 1 sq.) lui Strabon, atingeau «Dunărea şi Alpii, dintre Italia şi Germania»; populaţiile pelasgo-daco-thracice / illyrice «încep de la acel lac» – este vorba despre lacul Constance – «alături de care locuiesc Vindelicii, Reţii şi Helveţii»; (…) «amintitul teritoriu (alpino-pannonic / illyric), Dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe Boi şi pe Taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros; Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos – care vine din munţi şi se varsă în Istru / Dunăre» (Parisos = Paar, azi, în Germania); «(…) dar pe cei dintâi (triburile Boiilor) i-au nimicit Dacii» (thraco-pannonici / illyrici, sub conducerea lui Burebista, în anul 60 î.H ./ î.e.n.), «pe câtă vreme cu aceştia din urmă» (Tauriscii „fixaţi“ de Burebista în Noricum), «adeseori au făcut alianţă» (Fontes, I, 245). Puţin mai târziu, în De bello civili (I, 18, 5), se menţionează că «au venit la Cezar (…) şi 300 de călăreţi trimişi de regele Noricului». Pelasgo-Daco-Thracii Illyri şi Pannoni aflaţi în conflict cu Boii / Tauriscii, despre care relatează Strabon, nu erau decât urmaşii Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni despre care informează mai întâi Herodot, în Istorii (V, 9); fruntariile Sigyniei, „ţara lor de râuri / munţi“, subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei, cuprindeau Munţii Banatului şi ai Olteniei, Munţii Dinarici, teritoriul de la Dunărea de Mijloc şi Sava, până la ţărmul Mării Adriatice dintre Scodra şi Golful Veneţienilor; Herodot certifică pentru secolul al V-lea î.H. că «hotarele (Sigyni)lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică» (HIst, II, 31); şi aceşti Thraco-Daci-Sigyni erau vestiţi extractori / prelucrători de metale, producători de arme / lănci; occidentalii europeni, «Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei / Marsiliei, dau numele de Sigyni negustorilor cu bucata, iar Ciprioţii numesc aşa lăncile» (– ibid. ; respectivele lănci, sigynele / sighinele sau sighincile, bineînţeles, purtând prin istorii numele producătorilor, Sigynii Daciei de Vest, au o formă specială de „baston de fier cu lance-peniţă în vârf“, fiind folosite şi azi, cu acelaşi semnificant / semnificat, de Valahii (Dacoromânii) din Balta Ialomiţei / Balta Brăilei, îndeosebi de cei de la Giurgeni-Vadu Oii). Pelasgo-daco-thracice erau arile Macedoniei, Epirului, Tesaliei; aria Peloponezului era încă mixtă, pelasgo-thraco-elenă / greacă (Achaea / Ellada); chiar Herodot (Istorii, II, 56) subliniază în acest sens: «(…) Elada – ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia…» (HIst, I, 158). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 250 d.H. / e.n., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială.

Limita de sud / sud-est a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H.
Între orizonturile anilor 800 şi 500 î.H., în urma expansiunii helene, în urma breşelor produse în masa Pelasgo-Daco-Thracilor de procesul „grecizării“ şi, îndeosebi, în vremea extinderii Imperiului Persan, limita sudică / sud-estică a spaţiului pelasgo-daco-thracic s-a retras din Anatolia tot mai mult spre Marea Marmara şi Marea Tracică / Egee. Împotriva expansiunii elene / greceşti în bazinul Mării Egee / Mediterane, în bazinul vestic, nord-vestic şi nordic al Mării Getice / Negre, împotriva „grecizării“ sudului Pelasgo-Daco-Thraciei, împotriva cuceririlor şi ameninţărilor Imperiului Persan, Cogaionul / Sarmizegetusa a răspuns prin acei cavaleri salmoşieni, cavaleri ai lui Sol-Ares, deveniţi străluciţi regi („de arme“, subordonaţi, într-o mai mare sau mai mică măsură Cogaionului / Sarmizegetusei) în „ţările de râuri / munţi“ ale Pelasgo-Daco-Thraciei, ale Daciei Zalmoxianismului de Sud / Est, mai precis, în Pelasgo-Daco-Thraco-Edonia (lui Getas), în Pelasgo-Daco-Thraco-Bisalt-Crestona (sub „cumplitul“ / „crudul“ rege zalmoxian al Rodopilor, care l-a respins pe împăratul Xerxes – cf. HIst, II, 337), în Pelasgo-Daco-Thraco-Macedonia (sub regii: Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip al II-lea, cel căsătorit – în 339 î.H. – cu Meda, fiica regelui „de arme“, Cotilă / Kothelas, Alexandru cel Mare, Seuţă / Seuthes al III-lea, Lisimac / Lysimah ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Odrisia (sub regii: Teres, Sitalche / Sitalkes, Seuţă  / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes al II-lea, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, „omul-Soarelui-Moş“ / „Zalmoxis“ al Hebrului / Mariţei, Cotyu / Cotys I ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Sciţia (sub regii Ariapida / Ariapitha – transliterat de Herodot în Ariapeithes, provenind din cuvântul pelasgo-daco-thrac ariapa / hariapa, din care a rezultat valahicul / dacoromânescul  arap / harap, negru  + suf. –ida / -itha > -iţă  – a cărui soţie, Opia / Opoia, era fiica regelui Teres al Daco-Thraco-Odrisiei –, Schilă / Skyles – < ski-  „spin“ + suf. aug. pelasgo-daco-thracic / vlahic –ila / -ilă – ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Gaetia / Geţia (sub regii „de arme“: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, sau Doru / Dorus-Michaita, ca în Istoriile lui Orosius – cf. Fontes, II, 193 – < daco-pelasgul drom, „drum“, sau dor + daco-pelasgul gai, „gaie“ / „vultur“ + suf. –ita / –iţă; numele înţeleptului rege pelasgo-thraco-dac / get însemnând „drumul“ / „dorul Găii Mici, al Vulturului” –, Salmodiessic / Zalmodegikos – < din daco-pelasgul Salmos-, „Zalmas-Zalmoxis“ + -diesse- „deget“ + suf. –ic , „degetul lui Zalmoxis“ ş.a.) etc.  În orizontul anului 230 î.H., populaţiile pelasgo-daco-thracice din anatolienele „ţări de râuri / munţi“: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia şi din multe insule ale Arhipelagului Thracic / Egeean erau peste 80 la sută „elenizate“ / „grecizate“; Pelasgo-Daco-Thraco-Phrigia, Thraco-Bithinia erau „semihelenizate“ / „grecizate”; „helenizarea“ / „grecizarea” cuprinsese şi „elitele“ Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, Pelasgo-Daco-Thraco-Tessaliei, dar şi o considerabilă parte din „elitele“ Pelasgo-Daco-Thraco-Macedoniei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Buzantionului / Byzantionului, „ţară de râuri / munţi“, cunoscută mai târziu, sub numele de Thracia „propriu-zisă“. În acest orizont temporal, limita de sud / sud-est a spaţiului pelasgo-daco-thracic se mutase din Asia Mică în Europa, de la Marea Getică / Neagră a Bosforului / Byzantionului, trecând peste Marmara şi Marea Thracică, înaintând pe la sud de Golful Volos / Valah şi pe la nord de Insula Eubeea / Evvoia, spre a traversa pe la nordul Peninsulei Atica, pe la sudul Munţilor Pind, prin sudul Pelasgo-Daco-Thraco-Tesaliei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, până la Golful Patrai, de la Marea Ionică / Mediterană.

Romanizarea treptată a spaţiului pelasgo-daco-thracic, sau integrarea în etape a Daciei Zalmoxianismului în Imperiul Roman, între orizonturile anilor 230 î.H. şi 106 / 250 d.H.
În primăvara anului 229 î.H./ î.e.n., a trecut sub „tutela“ Romei prima provincie din Dacia Zalmoxianismului: «ţara de râuri / munţi» a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni (Ardieii-Dalmaţiei, Partinii-Epidamnosului şi Atintanii-Epirului de Nord – ai căror urmaşi sunt azi şi „Ţânţarii-aromâni“) de sub sceptrul „regelui de arme“, Agron, avându-şi reşedinţa la Scodra (azi, Shkoder, în nordul Albaniei), care „vămuia“ (cu o „armată de corsari / piraţi“) întregul comerţ din Marea Adriatică / Ionică. Th. Mommsen, în Istoria romană, notează în acest sens: «(…) stăpânii de la Scodra au unit populaţiile ilirice din Dalmaţia, Muntenegru şi actuala Albanie de nord în vederea unor expediţii de piraterie comune, în stil mare, cu flotile întregi formate din velierele lor rapide cu două punţi, renumitele „corăbii liburne“; Ilirii pelasgo-daco-thraci purtau război împotriva oricui pe mare şi pe ţărm. Coloniile greceşti din aceste ţinuturi, oraşele insulare Issa (Lissa) şi Pharos (Lesina), importantele porturi continentale de la Epidamnos (Durazzo) şi Apollonia (la nord de Avlone, pe râul Aoos) au suferit cel mai mult, fiind asediate deseori de către barbari; (…) flota de corsari a reuşit, în fine, să ocupe şi bogata şi importanta insulă Corcyra (Corfu).

