Anghel Dumbrăveanu despre relaţia râului cu lebăda

Teritoriul poetic al lui Anghel Dumbrăveanu (n. 21 noiembrie 1933, Dobroteasa-Olt) s-a conturat lent, gradat, între iluminările mării şi diamantul de întuneric, de-a lungul a patru decenii, în volumele: Fluviile visează oceanul (1961), Pământul şi fructele (1964), Iluminările mării (1967), Oase de corăbii (1968), Faţa străină a nopţii (1971), Sin­gurătatea amiezii (1973), Diligenţa de seară (1978), Tematica umbrei (1982), Curtea retorilor (1989), Predica focului (1993), Diamantul de întuneric (1997), O ireală bucurie de-a aştepta (1999), Begoniile de la mansardă (2002) etc. Încă de la primele volume, critica a evidenţiat coordonatele inconfundabilului teritoriu poetic dumbrăvenian: «Un strat primordial al acestei poezii îl constituie memoria unei copilării şi adolescenţe dramatice (…). Intervine apoi perspectiva geografică şi istorică mai largă, tema aspiraţiei spre înălţimile cosmice, interpretată mai ales în acea întrepătrundere dintre terestru şi sideral (…).» (M. Tomuş / TCar, 71); «… poezia sa pune în evidenţă calităţi remarcabile: un lirism direct şi comunicant, o me­ditaţie capabilă să depăşească aspectul exterior al fenomenelor sau să creeze o atmosferă aparte. Astfel, gândirea îi arată spectacolul calm al vieţii intime a materiei: Ochii mei privesc în elemente / Ca-ntr-o oglindă, veşnic mişcătoare. / Iau frunza platanului din ramul aplecat / Şi-aud cum se ro­tesc energiile / Prin nervurile acestui continent de clorofilă, / În liniile care fug, se despart, se ajung / Ca să-mplinească forma ei palmată. Atent la prefacerile cele mai obscure, el percepe auditiv, pe o scară infinitesimală, venirea primăverii: Râurile îşi întind muşchii şi gheaţa plezneşte, / Seminţele taie zăpada cu strigăte verzi, / Copacii elaborează cântecele primăverii.» (TCar, 72); «…Anghel Dumbrăveanu este, până la Diligenţa de seară (1978), un poet solar; din dezlănţuirile cosmice el alege „emblemele soarelui“ aşezate în heraldica poeziei (…); …mişcarea cosmică nu este reţinută prin marile energii vitaliste, prin hohotitoare dezlănţuiri universale, prin seisme uranice, ci se disciplinează după o ceremonie a mişcării intime, afective. (…) Ritualul prinde noi valenţe, perspectiva de cuprindere se modifică – evoluând dinspre luminozitate şi austral spre amurg şi boreal. Se adaugă nocturnul, iarna, presimţirea thanaticului. (…) Sub zodia luminii, a soarelui, poetul exaltă seminţele, izvoare şi forţă, prototipuri ale universului (…). O asemenea viziune nu este străină de descoperirea poeziei interbelice de către poeţii generaţiei şaizeci. Vitalismul în linia expresionistă deschisă de Aron Cotruş şi Lucian Blaga, seminţele ca simboluri ale acestuia le întâlnim frecvent în poezia de început a lui Anghel Dumbrăveanu. (…) Erosul se desfăşoară, cu predilecţie, în cadru marin…» (Al. Ruja – RPart, 189 sq. / DTM, 318 sqq.); «Ascunderea într-o alteritate reprezintă o practică obişnuită la acest poet al neliniştilor, astfel încât eurile sub care se travesteşte eul propriu străbat întreaga paradigmă a persoanelor gramaticale (…). Alteritatea ia adeseori înfăţişarea unei identităţi imaginare: Serafim, Axios etc., corespunzând unor toponime ce denumesc transparent geografii inventate (Lunaria, Iluzoria, Ţara Himerei, Utopia). Axios tracul îndeosebi (recuperare confraternă a „personajului“ omonim instaurat de Nichita Stănescu) reprezintă ipostaza absolută sub pavăza căreia poetul simte nevoia să se retragă spre a se apropia, protejat, de o realitate de-a dreptul ostilă. Ciclul ce i se dedică dă dimensiunea tragică a existenţei, percepută ca o criză lentă, ce se desfăşoară fară grabă, dar inevitabil, astfel încât ea îşi întâlneşte protagoniştii exact actunci când aceştia sunt chemaţi în scenă printr-un destin căruia nimeni nu i se poate sustrage.» (Crişu Dascălu – DTM, 138) etc.

