Arta pur-si-simplu

Arta pur-şi-simplu este expresia unei manifestări artistice care promovează ideea unei arte create după modele deja existente, în conformitate cu deja binecunoscutele trasee şi linii ale teoriei estetice. Nu este vorba despre o artă aşa-zis conservatoare, nici despre o artă tradiţionalistă, ci mai cu seamă o tendinţă a artiştilor contemporani de a păstra canoanele clasice, de a face artă fără să fie inovatori, de a crea ambianţe pur-şi-simplu artistice şi nimic altceva în plus, considerându-se că inovativul şi elementele non-clasice ar trimite opera artistică în sfera non-convenţionalului şi astfel s-ar denatura forţa estetică a acesteia sau ar mări distanţa dintre receptor (privitor, admirator) şi emitent (artist, creator). Toate acestea ar putea duce la o răceală inevitabilă între aceste două părţi, prin care relaţia artistică dintre cei doi (emitent şi receptor) ar fi în pericol de a dispărea, actul artistic astfel nu ar mai fi un aspect axiologic providenţial în sfera conceptuală a artei.

Arta pur-şi-simplu este expresia acelui tip de artă care se face conform principiilor de bază pre-existente, care nu aduce inovaţie decât prin stil, metodă, coloristică, forme şi aliniament. „Deosebitul” şi „ieşitul din comun” sunt elemente eliminate încă din faza de concepţie a operei artistice. Autorii operelor sunt adepţi fideli al unui anumit curent artistic, sunt apropiaţi unui stil sau al unui autor care a reuşit să se impună şi se plasează în umbra autorităţi sale, sau cel mai adesea, se preferă continuarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea stilului sau curentului favorit. La o primă observare şi la o primă analiză, putem să constatăm că, pe de-o parte, asistăm la actul de consolidare a unui curent artistic, noi adepţi şi noi opere întregesc colecţii, finisează stiluri, organizează prezentări şi definitivează cadrul de manifestare a curentului, permiţându-i să se individualizeze faţă de altele. Pe de altă parte, este vizibil actul de conservare a unui stil, prin crearea cadrelor limitative, prin stabilirea membrilor marcanţi şi promovarea lor, iar prin faptul că operele noilor adepţi reuşesc să se încadreze în stilul operelor personalităţilor marcante, stilul se auto-finisează şi se auto-perfectează.

Arta pur-şi-simplu nu vrea şi nici nu îşi poate permite mai mult de atât. Aşadar avem de a face cu actul de consolidare şi cu actul de conservare. Nu încape nici o îndoială, că printre adepţi şi operele lor, s-au strecurat atât artişti geniali, care şi-au depăşit maeştri şi au revoluţionat stilul, cât şi autori care au creat opere aproape perfecte şi atât de bine realizate, cu toate că nu au căpătat celebritatea.

Stilurile artistice şi curentele cunoscute, de altfel destul de multe, încurajează prin conservare şi consolidare conceptul de „imitaţie”. Din dorinţa de a se înscrie pe palierul descris de aceste două concepte aproape orice artist nu face altceva, decât să imite opere celebre, iar astfel căpătând experienţă artistică şi îndemânare sau dexteritate de a crea în stilul ales să îl reprezinte. Încurajarea imitaţiei este un act de barbarie şi se înscrie pe linia aspectelor barbare în arta contemporană. Cu toate acestea acesta este singura obiecţie negativă care i se poate reproşa artei pur-şi-simplu Atât conservarea cât şi consolidarea sunt concepte oarecum sclave ale expresiei „nimic mai mult”. Când îţi doreşti „nimic-mai-mult” decât se poate şi când prin însăşi principiile pe care doreşti să le promovezi şi pe care le consideri cele mai adecvate, permiţând actul de imitaţie, atunci intervine ideea de complacere, care nu descrie altceva decât expresia „e bine şi aşa” sau „cu toate astea, mai bine aşa”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Art Gallery – Viaţa şi operele marilor protagonişti ai artei, Modigliani, Editura De Agostini, Nr. 9, 2007, p. 6.
2. Jean-Baptiste Du Bos, Cugetări Critice despre poezie şi pictură, Traducere de Maria Carpov, Editura Meridiane (Biblioteca de artă –Artă şi gândire), Bucureşti, 1983, p. 212.