Plângerile marinarilor italici, cererile de ajutor ale vechilor aliaţi ai Romei, Apolloniaţii, rugăminţile fierbinţi ale Isenilor asediaţi au determinat, în sfârşit, senatul să trimită cel puţin soli la Scodra. Fraţii Gaius şi Lucius Coruncanius s-au înfăţişat în faţa regelui Agron pentru a-i cere încetarea prădăciunilor. Regele a răspuns că, după dreptul public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci, pirateria este un meşteşug legal şi că guvernul nu are competenţa să se opună pirateriei particulare. La acestea Lucius Coruncanius a răspuns că Roma se va preocupa de ameliorarea dreptului public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci. Din cauza acestei replici, într-adevăr, nu prea diplomatică, unul dintre soli a fost ucis pe drumul de întoarcere în patrie, după cum afirmă Romanii, la porunca regelui, iar extrădarea ucigaşilor a fost refuzată. Senatul nu mai putea să aleagă. O dată cu venirea primăverii anului 525 (229), în faţa Apolloniei şi-a făcut apariţia o flotă formată din 200 de vase de linie, purtând la bord o armată de debarcare. Bărcile corsarilor s-au răspândit în toate direcţiile în faţa flotei, iar armata a asaltat toate cuiburile de piraţi; regina Teuta, care guverna în locul fiului său minor, Pinu / Pinnes, după moartea soţului ei Agron, a trebuit să accepte condiţiile dictate de Roma, fiind asediată în ultimul ei loc de refugiu. Tiranii de la Scodra au trebuit să se limiteze atât în nord cât şi în sud la teritoriul lor originar restrâns…». Teuta s-a lăsat „convinsă“ de consulii romani, Fulvius Centumalus şi L. Postumius Albinus, să intre sub „protecţia“ Romei; se realiza astfel „primul cap de pod“ al Romei peste Marea Adriatică. La scurt timp, în anul 219 î.H., Roma a reuşit să-şi anexeze toată coasta Mării Adriatice a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni, sau Dalmaţia / Illyria. În anul 118 î.H., o armată imperial-romanică, sub comanda lui Lucius Caecilius Mettelus, a reuşit să facă o breşă în Dacia de Vest, pe valea râului Sava / Savus, şi chiar să ţină sub control respectivul teritoriu de la nordul Munţilor Dinarici; însă ţinutul Daco-Thracilor-Sigyni, cu întregul lanţ muntos al Dinaricilor, rămăsese tot în administraţia / libertatea Cogaionului / Sarmizegetusei. Prin romanizarea populaţiilor autohtone de Pelasgo-Daco-Thraci-Sigyni, prin fuziunea elementului lingvistic pelasgo-daco-thracic-sigynian cu cel romanic / latin, începând dintre orizonturile anilor  230 / 229 şi 219 î.H., s-au ivit în „istorii“ Vlahii / Dacoromânii „de dinaintea lui Iisus Hristos“. Urmaşii acestor primi Valahi (Dacoromâni) sunt astăzi Istroromânii (adică Dacoromânii / Românii din Istria, pe cale de asimilare totală în Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, sau „fosta Yugoslavie“).

După trei războaie (I – 215 / 205 î.H.; II – 200 / 197 î.H.; III – 171 / 168 î.H./ î.e.n.), Pelasgo-Daco-Thracii, monoteişti-zalmoxieni, ori politeişti, mai mult ori mai puţin „elenizaţi“ / „grecizaţi“, din strălucita Macedonie antică au fost înfrânţi şi supuşi Romei. După răscoala din 149 / 148 î.H., Macedonia a fost transformată în provincie romană; procesul de romanizare s-a extins şi în această arie; urmaşii Vlahilor / Dacoromânilor de aici sunt astăzi Macedoromânii  (adică Românii / Valahii din Macedonia antică) / Aromânii din Albania, nordul Greciei, sud-vestul Bulgariei, Macedonia, sudul Serbiei.

Pornind de la arhaic-etnica înrudire cu Pelasgo-Daco-Thracii, Romanii au dus o politică subtilă; au anexat mai întâi la Imperiul Roman acele teritorii în care erau amestecuri de populaţii pelasgo-daco-thracice (politeiste) cu populaţii migratoare – mai vechi ori mai recente –, de Eleni / Greci, Celţi, Marcomani, Syrieni ş.a., speculându-se şi aspectul religios (faptul că teritoriile pelasgo-thracice respective nu erau sub pecetea Zalmoxianismului). Astfel Romanii s-au înstăpânit în Bitinia, în Pont etc. (Bitinia a devenit provincie senatorială de rang consular în anul 74 î.H.; în Pont au pus stăpânire începând din anul 74 î.H.).

În vremea regelui / „împăratului“ Burebista (82 – 44 î.H.), statul zalmoxian al Daciei se întindea – în vest – de la Alpii Norici / Răsăriteni şi izvoarele Dunării, la ţărmul vestic / nord-vestic al Mării Negre – dintre Byzantion şi Odesa / Olbia, şi la Nipru, în est, de la Carpaţii Nordici, Oderul / Vistula de Mijloc, Pripet şi Podişul Podoliei – în nord –, până la Marea Thracică şi până la hotarele cu Imperiul Roman din Macedonia şi Dalmatia (devenite din pelasgo-daco-thracice „ţări de râuri / munţi“, provincii „romane“). După asasinarea lui Burebista (44 î.H.), marile provincii („ţările de râuri / munţi“) ale Daciei s-au îndepărtat / rupt de Cogaion / Sarmizegetusa sub patru / cinci „regi“ / „regişori“ („de arme“), fiind treptat cucerite şi integrate Imperiului Roman până în anul 106 d.H. / e.n.

Dacia de Vest s-a integrat în Imperiul Roman, mai întâi ca provincia Dalmaţia, ori provincia Pannonia, apoi Illyricum etc., de prin anul 14 î.e.n., sub împăratul Augustus (este vorba despre teritoriile pelasgo-daco-thracice / dacoromâneşti-arhaice, sau valahice,  aparţinând azi Sloveniei, Croaţiei, Bosniei / Herţegovinei, Muntenegrului, Serbiei, Ungariei, Austriei, Cehiei).

Dacia de Sud (de la Dunărea de Mijloc şi de Jos) s-a transformat în provinciile Imperiului Roman,  Moesia Superior şi Moesia Inferior, începând tot din vremea împărăţirii lui Augustus, din anii 29 / 28 î.H. (dar provincie imperial-romanică, Moesia a fost abia  din anul 45 / 46 d.H. – azi aceste teritorii dacice / vlahice, adică dacoromâneşti, aparţin Serbiei, Bulgariei, Ukrainei).

Thracia, provincia dintre Munţii Hemus / Balcani (adică Munţii Blachilor / Dacoromânilor), Marea Getică / Neagră, Marea de Marmara şi Marea Thracică / Egee, învecinată la vest cu Macedonia (deja provincie romană), a cunoscut statutul clientelarităţii faţă de Roma (provincie romană a devenit tardiv, din anul 45 / 46 d.H.). Din romanizarea Pelasgo-Daco-Thracilor din această provincie / „ţară de râuri / munţi“ au rezultat Vlahii / Dacoromânii, cei ce – peste aproape patru secole – sub împăratul lor, Constantin cel Mare, au întemeiat o nouă capitală a Imperiului Roman, Byzantion (de la dacicul budia > dr. „buză“ – cu sensul de „buzele Mării Megre“).  Mai târziu, după moartea împăratului valah întemeietor, Constantin cel Mare, capitala a primit numele de Constantinusa / Constantinopol. Valahii („Bizantinii“) din Thracia au făcut să strălucească imperialul Constantinusa (Constantinopol / Creştinopol), sub conducerea celor 42 de împăraţi de neam pelasgo-daco-thrac, adică valahic / dacoromânesc, ridicaţi în tronurile Imperiului Roman (Imperiilor Romane), de la Aurelian (270) la Focas (610). Capitala Ortodoxiei, Constantinusa / Constantinopol („elenizându-se“ după anul 610, de când s-au instalat în tron împăraţi greci ori de altă naţie), se vede „turcizată“ în zilele noastre cu numele de Istambul – căci Grecii, preluând puterea imperial-romanică-răsăriteană, „au vândut-o“ Turcilor în urmă cu mai bine de o jumătate de mileniu. Urmaşii acestor Valahi / Dacoromâni ai Thraciei – aproape „asimilaţi“ de Greci, de Turci şi de Bulgari – sunt cunoscuţi azi ca Meglenoromâni (adică Dacoromânii / Românii, Valahii din Meglen-Grecia).