O austeră anto­logie de autor, în două volume, Războiul estetic (1988) şi Viaţa de fiecare zi a poetului (2000), în prestigioasa colecţie, Poeţi Români Contemporani, a Editurii Eminescu, din Bucureşti, permite re­ceptorului relevarea întregului de aur al liricii dumbrăveniene dintre 1961 şi 1997, constituindu-se parcă într-o „emisferă nordică“ – lângă aurora boreală – a „războiului“ estetic, bineînţeles, cu sinea Poemului, întru receptarea ceremonios-spectrală a lumii / universului, sub pecetea unui bine temperat modernism (cf. TRec, 4; TIm, 2; TOir, 12 sqq.; TSm, 70 sqq.), „polul“ acesteia tensionându-se în Cântecul sturzului (D, I, 21), şi o „emisferă sudică“, gravitând tropical-ecuatorial, ori sub aurora australă, „polul“ situându-se dincolo de munţii vineţi, unde se antrenează şoimii (cf. Pe munţii din sud – DImp, 9).

„Liniile de orfeică forţă lirică“ se buclează din strămoşeasca ştiinţă a nemuririi, spre a se înrăzări pe meridiane ale „ocultării“, într-un „pol de nord“, şi, apoi, inefabil-surprinzător-învăluitor, pe meridiane ale „epifaniei“ dinspre „sudicul pol“, constituindu-se într-o corolă de imperial crin, cu pistilul-Antarctidă, în sublimă ozonare, graţie unei animaţii existenţialiste a ens-ului uman în permanent-superbă anvergură de aripi de pinguini. „Planeta“ poeziei dumbrăveniene are nu numai un „nord“ şi un „sud“, ci este marcată şi de un est „ecuatorial / tropical“, cu Imnuri răsăritene (D, I, 51), în simetrie cu un „punct“ liric vest-„ecuatorial / tropical“, susţinut de Calvarul pianelor (D, II, 48).

În cerul planetei lirice dumbrăveniene, proiectat într-o aleasă dinamică de „guvernabilă“ pri­velişte a fiinţei, se încearcă «lacrima stelei» (cf. Marginea cerului, D, I, 83), din care a răsărit eroul liric, şi, deopotrivă, „steaua-femina“, cu «gâtul extatic», de „mângâiat“ (cf. Steaua sub care veneai, D, I, 151), în ciuda „ruinării vremii pe dealuri“.

Între „cele patru puncte cardinale“ de autentic spaţiu poematic, planeta dumbrăveniană îşi armonizează, în „dinastii“ floral-faunistice, reliefuri de blândă litosferă, inclusiv „ondulatoria pustie“ şi muntele smirdarului, neexcluzând fireasca seismică uşoară, spre a se înţărmura cu marea şi fluviile / râurile, mereu „în relaţie cu lebăda“ şi „visând oceanul“, într-o apolinică „hidrosferă“, ori avântându-se în stoluri de idei-păsări (pescăruşi, sturzi, călifari, cormorani «cu stepele mării în aripi» – Interior, D, I, 35 –, cocori, vulturi etc.), dinspre zonele polu­ate, într-o profundă atmosferă ozonat-edenică, întotdeauna favorizând înrăzărirea sufletului / spiri­tului întru catharsis.

