Criticul de poezie

Un parazit al sentimentului uman ?

În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie.

O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?

O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu ai te înrobi, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer ,dar şi trainic.

Poezia,inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în demersul pentru organizarea, structurarea psihicului omului şi a lumii lui, şi în special excelează în caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este realitate,însă este mai reală decît percepţia acesteia de către om.

Poetica şi metapoetica are capacitatea de a include în ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor ci în exteriorul lumii.

Dezbaterea imanentă a poeziei-constată Al. Husar* – ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei. Sau sunt antagonice? Această „construcţie!” deschide drumul radial al metapoeticii. (vezi: Al. Husar, Metapoetica, Prolegomene” Ed. Univers, Bucureşti,1983).

În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei.

În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale complexului structural, negativităţile aduse complexului, orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea, alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei,a fabulaţiei.

Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare,merge înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”, căci ea este conştiinţa realităţii poeziei.

Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie.

Abordând, în acest context, problema conştiinţei critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este, dincolo de înţelegerea profundă,vibratoare a semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi critic-obţin lucrarea care este pro-glob, pentru un aspect esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de mine în actuala evoluţie a poeziei,şi artei, în contextul globalizării.

Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a înşelat,dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.

În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de obiectul/subiectul său trebuie-după părerea mea-să înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale particularului.

Al. Florin ŢENE

mai 2009

———————————-

*Alexandru Husar (n. la Ilva Mare, 26 aprilie 1920 – m. 17 mai 2009), Important filosof al culturii româneşti, cercetător al istoriei civilizaţiei, eseist filosofic şi moralist. (n.r.)