Dacia Nord-Dunăreană, sau Statul Independent al Daciei lui Decebal, întinzându-se (numai pe aproximativ 40 la sută din Dacia lui Burebista) de la Dunărea de Mijloc (din dreptul localităţii Budama / Budes – Budapesta de azi) şi Pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la  Vistula Superioară şi Pripet, până la Dunărea de Jos (peste România de azi, peste Basarabia / Rep. Moldova, peste Ukraina de Vest, peste Slovacia şi Ungaria de Est, de pe hărţile contemporane), a fost cucerită numai parţial – Banatul, Oltenia, Ardealul / Transilvania –, parte transformată în provincie a Imperiului Roman din august 106 d.H., în vremea împăratului Traian  (în ceea ce priveşte romanizarea teritoriilor „estice“ / „nord-estice“ ale Dacilor „liberi“, aceasta s-a petrecut în vremea urmaşilor lui Traian / Decebal, îndeosebi, în vremea Dinastiei Pieporilor – cf. PGet, 135 – şi a împărăţirii lui Constantin cel Mare).

Din orizontul anului 230 î.H. / î.e.n. şi până în orizontul anului 250 d.H., după aproape o jumătate de mileniu de romanizare, întregul spaţiu al Pelasgo-Daco-Thraciei, evidenţiindu-se inconfundabil în statul Daciei Zalmoxianismului, a devenit spaţiu al Valahimii / Dacoromânităţii, cel mai mare popor al Europei, poporul Pelasgo-Daco-Thracilor reînfăţişându-se sub „noul chip“ al marelui popor al Valahilor / Dacoromânilor. Limba pelasgo-daco-thracică, în care s-au realtoit elementele limbii latine, a devenit limba valahă (dacoromână), în această întreagă arie, bineînţeles, înainte de anul 250 d.H., o dată cu încheierea procesului de romanizare – proces care nu a avut loc decât în aria Pelasgiei Arhaice (cf. CDr, 6), nu în toată aria fostului Imperiu Roman, căci numai din aria Pelasgiei Arhaice s-au ivit în istorii, „tot sub chip nou“, cam în acelaşi timp, toate celelalte popoare romanice.

Statul independent al Daciei (Dacoromâniei) întemeiat de Regalian în anul 258.
Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 – 268), în toamna / iarna anului 257 d.H. Valahii (Dacoromânii) din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica-i reşedinţă / „capitală“, Sirmium (azi Sremska Mitrovica), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor (Dacoromânilor) din Valea Dunării. În primăvara² anului 258 d.H., împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor“) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi valahul (dacoromânul) Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia – cf. Fontes, II, 105). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre Valahi / Dacoromâni, cât şi preponderenţă dacoromânească între războinicii de rând. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor valahi, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să numească în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.

Fig. 1. Dacia (Dacoromânia) lui Regalian (258 – 268 / 270 d.H.), strănepotul regelui-erou Decebal.

 
Dacia (Valahia Mare / Dacoromânia) «amissa est».
Atât istorici contemporani cu Gallienus şi Regalian, între care şi istoricul atenian, Dexip (ce a trăit între 210 şi 280 d.H.; în lucrarea Sciticele, abordează evenimentele dintre anii 238 şi 268), cât şi istoricii secolelor următoare –  Eutropius (autor, în anul 359 d.H., al celebrei istorii, Breviarium ab Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Sextus Aurelius Victor (autor, în anul 360, al lucrării Caesares / Despre împăraţi), Rufius Festus (care scrie – pus de împăratul Valens – în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / Scurtă istorie a Poporului Roman), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (scriptores Historiae Augustae, din orizontul anului 394 d.H.), Zosimos  ş.a. – afirmă – mai mult, ori mai puţin răspicat –  că  provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior / Inferior, Dacia (Traiană) / Daciile, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmaţia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia –, cu ai Pelasgo-Daco-Thracilor urmaşi, Vlahii (Dacoromânii), la care s-a alăturat şi Dacia-Costoboceană / Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice / Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber, sub conducerea regelui Pieporu / Pieporus («rex Costobocensis» şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor – cf. PGet, 143 sq.), în vremea lui Gallienus, în anul 258 d.H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, s-au unit, rupându-se – printr-o serie de lupte / războaie – din Imperiul Roman, şi au reîntemeiat Statul Independent al Valahimii, adică Dacia (Dacoromânia).

Aşadar, Dacia (Blachia / Valahia Mare, sau Dacoromânia) … «amissa est», încă din vremea împărăţirii lui Gallienus. Pentru tălmăcitorii „infideli“ ai documentelor istorice cu privire la statul independent al Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian din anul 258 d.H., reamintim sensurile verbului latinesc amitto, ere, misi, missum : 1. «a pierde (suferind o pagubă)», „a pierde un teritoriu / oraş, armata / flota etc., desigur, prin luptă / război“; 2. «a părăsi (de bună voie), a renunţa, a abandona»; 3. «a lăsa să-i scape, a scăpa (involuntar)» „prada din mâini“ / „ocazia“, „momentul favorabil“ ; 4. «a trimite (departe de sine)» (GDlr, 77). Galienus a pierdut în faţa lui Regalian, printr-o serie de lupte / războaie, atât Dacia Sud-Dunăreană cât şi Dacia Nord-Dunăreană (Dacia Traiană); cu provinciile eliberate din Imperiul Roman s-a unit şi Dacia Liberă, realcătuind statul Daciei (sau Valahia Mare / Dacoromânia). Independenţa Daciei (Dacoromâniei), hotarele statului au fost magistral apărate de Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est ale Daciei (Dacoromâniei), cu Goţii, cu Gepizii, cu Herulii, cu Tervingii ş.a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu statul său, în sud, sud-vest şi vest: în Bittinia (provincie cu amestec de populaţii, cu multe „cuiburi ale trădării“, chiar dacă avea aproape 50 la sută elemente valahice), în Pont, în Achaia / Grecia, în Noricum etc.; apoi, a coordonat / sincronizat răscularea altor ţări / provincii din Imperiul Roman, ca Raetia, Gallia, Britannia, Egipt etc. (cf. DMID, 174 sqq. / CDH, V, 12 sqq.), încât puterea armatelor imperial-romane să nu se poată concentra zdrobitoare asupra statului independent al Daciei (Dacoromâniei).

Statul Independent al Daciei (Dacoromâniei –  fig. 1), sub Regalian (258 – 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), a avut monedă proprie, regalianul de argint (fig. 2), monedă naţională cu numele conducătorului lor: «IMP. C. P. C. REGALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelasgo-daco-thraca (valaha / dacoromâna), şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul. 

Despre independenţa Daciei (Dacoromâniei) aduce mărturie peste milenii şi realitatea arheologică din centrul financiar, religios şi legislativ, Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), capitala lui Regalian.

Ultimele monede ale Romei aflate în circuit aici au fost emise în vremea lui Gallienus, înainte de anul 258 d.H., anul independenţei Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, anul în care regalianul de argint a înlăturat denarul Romei.

În acest sens, cercetătorul american Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică „de la faţa locului“: în Sarmizegetusa, «ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87).