În „deschiderea“ primului volum al antologiei, „în loc de prefaţă“, se află Războiul estetic, o veritabilă ars poetica dumbrăveniană, unde se consideră că «mărturisirea lui William Carlos Williams / trebuie înţeleasă» în „purul sens“, că «revolta lui / era admiraţie şi contestare, / şi-nfrângere, / iubindu-l cu suferinţă pe T. S. Eliot / şi după ce pornise împotrivă-i / războiul estetic». Angajarea „războiului estetic“ între William Carlos Williams (1883 – 1963), poetul născut la Rutherford-New Jersey, autorul celebrului poem, «Mic tratat», prin care şi-a propus să înveţe concetăţenii «cum să facă o înmormântare» (APA, 174), şi Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), poetul american din St. Louis-Missouri, autorul celebrului poem, Miercurea cenuşii, unde declară că nu mai speră să cunoască «infirma glorie a orei pozitive» (APA, 246), prilejuieşte lui Anghel Dumbrăveanu observaţia că Williams, «deşi cu câţiva ani mai în vârstă» decât Eliot, rostito­rul «predicii focului», «avea gândul mai tânăr». Aşadar – potrivit dumbrăvenienei ars poetica –, în ciuda vârstei, în „războiul“ artei / poeziei, esenţiale sunt «gândul mai tânăr» şi «Poezia / în ascensi­unea ei nebănuită» (D, I, 5). Şi în nebănuita-i ascensiune, Poezia trebuie să devină «un cântec uni­versal», după cum ne încredinţează Anghel Dumbrăveanu, cu trecerea de la nuanţa sculptural-ver­bală, durativ-trecută şi neterminată, de indicativ-imperfect (El era…), la „himerogonicul“ viitor (El va fi întotdeauna…) în „adverbială perenizare“, în singurul poem nou / „inedit“, El era un cântec univer­sal, dedicat lui Ezra Pound (1885 – 1927), în „închiderea“ primului volum, Războiul estetic, al an­tologiei aflate în „obiectivul“ radiografiei noastre lirice: Viaţa şi moartea ne învaţă mereu / să sperăm // El va fi întotdeauna un cântec universal (D, I, 158).

În „deschiderea“ volumului al doilea al anto­logiei, Viaţa de fiecare zi a poetului, Anghel Dumbrăveanu pune, „în loc de prefaţă“, o altă artă poe­tică, Iarna imperială, din care constatăm că «în timp ce iluminaţi ne iubim în pustii, / nu avem cum să ştim / că seminţele îşi continuă zborul în insule / iar vulturul pleşuv taie peisajul cu umbra, / re­semnat să discearnă valori absolute» (D, II, 5); totodată, «cineva desenează un car de stele / pentru întoarcerea noastră»; acelaşi ens mai «distribuie clorofilă de paradis / bătrânilor arbori»; de la do­minanta verbal-indicativ-prezentă, eroul ars-poematicii dumbrăveniene operează cu un in­dicativ-viitor (Vom închiria o mare fără corăbii / între riverane ţări de iluzii / ne vom lăsa jefuiţi…), spre a plonja apoi între verbele infinitivului unei umane condiţii dintotdeauna a Poetului, ori a ar­tistului, în general (A te hrăni numai cu timp viitor / a bea numai sărutări de flori scuturate / a con­strui deznădăjduite poduri în cer / a ne învinge numai pe noi), avertizând că între timp «drumarul a strâns şoseaua pe mosorul de ceaţă, / vânzând-o în magazinul de mărunţişuri», dar şi „conchizând“: Avem tot ce ne-am dorit în aşteptările veacului – / această noapte ilimitată. Şi, după cum se relevă în „închiderea“ volumului secund al antologiei, prin poemul Nopţile, substituind o altă „postfaţă“, aşadar, în ultimă instanţă, în „instanţa“ nopţilor existenţei şi nonexistenţei, Poetul rămâne mit al «veşnicei întoarceri», al sisificei condiţii: O veşnică întoarcere sunt / Cum vine fără odihnă / Marea la ţărm // Suind coastele vremii / Prin iarba de piatră / Să văd soarele apropiindu-te / Am sărutat ceru-ntrebării // Numai plopii-mi răspund / Într-un grai / Ce m-a uitat // Acum îmi aprind nopţile / Fără teama ninsorii / C-ai putea să mai vii (D, II, 119).

