Cred in Eminescu

Trăiesc dorul lui de ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Sunt clipe când simt că nu mă pot ridica nici măcar cu privirea la nivelul cunoaşterii la care a ajuns el. Totuşi, câteodată, pot “citi” printre rândurile minunatelor sale versuri. Aşa se face că “Luceafărul” şi “Satira I” îmi oferă o viziune asupra creaţiei.

Eseul acesta este un elogiu modest adus Luceafărului poeziei româneşti şi prietenului său, Ion Creangă. Poate au fost momente când unii au vorbit de legăturile dintre versurile eminesciene şi lumea vedică; nu poţi însă transpune ceva fără să rezonezi, fără ca întreaga ta fiinţă să fie un adevărat diapazon pe care bagheta magică a inspiraţiei să-l “lovească” în aşa fel încât să răsune armonios.

Esenţa materială a lumii noastre se regăseşte în patru elemente: aer, apă, foc şi pământ. Hyperion, acest nume de excepţie în ceea ce considerăm mitologie, dar care de fapt este cea mai veche formă de filozofie şi credinţă, reprezintă un principiu deasupra esenţei; Hyper=peste, deasupra, şi ion=care merge, în greacă, sau doar cu sensul actual de particulă încărcată electric, din fizică. Astfel Hyperion, asemeni altor entităţi se materializează din… “cerul este tatăl meu,/ Şi mumă-mea e marea.”. Din Eter, provine cel mai simplu fluid cunoscut aerul (cerul) şi forma sa mai condensată… apa (marea), ca şi în Geneza biblică. Culoarea pielii lui Hyperion este albă, iar părul bălai. La a doua “coborâre”(când are părul negru, dar faţa tot albă) intervine al treilea principiu, focul, căci…”soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea’mi este muma.” Este, de fapt, metafora separării luminii de întuneric, ca şi în dualismul de tip activ-pasiv sau Yang-Yin. Ultima fază a genezei umane, la care sufletul participă, este aceea a întrupării, sau, conform Genezei “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă.” Este exact ceea ce apare în a treia ipostază, cererea Luceafărului de a deveni fiinţă umană, contopindu-se cu al patrulea principiu, pământul. Simţim îmbinarea înţelepciunii celei mai profunde păstrate în memoria umanităţii, de la Apele eternităţii (ale lui Indra – din cele mai vechi epopei ale lumii, Vedele, numite Chaos în Elada) până la pământul negru al Nilului (din care se considerau egiptenii că se trag). Într-un alt stil, Ion Creangă, în basmul Harap Alb, sugerează originea poporului român din pământul negru al ţării. Harap=negru este opus lui Alb, iar împreună formează întregul – asemenea celui nemărginit şi atemporal din versurile eminesciene. “Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochiu spre a cunoaşte,/ Şi vremea’ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” sau “La’nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr’o rază; Dar deodat’un punct se mişcă… cel întăiu şi singur!” A înţelege, metaforic se spune a te lumina, iar lumina este albă. “Şi din a chaosului văi, /Vede, ca’n zioa cea d’intăi,/ Cum isvorau lumine.” Tot aşa, din zorii formării poporului indo-european, albul a fost, după cum afirmă Jean Haudry, culoarea specifică clasei sacerdotale, a celor ce înţeleg şi ştiu; de aceea poate şi patriarhul României păstrează această tradiţie, ca un urmaş al pleistoilor geto-daci, căci Dumnezeu este veşnic şi credinţa n-a fost inventată… de ieri, de azi. Viziunea eminesciană depăşeşte limitele cunoaşterii obişnuite, şi astfel el ajunge să vorbească precum povestitorii, de călătorii superluminice, căci “Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”…”Părea un fulger ne’ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele,” şi, ca-n basme, “viteza” este ca a gândului. “El sboară, gând purtat de dor,/ Păn’piere totul, totul.” Mihai Eminescu a cunoscut ceea ce un muritor obişnuit are arareori şansa; devine astfel părtaş al cunoaşterii, alături de Hermes Trimegistus – care a spus cel mai târziu în sec. IV îHr.: “Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru. Şi după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur cuvânt al Unului, tot aşa toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare. Soarele (foc) îi este tată, luna (apă) îi este mumă, vântul (aer) l-a purtat în pântece, pământul îi este doică”. Profund au “simţit” Parmenide, Lao Tse şi unii dintre cei pe care religiile lumii îi sanctifică. Imaginaţia, inspiraţia sau cunoaşterea genială a marelui poet devansează, împreună cu autorii basmului “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, enunţarea teoriei relativităţii. Unic, Mihai Eminescu- fiu al neamului românesc, este nemuritor, nu numai în absolut, dar şi în sufletul nostru, al celor care am avut şansa de a-i citi şi simţi versurile.

Eminescu a fost, cu mintea – scriitor şi ziarist, iar cu inima a fost “iubitor de neam, iubitor de ţară şi iubitor de cântec popular”. A iubit baladele şi oamenii lui dragi – din Bucovina şi… din toată ţara:

“De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plâns-mi-s’a…”

“Ştefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/…

Tu te’nalţă din mormânt/… Să te aud din corn sunând/…

De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii o să piară.”