Pe monedele de argint bătute în Dacia (Dacoromânia) –  la Sarmizegetusa, în matriţe arhaice (în tradiţia centrelor metalurgice din Arutela / Ardeal, în acest sens, făcându-se precizările: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus anciens» – CDH, 9) –, după cum le descrie, în 1861, numismatul / istoricul Henry Cohen, având la îndemână numai exemplare existente atunci la Muzeul din Viena (cinci emise sub Regalian, între anii 258 şi 268, şi trei emise de soţia sa, augusta Sulpicia Dryantilla, care a preluat conducerea statului Daciei / Dacoromâniei, după moartea lui Regalian, între anii 268 şi 270), este înfăţişat astfel: 1) «IMP. C. RE…; bustu-i înrăzărindu-se, în dreapta-i cu mantia-i (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului), încadrând un altar» (faţă); «Regalian şi soţia-i împărăteasă, Sulpicia Dryantilla, în picioare; între ei, un altar» (revers – CDH, 8); 2) «… C. P. C. REGALIANVTORI. Bustu-i înrăzărindu-se spre dreapta (TORI este sfârşitul reversului MARTI PACATORI de Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C. P. C. REGALIANUS AVG. Bustu-i înrăzărit spre dreapta (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului); revers: LIBERALITAS AVGG. / augusta LIBERTATE / ELIBERARE (Sora Soarelui / Co-Utya), în picioare, spre stânga, ţinând sita şi peste aceasta, transversal, sceptrul » (CDH, 9); 4) «IMP. C. P. C. REGALIANV… Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: So-Ares / Soarele-Tânăr / Războinic înrăzărit cu braţul drept ridicat, ţinând un bici» (cu care mână caii de la cvadriga-i celestă – ibid.); 5) «…REGALIAN… Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Providenţa / Zâna Co-Utya (Sora Soarelui) în picioare, la dreapta, ţinând în braţele-i spice  şi cornul abundenţei; la stânga, baniţa cu spice de grâu.» (ibid).

Fig. 2. Un regalian de argint, bătut în anul 258 d.H.

(faţă şi revers)

Pentru numismaţi, H. Cohen subliniază cu privire la regalianul de argint, cu privire la adevăratul nume al împăratului pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromân), Regalian / Regalianus (< din pelasgo-daco-thracicul ragalia / regălia > valahicul / dacoromânescul răgălie / regălie „rădăcină de copac văzută pe la râpe, surpături etc.“ + suf. onomastic -an), cel de pe monedă (căci moneda s-a ivit, a circulat şi sub privirile împăratului), nu Regillianus, numele deformat de istoricii tardivi şi de scribii evmezici: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). Înrăzărirea spre dreapta, spre Soarele-Moş (Tatăl-Cer) / Sa(l)-mos-“Zalmas-Zalmoxis”, aidoma Cavalerilor Zalmoxianismului / Dunăreni, reprezentarea perechii secunde sacre, Sol-Ares (Soarele Tânăr / Războinic) – Co-Utya (Cotys / Sora-Soarelui), mantia-i cavaleresc-imperial-zalmoxiană etc. indică profunda sa credinţă în Zalmoxianism, jurământul său de epopt al Zalmoxianismului, apartenenţa-i iniţiatică / misterică la ordinul confreriilor războinic-religioase ale Cogaionului / Sarmizegetusei (care au fiinţat / funcţionat până după Mihai Viteazul, dincoace de 1601 d.H.).

După un deceniu de războire fără succes cu împăratul Valahilor / Dacoromânilor, în anul 267, împăratul Gallienus mobilizase trupe importante – sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul / comandantul Atenei), Claudius ş.a., în provinciile Imperiului Roman de la graniţa de sud a Daciei (Dacoromâniei), în Pont, în Bithynia, în Phrigia, în Achaia (Grecia), Tesalia, în Epir, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare imperial-romanice de la graniţele de sud ale Daciei (Dacoromâniei), a dirijat în respectivele provincii ale Imperiului Roman o puternică “invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi, Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli, Peuci ş.a., neamuri îndemnate – după cum spun cronicile – «la prada / devastarea Imperiului Roman» (cf. Fontes II, 105 sqq.). Devastările au început din provincia Pont şi au fost frânate / stăvilite abia în Achaia / Ellada (Grecia), în Tesalia şi în Epir; Herulii au asediat Atena; după relatarea, din Istoria bisericească, a lui Euagrios, Dexip, “generalul” / istoricul (autorul Sciticelor ), în anul 267, «a adunat în jurul său două mii de bărbaţi spre a înfrunta atacul Herulilor asupra Atenei» ( Fontes, II, 529), rezistând până în primăvara / vara anului 268, când Gallienus a venit în ajutorul Atenei, în fruntea unei puternice armate, respingând şi urmărind pe invadatori, pe teritoriul provinciei Thracia, până la râul Nestos / Mesta, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a ieşit biruitor în bătălia de pe râul Nestos, luând prizonier chiar pe regele herul, Naulobatus; dar încălcarea hotarelor Daciei (Dacoromâniei) a declanşat furia Pelasgo-Thraco-Dacilor / Valahilor (Dacoromânilor) din provincia Thracia împotrivă-i, obligându-l “să plece în Italia” (Fontes, II, 103). În vara anului 268 d.H., împăratul Gallienus, văzând zădărnicia luptelor sale de a reintegra Dacia (Dacoromânia) între fostele hotare ale Imperiului Roman, a recurs la soluţia mişelească, angajând ucigaşii lui Regalian; criminalii plătiţi de împăratul roman Gallienus au reuşit să pătrundă în tabăra împăratului valah Regalian, imediat după răsunătoarea-i victorie împotriva Sarmaţilor / Roxolanilor – ce fuseseră anihilaţi la hotarul de nord al Pannoniei. Complotiştii imperial-romanici ai lui Gallienus reuşesc să-l ucidă pe Regalian prin august 268. Moartea lui Regalian a indignat întreaga Dacie (Dacoromânie). Reacţia fidelilor cavaleri valahi ai Zalmoxianismului a fost de maximă promptitudine, la scurt timp fiind ucis şi împăratul roman Gallienus.

 
Sulpicia Dryantilla / Druanţilă (268 – 270).
În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat “războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia (Dacoromânia), conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla / Druanţilă (268 – 270 d.H.), prilej cu care bate propria-i monedă (fig. 3), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena), înfăţişând-o cu «bustu-i diademat, la dreapta, cu cornul Lunii» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé à droite avec le croissant» – CDH, 10). Împărăteasa Daciei (Dacoromânie)i, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au mobilizat în Dacia (Dacoromânia) de Est peste 320.000 de războinici – după cum relevă Scriptores Historiae Augustae (cf. Fontes, II, 105), pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei (Dacoromâniei) au fost asociate neamurile dintre Nipru, Marea Masagetilor / Azov şi din Crimeea: Goţii, Herulii ş.a. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna / primăvara anului 269 d.H. Referindu-se la această campanie a Dacilor (Dacoromânilor), istoricul Zosimos subliniază: «Valahii (Dacoromânii) se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras / Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (…), având vântul dinspre spatele corăbiilor» (Fontes, II, 307) până la “strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe pelasgo-daco-thracice / valahice (dacoromâneşti-arhaice) a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a mai supune Dacia (Dacoromânia).

Fig. 3. Monedă de argint bătută de împărăteasa Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor (Dacoromânilor), Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, în anul 268 (faţă şi revers)

 
Dacia (Dacoromânia) «…restituta…».
În anul 270, Aurelian a devenit împăratul Daciei (Dacoromâniei); în acelaşi an ajunge şi în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia (Dacoromânia) se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului de la Aurelian (legământ⁴ făcut lângă Aquileia⁵ – cf. Fontes, II, 307) – respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după împăratul valah (dacoromân) de Constantinopol, Focas (602 – 610). Aşadar, în anul 270 d.H., sub împăratul Aurelian, în Imperiul Roman a avut loc un mare eveniment: Dacia (Dacoromânia) restituta…

REGALIANUS’ DACIA (DACOROMANIA) – THE INDEPENDENT STATE OF DACIA (DACOROMANIA: 258 – 268 / 270 A.D.), FOUNDED BY REGALIANUS, THE GREAT GRANDSON OF THE HERO-KING DECEBALUS

Romanization – «A Return of Pelasgo-Daco-Thracism to the Roots».

 
The Eastern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 150 / 250 A.D.