Marele Poet, adevăratul poet / „cântăreţ“, când „trece prin piaţă“, în ciuda plecării păsărilor, lăsând arborii goi, în ciuda „târâşului“ norilor pe câmpii, ori pe ape, în ciuda «gândului galben şi veşted», este strigat de „astrele nopţii“ «cu sunete lungi de lumină»; când se angajează într-o «melodie de ceaţă, epuizant prelungită», «stelele înflorite la capătul respiraţiei lui / mor încet de durerea luminii din el»; şi când înţelege că totul este «în el însuşi», se aşează «în scuar cu ochii în sus, / susţinând stelele ca-ntr-o inflorescenţă», devenind el însuşi «o imensă floare de aur, / cu constelaţiile nopţii-n priviri.» (Melodie de ceaţă – D, I, 24). Poetul şi creaţia sa poartă pecetea pământului / spaţiului naşterii, lini­ile sale de forţă „spiritual-magnetică“ putându-se extinde apoi, concentric, la spaţiul întregii ţări / planete, la spaţiul galactic / cosmic etc.; pământul naşterii aparţinând perenităţii / eternităţii, firesc este să se înveşnicească – de vreme ce poartă pecetea spaţiului natal – atât Creaţia cât şi Creatorul / Poetul dintr-un inconfundabil perimetru material şi spiritual, ştiindu-se totodată că universalitatea unui fenomen este direct-proporţională cu altitudinea autohtonismului acestuia, după cum ne încredinţează la un ales mod liric şi Anghel Dumbrăveanu: Saturate de gloria ce le-a fost refuzată, / Împăcate cu sine în cruda lor neîmpăcare, / Poemele mele / Pot fi întâlnite în stoluri de vrăbii, / Pe drumuri circulate de care cu grâu, / Ori sub streşini, / În larma copiilor, în lumina / Zăpezii. // Ale acestui spaţiu, / Cum Oltul de-a pururi. («Cum Oltul» – D, I, 123).

În poetica dumbrăveniană se reliefează trei mituri centrale: mitul perechii ideale, cu invincibila potenţă fertilizatoare de cosmos prin infinite hierogamii, mitul eternei întoarceri, prin ocultarea de nord şi prin epifania de sud, la care se adaugă, din 1993, de la «Predica focului», mitul nemuririi zalmoxiene, oglindit îndeosebi în ciclul Axios tracul înaintea deşertului.

Primele două mituri re­prezintă fundamentul conţinutistic şi „aura“ de la volumele anterioare anului 1993, ultimul, mitul nemuririi zalmoxiene, constituindu-se în „temelie“ şi „auroră“ la vo­lumele de după orizontul acestui an: Predica focului (1993), Diamantul de întuneric (1997), O ireală bucurie de a aştepta (1999) etc., unde „liricul“ zeu-protagonist „schimbă“ / „grăbeşte“ şi ritmul, de la cel „molcom-ceremonios“, ca de râu de câmpie („în relaţie“, bineînţeles, „cu lebăda“), la cel „cristalin“, „de argint-viu“, ca al râului de munte, poate ca al Oltului ce binecuvântează pământul naşterii poetului, al Oltului de la izvoare şi până dincoace de cascadele-i carpatine, chiar până prin dreptul Drăgăşanilor (şi Dobrotesei).

Într-o Sonată alpină, din volumul Iluminările mării (1967), eroul poematic, în ciuda faptului că este rugbist, cu „cap lung, de cal obosit“, plimbându-se de mână cu o iubită ai cărei sâni se strâng «de vuietul stadioanelor mari» şi care aşteaptă «să plece în sud, / într-o călătorie de studii la tropice», spre a fi «descântată / în ape de Etiopia», găseşte pute­rea de a-i mărturisi că îi place pământul naşterii sale, cu «zăpada / şi liniştea Coziei, acum când pâraiele / vorbesc prin somn cu vulturii…» (D, I, 19).