 
The Northern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. / B.O.E. and 150 / 250 A.D.
The Northern boundary of the Pelasgo-Daco-Thracian space, having withdrawn from the Baltic Sea, started – between the horizons of the years 230 B.C. / B.O.E. and 150 / 250 A.D. – from the Upper Dnieper (Ukraine) to the springs of the Pripet, over the Vistula, the Oder, and the Elbe, to the Hercynic Forest (today, Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germany), to the springs of the Danube – the sacred river of those who knew how to make themselves immortal, that is the Dacians / Getae. In his Geographia (VII, 1, 3), Strabo emphasized that the Thracian-Dacians / Getae bordered upon the Suebs (Germanic populations) in the North / North-West, in the Hercynic Forest and beyond it; «the Southern part of Germany, beyond the Elbe – Strabo also stated (op. cit, VII, 3, 1) – at least at the point where it neighbours the river (the Danube / the Ister) – was under the domination of the Suebs; there follows the territory of the Dacians / the Getae, at first being narrow, bordered by the Danube in the South, by the mountains of the Hercynic Forest on the opposite side, and also including a part of the mountains; then it widens and stretches to the North up to the Tyragetae…» (Fontes, I, 225). Pliny the Elder, in his Natural History (VI, 33 / 39, 219) also certifies that the Northern border of Pelasgo-Daco-Thracia, of Dacia during Zalmoxianism, coincided with the “second segment”; talking about the “North Europe of the seventh parallel, starting from the other shore of the Caspian Sea” to the Atlantic Ocean, Pliny the Elder points out: «the most exact researchers of the new generation have divided the rest of the land into three segments: the first starts from the Tanais river / the Don, passes over Lake Maeotis and over the Sarmatians up to the Borystenes / the Dnieper»; the second segment «includes the Dacians» and the third one covers «a part of Germany, the Gallias and the shores of the Ocean» (Fontes, I, 407). About the middle of the 2nd century A.D. / O.E., Ptolemaeus, in his Geographia (II, III), reveals, among other things, the longitude / the latitude of some settlements on the Northern border of Pelasgo-Daco-Thracia which had already become, in the meanwhile, Dacia (Dacoromania), «over 75 per cent»: Susudava (“the higher dava”, “the higher sacred fortified town of the Father-Sun / Salmos-Zalmas-Zalmoxis”: «38030’ / 53050’»), Setidava on the Oder («440 / 53030’»), or Selidava, in today’s Poland, Singone («41030’ / 48015’») in today’s Slovakia, Clepidava – today being Kiev, Ukraine’s capital – etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Between the horizons of the years 230 B.C. and 250 A.D. / O.E., the Northern limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space, of Dacia during Zalmoxianism, which had become the limit of the Wallachian (Dacoromanian) space, did not undergo any significant change.

 
The Western / South-Western Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. / B.O.E and  150 / 250 A.D.
From the Hercynic Forest, the Western limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space passed over the East Alps, rounding Noricum (a province with a mixture of Pelasgo-Daco-Thracian and Taurian-Celtic-Germanic, etc. populations) and then going downwards to Aquillea (today, Terzo d’Aquileia – Italy), in the Venetians’ / Enetians’ Gulf (cf. Herodotus, Histories, V, 9). From here, the Western / South-Western limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space followed the shore of the Adriatic Sea, along the whole Western shore of the Balkan Peninsula, to Crete. The Pelasgo-Daco-Tracian populations / tribes near the Adriatic Sea, in the «Illyrian provinces» (or the Illyrians – following the name of the province, Illyria), reached, according to Strabo’s information in his Geographia (VII, 5, 1 sq.), «the Danube and the Alps, between Italy and Germany»; the Pelasgo-Daco-Thracian / Illyrian populations «start from that lake» – it is Lake Constance – «with whom the Vindelicii, the Rhaetians / Retti, and the Helvetti lived»; (…) «the Dacians turned the above mentioned territory (Alpino-Pannonian / Illyrian) into a desert, as a result of the war in which they defeated the Boi and the Taurian-Celtic tribes under the rule of Critasiros; the Dacians pretend that this territory belongs to them, even though they are separated from it by the river Parisos – which comes from the mountains and flows into the Ister / the Danube» (Parisos = Paar, today in Germany); «(…) but the former (the tribes of the Boi)» – were destroyed by the Dacians» (the Thracian-Pannonian / Illyrian branch, under the leadership of Burebista, in the year 60 B.C. / B.O.E.), while «they frequently made an alliance» (Fontes, I, 245) «with the latter» (the Taurians “placed” by Burebista in Noricum). A little later, in De bello civili (I, 18, 5) it is mentioned that «300 horsemen sent by the king of Noricum also came to their Caesar…». The Illyrian and Pannonian Pelasgo-Daco-Thracians, who were in conflict with the Boi / Taurians – which Strabo was reporting about –, were but the descendants of the Sigyni-Pelasgo-Daco-Thracians, of whom we first hear from Herodotus, in his Histories (V, 9); the boundaries of Sigynia, “their country of the rivers / the mountains”, subordinated to Cogaion / Sarmizegetusa, included the Banat and Oltenia Mountains, the Dinaric Mountains, the territory from the Middle Danube and the Sava, to the shore of the Adriatic Sea between Scodra and the Venetian Gulf; Herodotus attested that, in the 5th century B.C., «the boundaries of the Sigynians extended as far as the Enetians at the Adriatic Sea» (HIst, II, 31); and these Sigynian-Thraco-Dacians were well-known smeltors / processors of metals, producers of arms / spears;  the European Westerners, «the Ligurs, who live in the upper lands, beyond Massalia / Marseille give the name of Sigynians to the retail salesmen, and the Cypriots call the spears by that name» (– ibid.; these spears, the sigyns / sighins or sighincis, bearing through the histories their producer’s name, the Sigynians of the West Dacia, have a particular form of “an iron cudgel with a spearhead at its pointed end”, being in use even today and having the same significance / significant, for the Wallachian (Dacoromanians) in the Ialomi­­ţa Pond / the Brăila Pond, particularly by the people at Giurgeni-Vadu-Oii). The areas of Macedonia, Epirus, and Thessaly were Pelasgo-Daco-Thracian; the area of Peloponnese was still composite, that is Pelasgo-Thracian-Hellenic / Greek (Achaea / Ellada); even Herodotus (Histories, II, 56) underlines, with reference to this: «Hellada – a country which was formerly called Pelasgia…» (HIst, I, 158). Between the horizons of the years 230 B.C. and 250 A.D. / O.E., this limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, which had become the limit of the Wallachian (Dacoromanian) space, did not undergo any essential change.

 
The Southern / South-Eastern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 150 / 250 A.D.
Between the horizons of the years 800 and 500 B.C., as a result of the Hellenic expansion, of the breaches produced in the masses of the Pelasgo-Daco-Thracians by the process of “Graecization” and, especially during the expansion of the Persian Empire, the Southern / South-Eastern limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space withdrew from Anatolia more and more towards the Sea of Marmara and the Thracian / Aegean Sea. Against the Hellenic / Greek expansion in the basin of the Aegean / Mediterranean Sea, in the Western, North-Western, and Northern basin of the Gaetic / Black Sea, against the “Graecization” of the south of Pelasgo-Daco-Thracia, against the conquerings and the threatening of the Persian Empire, Cogaion / Sarmizegetusa answered with those Salmosian knights, ‘Sol-Ares’ knights, who had become brilliant kings (“of arms”, subordinated, more or less, to Cogaion / Sarmizegetusa) in the “countries of the rivers / the mountains” of Pelasgo-Daco-Thracia, of South-East Dacia during Zalmoxianism,  to be more exact, in (Getas) Pelasgo-Daco-Thracian-Edonia, in Pelasgo-Daco-Thracian-Bisalt-Crestona (under the “terrible / cruel” Zalmoxian king of the Rhodope Mountains, who beat off the emperor Xerxes – cf. HIst, II, 337), in Pelasgo-Daco-Thracian-Macedonia (under the king Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip II, the latter having married, in 339 B.C., Meda, the daughter of the king of “arms”, Cotilă / Kothelas, Alexandru the Great, Seuţă / Seuthes III, Lisimac / Lysimach a.s.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Odrisia (under the kings: Teres, Sitalche /Sitalkes, Seuţă / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes II, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, “the Father-Sun / Zalmoxis of Hebrus / Maritsa”, Cotyu / Cotys I a.s.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Scythia (under the kings Ariapida / Ariapitha – transliterated by Herodotus into Ariapeithes, deriving from the Pelasgo-Daco-Thracian word ariapa / hariapa, hence the Wallachian / Dacoromanian arap / harap, “negru”/”black” + suff. -ida / -itha > -iţă – whose wife, Opia / Opoia was the daughter of king Teres of Daco-Thracian-Odrisia –, Schilă / Skyles – < ski- “thorn” + the Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian aug. suff. -ila / -ilă – a.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Gaetia / Geţia (under the kings of “arms”: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, or Doru / Dorus Michaita, as in Orosius’ Histories  – cf. Fontes, II, 193 – < the Daco-Pelasgian drom- “way, road”, or dor-, “love” + the Daco-Pelasgian -gai-, “kite / eagle” + suff. -ita / -iţă; the name of the wise Pelasgo-Thracian-Dacian / Getic king meaning “the way / love of the Small Kite, of the Eagle” – Salmodiessic / Zalmodegikos – < from the Daco-Pelasgian Salmos- – “the Father-Sun “ / “Zalmas-Zalmoxis” + -diesse- “finger” + suff. -ic, “Zalmoxis’ finger” a.o.) etc. About the horizon of the year 230 B.C., the Pelasgo-Daco-Thracian populations in the Anatolian “countries of the rivers / the mountains”: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia and in many islands of the Thracian / Aegean Archipelago were “Hellenized” / “Graecized” almost over 80 per cent; Pelasgo-Daco-Thracian-Phrigia, Thracian-Bithynia were “half-Hellenized / Graecized”; the “Hellenization / Graecization” also involved the “élites” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Epirus, of the Pelasgo-Daco-Thracian-Thessaly, but also a considerable part of the “élites” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Macedonia and of the Pelasgo-Daco-Thracian-Buzantion / Byzantium, “a country of the rivers / the mountains”, later known as the so-called Thracia. During this temporal horizon, the South / South-Ea
st limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space moved from Minor Asia to Europe, from the Gaetic / Black Sea of Bosphorus / Byzantium, going over the Sea of Marmara and the Thracian Sea, advancing south of the Volos / Wallachian Gulf and north of the Euboea / Evvoia Island, in order to cross the Attica Peninsula in the North, the Pindus Mountains in the South, also south of the Pelasgo-Daco-Thracian-Thessaly and the Pelasgo-Daco-Thracian-Epirus, to the Patrai Gulf of the Ionian / the Mediterranean Sea.

 
The Gradual Romanization of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, or the Step by Step Integration of Dacia during Zalmoxianism into the Roman Empire, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 106 / 250 A.D.
In the spring of the year 229 B.C. / B.O.E. the first province of Dacia during Zalmoxianism passed under the ”guardianship” of Rome: “the country of the rivers / the mountains” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Sigynians (the Ardiei of Dalmatia, the Partini of Epidamnos and the Atintani of North Epirus – whose descendants are “the Macedo-Romanian-Tsântsari”) from the leadership of the “king of arms”, Agron, having his residence at Scodra (today, Shkoder, in the North of Albania), who “imposed custom duties” (with an “army of corsairs / pirates”) upon the whole trade in the Adriatic / Ionian Sea. Th. Mommsen, in his Roman History, wrote about that: « (…) the rulers in Scodra united the Illyrian populations of Dalmatia, Montenegro and of the present Northern Albania for some common expeditions of piracy, of vast proportions with whole flotillas made up of their fast double-deck sail boats, the famous “Liburn ships”; the Pelasgo-Daco-Thracian Illyrians waged war against anyone at sea and on shore. The Greek colonies of these regions, the insulary towns of Issa (Lissa) and Pharos (Lesina), the important continental parts of Epidamnos (Durazzo) and Apollonia (north of Avlone, on the river Aoos) suffered the most, being often besieged by the barbarians; the fleet of corsairs finally succeeded to conquer the rich and important island of Corcyra (Corfu).

South Dacia (along the Middle and the Low Danube) was transformed into the provinces Moesia Superior and Moesia Inferior of the Roman Empire, also starting from Augustus’ ruling, since 29 / 28 B.C. (yet Moesia became a Romanic-Imperial province only in 45 / 46 A.D. – today these Dacic / Wallachian, Dacoromanian territories belong to Serbia, Bulgaria, Ukraine).

Thracia, the province between the Hemus / the Balkans, the Black Sea, the Sea of Marmara and the Thracian / Aegean Sea, bordering upon Macedonia in the West (already a Roman province) knew the status of clientage towards Rome (it became a Roman province quite late, in the year 45 / 46 A.D.). From the Romanization of the Pelasgo-Daco-Thracians of this province / “country of the rivers / the mountains”, there resulted the Wallachians / Dacoromanians, the ones who – after almost four centuries – under their emperor Constantine the Great founded a new capital of the Roman Empire, Byzantium (from the Dacic word budia > Dacoromanian buză – meaning “the lips of the Gaetian / Black Sea”). Later, after the death of the Wallachian founder-emperor Constantine the Great, the capital was given the name Constantinusa / Constantinople. The Wallachians / Dacoromanians of Thracia gave imperial brilliance to Constantinusa (Constantinople / Christianople), under the leadership of the 42 emperors of Wallachian / Dacoromanian origin, ascending the thrones of the Roman Empire (Roman Empires), from Aurelianus (270) to Focas (610). The capital of Orthodoxism, Constantinusa / Constantinople (“being Graecized” after the year 610 since the throne was taken by Greek emperors or emperors of other nations) is “Turkicized” nowadays by the name of Istanbul – since the Greeks, after taking over the East-Romanic-Imperial power, “sold” it to the Turks more than half a millennium ago. The descendants of these Wallachians / Dacoromanians of Thracia – almost “assimilated by the Greeks, the Turks and the Bulgarians – are known today as Meglenoromanians (that is the Dacoromanians / Romanians, the Wallachians of Meglen – Greece).

Out of North-Danubian Dacia – or the Independent State of Dacia during Decebalus – lying (only over about 40 per cent of Dacia during Burebista) from the Middle Danube, near Budama / Budes (today’s Budapest) and the Hercynic Forest, as far as the Dnieper and the Gaetian / Black Sea, from the Upper Vistula and the Pripet to the Low Danube (over today’s Romania, over Besserabia / the Republic of Moldavia, over West Ukraine, over Slovakia and East Hungary, on the contemporary maps), the Emperor Trajan partially conquered only Banat, Oltenia, Ardeal / Transylvania, Crişana, South Muntenia and South Moldavia, on area transformed into the province Dacia within the Roman Empire since August, 106 A.D. (As far as the “Eastern” / “North-Eastern” territories of the “free” Dacians, or Free Dacia, are concerned, the “Romanization” took place “peacefully”, through cultural / civilizing exchanges, during Trajan’s / Decebalus’ descendants, particularly during the Pieporus Dynasty – cf. PGet, 135 – and during Constantine the Great’s rule).

 
The Independent State of Dacoromania – the First State of All the Wallachians / Dacoromanians (258 – 268 / 270 A.D.) – Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus.
Being unable to bear the terrible Romanic-Imperial exploitation, the officials’ abuses, the corruption, etc., starting with Gallienus’ ruling (253 – 268), the Wallachians (Dacoromanians) of the Danubian provinces Pannonia, (Trajan) Dacia and Moesia rose in arms in the autumn / winter of the year 257 A.D. The governor of Pannonia himself, Ingenuus, a worthy general and politician, was at the head of the rebels, being a native, like the rebels. In his Wallachian (Dacoromanian) residence / “capital”, Sirmium (today Sremska Mitrovica), Ingenuus entitled himself emperor of the Wallachians (Dacoromanians) of the Danube Valley. In the spring² of the year 258 A.D., the emperor Gallienus and his repressive troups promptly started against the rebels (“usurpers”). Among the cavalry commanders who took part in the bloody repression of the rebels, there was also the Dacoromanian Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus died in the battle for independence at Mursa (today Osjek – cf. Fontes, II, 105). Gallienus showed his unparalled cruelty towards the rebellious Wallachians / Dacoromanians, particularly towards those in Moesia, ordering the death sentence for the rebels’ relatives, too, a fact which roused great discontent even among the Imperial armies, since most of the commanders came from the Wallachians / Dacoromanians, and the majority of the common soldiers were Dacoromanians. In order to reduce the tensions in the Imperial armies, among the Wallachian / Dacoromanian soldies, towards the end of the spring of the year 258, Gallienus was forced to appoint the general Regalianus, the great grandson of the hero-king Decebalus, as supreme commander of the Balkan-Danubian armies.

The records present Regalianus as commander of the armed forces in the dukedom of Illyria, a syntagm³ by means of which the Romanic-Imperial provinces in the Pelasgo-Daco-Thracian (Dacoromanian / Wallachian) space were designated: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia – «…dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» (SHA, 146). Regalianus – like his forefather, Decebalus, the king-hero of Sarmizegetusa – proved to be a great strategist; in Scriptores Historiae Augustae, the historian Trebellio Pollio emphasized that Regalianus «was always a man skilled in military matters» / «vir in re militari semper probatus»; «he valiantly fought many times against the Sarmatians» / «hic tamen multa fortiter contra Sarmatas gessit»; «it is said that he was of Dacian origin, being a relative of Decebalus himself» / «…gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, adfinis»; «…a thing which proves that he was worthy of ruling» / «…quod dignus videretur imperio» (ibid.).

On June 21st, 258, at the same time with the beginning of the sacred week of the Zalmoxian warriors, of those who knew how to make themselves immortal, the Wallachians (Dacoromanians) decided to continue the fight started under the leadership of Ingenuus against the Roman-Imperial oppression; Regalianus and the army under his command fraternized with the people revolted by the massacres ordered / led by Gallienus particularly among the Wallachian (Dacoromanian) populations of Moesia, declared the independence of all the Wallachian (Dacoromanian) ancient lands, proclaiming the Independent State of Dacia / Dacoromania (fig. 1).