Eroul liric dumbrăvenian, „la plecarea femeilor din toamna-i“, simte «austrul mânând herghelii ciudate de gheaţă», învaţă «silabele frigului» o dată cu sosirea «păsărilor de iarnă din nord», constată că umbra i se scurge «mai mult în pământ», că nopţile lungi îi grăiesc în taină despre «runele tăcerii, nedezlegate», în vreme ce arborii clatină «oase fosforescente până târziu / pe ferestrele negre, fără să ştie / că ano­timpurile omului nu revin niciodată.» (Rune – D, I, 20). Într-un „ultramarin“ amurg de noiembrie, sub irepresibila chemare a nordului, spaţiu al „purităţii absolute“, cu care comunică graţie „sturzului de iarnă“, îşi pregăteşte iubita-i «cu gâtul prelung, de cocor», «cu pasul frumos», «cu ochi-frunze-de-salcie», de-o călătorie a nuntirii zăpezilor din su­flete: Curând se va-ntoarce / Şi sturzul de iarnă din nord. Vara lui s-a sfârşit / În ceaţa valkiriilor. Vom învăţa s-aşteptăm, / Să refacem năvoadele, să frecăm rugina / De pe ţevile puştii, să tăiem co­paci / Pentru bărcile noi. Toate drumurile lumii / Sunt în inima noastră. / rămânem aici să-nvăţăm semnele vremii / Şi să plecăm pe drumul magilor la ceasul ştiut. / Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu, / Şi marea ce singură, şi cântecul sturzului / Ce adevărat se aude în ceaţă. («Cântecul stur­zului» – D, I, 21).

Nordul simbolizează iarna interioară a eroului liric devenit ascet, o iarnă a purificărilor, înteţind flacăra speranţei într-o nouă primăvară a iubirii: Nu mai locuiesc frumoasele poeme / Din zilele când ea lenevea în iarba amiezii / (…) / Cerul e gol, uscată iarba, gândul pustiu. / Nu mai am decât arcul cu care alung / Corbii de iarnă. Şi-aceste puţine cuvinte / Care se adună seara sub fereastra de nord, / Zgribulite de frig. Intraţi, zburătoarelor, / Le spun, bate Austrul turbat, rămâneţi / Lângă butucii aprinşi, cu capul sub aripi, / Căutaţi grăunţe în raftul sărac, pe masa / Cu poeme nescrise, spuneţi ceva, / S-alungăm urâtul tăcerii, speraţi şi voi / Să se-ntoarcă femeia ple­cată. Eu voi rămâne / Cu lampa aprinsă, poate-n zborul ei printre astre / Mă va vedea şi-mi va aduce din nou / Un surâs cu care să-nfrunt iarna din mine. («Nord» – D, I, 78).

Poematicul „erou-zeu“ dumbrăvenian se înfăţişează – încrustându-şi «simbolul luminii pe scutul rotund» – dinspre vineţii Munţi ai Sudului, «urcând fără cărări, prin peisaje sălbatice»; «spre zori, pe munţii din sud», „îşi învaţă şoimii să zboare“ (Pe munţii din sud – DIm, 9).

Loc de neuitată hierogamie se poate găsi chiar şi pe o plajă din sud, în ciuda «sunetului vineţiu» adus de pescăruşi (cf. Pe-o plajă din sud – DIm, 54), ori pe vreun ţărm al lămâilor: În fiecare seară rătăcesc pe mări să te caut, / Pe corăbiile mele în formă de lună, trase uşor / De albaştri delfini şi vulturi de mare. Tu m-aştepţi / Pe ţărmul lămâilor. Sărutul tău are gust de muguri / Iar trupul îţi miroase a sunet de floare. Umbra părului / Îţi curge pe gâtul subţire, pe umerii hipnotizaţi / Şi-n dreptul ulcioarelor mici gura mea ameţeşte. / Noaptea e un aşternut ispitit de şoldul tău eleusin, / De palmele-ţi somnoroase care şterg în neştire stelele. / Cuprinşi de maree, uităm că suntem prădaţi de vise mereu, / Murim şi-nviem până-n cearcănul zorilor. / Şi eşti mai blestemat de frumoasă în fiece seară / Când cobor din corăbiile mele în formă de lună / Şi sărut pământul pe care-l calci aşteptându-mă / Acolo, departe, pe ţărmul lămâilor. («Pe ţărmul lămâilor» – DImp, 55 sq.).