 
Dacia (The Great Wallachia / Dacoromania)… «amissa est».

 
Sulpicia Dryantilla / Druanţilă (268 – 270 A.D.)
In the Roman Empire, Gallienus’ death caused “the civil wars” for the throne of Rome. In Dacia (Dacoromania), the leadership of the state was taken over by Regalianus’ wife, the empress Sulpicia Druantila / Druanţilă (268 – 270 A.D.), an opportunity for coining her own money (fig. 3), probably at Carnuntum (today Petronell, on the Danube, east of Vienna), presenting her with «her bust and a diadem, on the right side, with the Moon’s crescent» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé à droite avec le croissant» – CDH, 10). Dacia (Dacoromania)’s Empress, Sulpicia Dryantila / Druanţilă, and the loyal generals of Regalianus’ armies, immediately after the treacherous assassination paid by Gallienus, in the autumn of the year 268, mobilized over 320,000 warriors in East Dacia (Dacoromania) – as Scriptores Historiae Augustae reveals (cf. Fontes, II, 105), in order to give the finishing stroke to the Roman Empire. This strong army of Dacia (Dacoromania) was joined with the peoples between the Dnieper, the Massagetae’s / Azov Sea and in Crimea: the Goths, the Heruls a.o. The campaign against the Roman Empire was unleashed in the winter / spring of the year 269 A.D. Referring to this campaign of the Wallachians (Dacoromanians), the historian Zosimos emphasized that: «the Wallachians (Dacoromanians) joined the Heruls, the Peucians and the Goths and, gathering near the river Tyras / the Nister, which flows into the Pontus, built six thousand ships and, embarking 320,000 people on them, set off at sea (…), the wind blowing from behind their ships» (Fontes, II, 307) to the “Propontida Strait”. It is certain that such an outbreak of Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian (Dacoromanian) forces had the intention of intimidating any other attempt of Rome to subjugate Dacia (Dacoromania).

 
Dacia (Dacoromânia) «…restituta…».
In the year 270, Aurelianus became the emperor of Dacia (Dacoromania); in the same year he ascended the long-dreamed imperial throne of Rome. Dacia (Dacoromania) is reintegrated into the Roman Empire on the basis⁴ of Aurelianus’ Convention (an oath taken near Aquileia⁵ – cf. Fontes, II, 307) – respected, to a greater of smaller extent, until after the Wallachian (Dacoromanian) emperor of Constantinople, Focas (602 – 610). Therefore, in the year 270 A.D., under the emperor Aurelianus, there took place a great event: Dacia (Dacoromânia) restituta…

  Note / Notes:

1 Despre spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei / Masagaetiei grăieşte peste milenii şi macrotoponimia / hidronimia pelasgo-daco-thracică / valahică de aici: Marea / Lacul Azov = Marea / Lacul Masagaetilor / Masageţilor; Azov < Masagaeti / Masageţi, Geţii / Gaeţii “dintre mări”, “de jos”, prin reducerea treptată a semnificantului: a) apocopa lui -ti (Masagae / Masage); b) sonorizarea fricativei dentale intervocalice (s > z, Mazagae / Mazage); c) afereza lui M- (Azagae / Azage); d) -a- > -o- şi, cam în acelaşi timp, prin “slavizare sufixală” -ge > -ve /-v (Azoge / Azove, Azov); fluviul Don şi afluentul său Doneţ (Don- + suf. pelasgo-daco-thracic / valahic diminutival -eţ) / Donets < Don-, “casă / oglindă”, ca prim-elementul formant pelasgo-daco-thracic din Donares / Don-Ares (“casa / oglinda” zeului pelasgo-daco-thracic al războiului, Ares); Oskol (afluent al Doneţului) < *Oeskela < Oescua (ca numele pelasgo-daco-thracic de afluent al Dunării – latinizat, Oescus –, azi, Isker, în Bulgaria) + suf. dim. -ela (= dacoromânescul -el);  Oltu – hidronim / toponim, în nord-estul Turciei, lângă graniţa cu Georgia – < pelasgo-daco-thracicul Alutua (Alutus = Olt, afluent al Dunării, în România); Kura < Culia (“curgătoarea”), fluviu ce traversează Georgia şi Azerbaijan, vărsându-se în Marea Caspică; Fomin (localitate în Rusia, regiunea Rostov, zona aridă dinspre Republica Autonomă Kalmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul fominia “care oblojeşte / înviorează” (de unde şi latinescul fomento “a obloji / înviora”, ori fomentum “mijloc de întreţinere”, sensuri întâlnite în scrierile sfântului valah / dacoromân, Ioan Cassian – cf. GDlr, 490); Tselinnyy (Ţelini – localitate în Rusia Calmâcă, nu departe de Fomin) < din pelasgo-daco-thracicul dielina (Apium graveolens), desemnând “locul în care creşte ţelina” (cf. TZpl, I, 130 sqq.); Raguli (localitate în Rusia-Calmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul rage (latinescul ragere), toponim desemnând “locul cu cei ce rag” (poreclă); Urda (localitate din Kazakhstan, la graniţa dinspre Rusia Astrahanului) < din pelasgo-daco-thracicul urdua “fromage blanc et mou obtenu du petit lait qu’on fait bouiller” (cf. REtn, 411); Vachi (Russia) < din pluralul valahic vaci < pelasgo-daco-thracul / latinul vacca; Botikh (Russia) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul botua / bot + suf. dim. -ic; Guryev (Kazakhstan) < din valahicul gură (< din pelasgo-daco-thracicul / latinul gula) + suf. slav -ev, desemnând “gurile Uralului”; Buzachi (Kazakhstan) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul buzua / buză + suf. pelasgo-daco-thracic / valahic (Dacoromânesc) atestat din anul 1380 î.H. -ac / –achi; Ozurgeti (Georgia) < Ozur- + Geti / Geţi (“Geţii ozuri”); Chiatura (Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul chiaotoare “închizătoare”, “loc de împreunare a bârnelor casei, a munţilor / dealurilor etc.”; Khaishi (Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul caisua / cais, însemnând “locul cu caişi”; Saatly (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul sat, articulat hotărât – satul; Balakhany (Azerbaijan) < din Valahi / Balachi + suf. dacoromânesc-arhaic -ani (ca în Balcani / Balacani, “munţii Blachilor / Dacoromânilor”), desemnând “locul cu Valahi / Blachi, sau Dacoromâni”; Nasosnyy (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracul / latinul nasua / nasus + suf. dacoromânesc-arhaic -oni / -osny; Maku (Iran) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul macua / mac (Glaucium corniculatum)  etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.).

 The Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian macrotoponymy / hydronymy of the places is relevant, over the millenniums, for the Pelasgo-Daco-Thracian space of Massagetia / Massagaetia: the Azov Sea / Lake = the Massagetae’s Sea / Lake (Azov < Massagaeti), Don (cf. Don-Ares / Dunăre), Donets (< Don- + suf. -ets), Oskol (Russia / Ukraine), Olt (Turkey), Kura (Georgia / Azerbaijan), Fomin (Russia), Tselinnyy (Russia-Kalmyk), Raguli (Russia), Vachi (Russia), Botikh (Russia), Urda (Kazakhstan), Guryev (Kazakhstan), Buzachi (Kazakhstan), Ozurgeti (Georgia), Chiatura (Georgia), Khaishi (Georgia), Saatly (Azerbaijan), Balakhany (Azerbaijan), Nasosnyy (Azerbaijan), Maku (Iran) etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.). 

2 «Gallien étant allé combattre Ingénuus, confia à Sylvain son fils Salonin, comme je l’ai déjà dit dans la notice biographique de celui-ci. Postume en étant mécontent, renferma Sylvain et Salonin dans les murs de Cologne et se fit proclamer empereur par ses légions l’an 1011 (de J. C., 258). L’année suivante il se rendit en Gaule et fit mourir Salonin…»  – CDH, 12.

3 Ducatus = 1. unitate militar-administrativă imperial-romană reunind mai multe provincii din arealul unui popor romanizat, al unei etnii integrate “organic” în Imperiul Roman; 2. comandantul militar al unui “ducat” (cf. GDlr, 373). Prin ducatul Illyria / Illiria  se înţelegea şi în orizontul anului 394 unitatea etnico-militar-administrativă a Pelasgo-Daco-Thracilor ce deveniseră Valahi (Vlahi / Dacoromâni), de la Alpii Răsăriteni (“Norici”) şi Carpaţi, la Marea Neagră, la Marea Thracică / Egee şi la Marea Adriatică, adică provinciile imperial-romane: Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia («…dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» – SHA, 146).

 Ducatus = 1. Roman-Imperial military and administrative entity, gathering more provinces of the area of a Romanized people, of an ethnic group “organically” integrated into the Roman Empire; 2. the military commander of “a ducatus” / dukedom (cf. GDlr, 373). By the dukedom of Illyria / Illiria it was meant, even during the horizon of the year 394, the ethnic-military-administrative unity of the Pelasgo-Daco-Thracians who had become the Wallachians / Dacoromanians, from the East Alps (“Noricum”) and the Carpathians, to the Gaetian / Black Sea, the Thracian / Aegean Sea, and the Adriatic Sea, that is the Roman-Imperial provinces: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia.

4 Despre acest Legământ de la Aurelian relatează şi contemporanul lui Eutropius, împăratul valah (dacoromân), Iulian Apostatu (331 – 363) în Scrisoarea către Valahii (Dacoromânii) sud-dunăreni din provincia imperială Thracia. După cum se ştie, Legământul de la Aurelian evidenţiază «legea sacră», potrivit căreia, atâta vreme cât în tronul de Roma (mai târziu, de Roma / Constantinusa–Constantinopol) afla-se-va un Valah, Dacia (Dacoromânia) nu se va mai desprinde din Imperiul Roman, va rămâne "neclintită" în Imperiul Romanilor, cetăţenii Daciei (Dacoromâniei) bucurându-se de următorul statut «imperial»: celor din Dacia / Dacoromania Nord-Dunăreană li se garantează scutirea de impozite / "dări" – pentru că alcătuiesc "un scut" al Imperiului Roman, în faţa mulţimii popoarelor migratoare venind din estul şi nordul Europei, pentru că se luptă / războiesc cu barbarii, îi opresc, îi filtrează etc.; dacă numărul barbarilor / migratorilor se va întâmpla să fie "copleşitor", li se garantează intervenţia "promptă" a armatelor imperial-romane, spre a-şi păstra libertatea / independenţa, şi sprijin financiar din vistieria imperială pentru reconstruirea / întărirea davelor, cetăţilor-oraşe etc.; cei din Dacia / Dacoromania Sud-Dunăreană, împărţită în provinciile valahice-imperiale: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia şi Thracia, nu vor plăti vreun impozit, în afară de "contribuţiile" / "dările" pentru întreţinerea armatelor imperiale, a flotei, de la Dunăre şi de la ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Valahii / Dacoromânii din provincia imperial-romană, Thracia, vitregiţi de soartă nu numai cu năpasta războaielor, ci şi cu "naturale calamităţi", şi având în vedere “avantajele” fraţilor lor nord-dunăreni – în baza Legământului de la Aurelian –, în primul an al împărăţirii lui Iulian, 361, au adresat împăratului de acelaşi neam / sânge cu ei, o cerere de scutire de impozitele pe care nu au putut să le achitate la termen, în ultimii ani, "în indicţiunea anterioară" (indicţiunea era un interval de 15 ani, perioadă financiar-cronologică, introdusă de administraţia imperiului din anul 312). În "sacra literă" a Legământului de la Aurelian grăieşte şi Epistola către Valahii / Dacoromânii din provincia Thracia ("epistola" / "ordonanţa" 47): «Cererea voastră ar părea ceva supărător, dacă aţi fi adresat-o unui împărat cu privirile aţintite spre câştiguri şi dacă el ar crede că nu se cade să vatăme belşugul obştesc pentru a-şi arăta bunăvoinţa faţă doar de câţiva. Dar cum noi ne-am propus ca ţintă nu să strângem cât se poate mai mult de la supuşii noştri, ci să fim pricina cât mai multor binefaceri pentru ei, acest principiu ne va face să vă iertăm şi vouă datoriile. Dar nu vor fi iertate absolut toate, ci suma urmează să fie împărţită (în două): o parte va fi binefacerea pe care s-o facem cu voi, alta (va servi) pentru nevoia soldaţilor, de pe urma căreia, fără îndoială, veţi avea (două) destul de însemnate avantaje: pacea şi securitatea. Aşadar până la a treia indicţiune vă iertăm toate câte rămân din anii trecuţi; după aceea, însă, veţi achita fiecare contribuţie, potrivit obiceiului. Iertarea acestor datorii este o bunăvoinţă destul de mare faţă de voi şi nu trebuie să trecem cu vederea binele obştesc. Cât despre aceasta s-au trimis lămuriri şi prefecţilor, pentru ca binele pe care vrem să-l facem să ajungă faptă…» (Fontes, II, 33). Se vede şi din această "epistolă" că împăratul valah / dacoromân, Iulian, iubea / respecta principiile dreptei guvernări, ceea ce-l ridicase în tronul de Constantinopol, în ciuda "corupţilor  înfăşuraţi în purpura imperială".

 Iulian Apostatu (331 – 363) also related about Aurelianus’ Covention in his Letter to the South-Danubian- Wallachians of the Imperial Province of Thracia. As it is known, Aurelianus’ Convention pointed out «the sacred law», according to which, as long as the Roman throne (later, Rome / Constantinusa – Constantinople) was held by a Wallachians / Dacoromanian, Dacia / Dacoromania would not break off with the Roman Empire, would be stable in the Roman Empire, while Dacia / Dacoromania’s citizens would be granted the following «Imperial» status: those in the North-Danubian Dacia / Dacoromania were definitely absolved of taxes / “duties” – since they represented “a shield” of the Roman Empire, against the waves of the migratory peoples coming from the East and the North of Europe, since they fought / were at war with the barbarians, stopped them, made them scarce, etc.; if the number of the barbarians / migratory tribes happened to be “overwhelming” they were guaranteed the “prompt” intervention of the Roman-Imperial armies, in order to keep their liberty / independence, and the financial support from the Imperial treasury for rebuilding / consolidating  the davas, the fortified towns, etc.; those in the South-Danubian Dacia / Dacoromania, divided into the Imperial-Wallachians / Dacoromanian provinces: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia and Thracia, would not pay any taxes, except for “the shares” / “the duties” for supporting the Imperial armies, the fleet along the Danube and the North-Western shore of the Gaetian / Black Sea. Aurelianus’ Convention was respected by the Wallachians / Dacoromanian emperors, intermittently, from Aurelianus (270) to Focas (610).

5 În acest sens – pentru anul 270 – grăieşte şi Istoria contemporană a lui Zosimos: «După ce-şi întări domnia, Aurelian plecă din Roma şi înaintă spre Aquileia; iar de acolo a pornit-o spre Pannonia, căci aflase…» că războinicii Daciei / Dacoromâniei, considerând că a trădat Sarmizegetusa, trecând de partea Romei, «îl vor ataca»; Zosimos spune că s-a desfăşurat chiar o bătălie «nedecisă»; «venind noaptea, această împrejurare a făcut că ambele părţi s-au pretins biruitoare»; «la ivirea zorilor au trimis soli ca să trateze pacea» (Fontes, II, 307).

 In this respect – referring to the year 270 – Zosimos, in his Contemporary History, also states: «as soon as he consolidated his rule, Aurelianus left Rome and advanced towards Aquileia; and thence he started towards Pannonia, since he found out…» that the Wallachians / Dacoromanian warriors «would attack him», thinking that he had betrayed Sarmizegetusa and allied himself with Rome; Zosimos also wrote that even an «indecisive» battle took place; «with the falling of the night, under such circumstances, both sides pretended to be victorious»; «at dawn, they sent messengers to negociate about the peace» (Fontes, II, 307).

(Translated into English by prof. Gabriela PACHIA)

 Sigle / Sigles:

·      CAtl – Concise Atlas of the World, Oxford, Melbourne, Toronto, Oxford University Press, 1995. 

·      CDH – Henry Cohen, Description Historique des Monnaies frappées sous l’Empire Romain communément appelées Médailles Impériales, vol. V, Paris, 1861.

·      CDr, 6 – Caietele Dacoromaniei (Timişoara), anul III, nr. 6, 23 decembrie 1997 – 21 martie 1998.

·      CIlr – George Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

·      DMID – Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

·      Fontes, I – Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus — comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

·      Fontes, II – Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

·      GDlr – G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

·      HIst – Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964.

·      MIrom – Theodor Mommsen, Istoria romană, I – III (Cuvânt înainte de acad. Emil Condurachi; traducere de Joachim Nicolaus), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

·      MKP – Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978

·      PGet – Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.

·      RDGIR – I. I. Russu, Dacogeţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

·      REtn – I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

·      SHA – Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I – II, Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth, Teubner, Leipzig, 1965.

·      TZpl, I – Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.