Dinspre sud, pe un meridian traversând Pacificul chiar pe lângă ţărmul insulei Tahiti, într-un est „tropical-capricornian“, Anghel Dumbrăveanu îl sur­prinde pe strălucitul reprezentant francez al postimpresionismului, pictorul Paul Gauguin (1848 – 1903), într-un tablou exotic: Gauguin se află pe malul oceanului / înconjurat de femeile insulei / una îi întinde sânii pe tava cu fructe / una îl priveşte concentrată peste măsură / una vine pe un cal alb / să-l ducă într-o colibă imaginară / una miroase flori / de parcă i-ar mirosi umerii / una ştie foarte precis / că va fi numai al ei / de-acum şi până-n veacul de mâine. / El iese din ape râzând viguros şi / le spune / iubiţi şi veţi fi fericite / de-a-cum şi până-n veacul de mâine. («Guaşă» – D, II, 11 sq.).

În geografia lirică dumbrăveniană intră şi Marea Chinei de Sud, martoră altei hierogamii: Femeia iese ca o pasăre de după un nor / se alină îmi spune întâmplări imprevizibile / făcând haz de uluielile mele / se scuză că are un comportament de constelaţie / rătăcitoare sau de adolescentă intimidată // Îmi reproşează cu gingăşie felină / că încă mai umblu pe sub tamarinii / de nu ştiu unde / sau lopătez cu barca subţire ca o suveică / printre insulele suspendate cu inefabile / rafinamente în al­bastrul neverosimil / al Mării Chinei de Sud // Aş vrea să recunosc încurcat / că sunt mai dezorien­tat decât ea / când inventează arbori de rezonanţă / pentru captivii instrumentişti ai înserării // Nu-mi îngăduie să formulez nici un enunţ / îmi atârnă tandru de umeri râzând / şi mă sărută / c-o puritate de înger abia rătăcit // Agresat în fiecare zi cu dezmierdări / am sfârşit prin a mă supune / poruncilor ei exprimate-ntr-un registru / de năuceli cristaline / iubind-o în legile nelegiuite-ale florilor / c-o patimă de nesfârşiri inconştiente («Legile nelegiuite» – D, II, 115).

Există în spaţiul liric dumbrăvenian şi un ispititor, de neuitat est „ecuatorial“, cu «femei agere», solicitând «imnuri răsăritene pentru pulpele lor», „anihilate“ de parfumul migdalin al pielii de zăpadă de la salcia de-acasă: Toate sunt departe acum când tăcerea / Îmi urcă pe trunchi şi vine un frig din ani. / Femei agere mă furară în infernul de ape al mării, / Cerându-mi imnuri răsăritene pentru pulpele lor / (Dumnezeu îmi e martor că le-am slăvit cu plăcere). / De n-ar fi fost zăpezile cu miros de migdală / Ale subţiorii de salcie… «Imnuri răsăritene» – D, I, 51).

În edenul terestru dumbrăvenian este loc pentru hierogamie – doar ţărm să fie – şi într-un est ecuatorial / tropical, în ciuda „înfurtunării“ marine: Noaptea, pătrund în somnul meu răsăritean / Femeia şi marea. Lângă copacul uscat / O barcă se zbate-n zadar. / Nori se târăsc pe nisip, între stepă şi ape. / Pescăruşi se caută cu ţipete stranii, / Vântul loveşte-n neştire / Pânzele de metal de pe-acoperişele mării. // Tu vii tăcută cine ştie de unde / Cu rochia lipită de pulpe, cu părul / Amestecat cu alge şi iarbă de mare. / Nu cauţi / Pe nimeni şi te-aşezi sub copacu-nverzit / Şi-asculţi liniştită cum se istoveşte mânia / Talazului spart de nepăsarea Pământului. / Târziu vine un cal de-ntuneric şi-aşteaptă trist lângă tine. / Cum iese luna, calul intră în mare / Şi-o trage la mal. Piciorul tău abia-i atinge sideful / Şi luna te-aduce pe maluri, prin noaptea ultramarină, / În somnul meu răsăritean. («Poem răsăritean» – DImp, 57 sq.).

„Prin grija magicianului“, eroul liric dumbrăvenian cunoaşte şi un „punct vest-ecuatorial“, lo­cuind «în anotimpuri despărţite de câteva mări», în casa-turn, cu palmieri ce «îngheţaseră cu feţele lipite pe geamuri», probabil, „atenţi“ la delirul pianelor din odăi: …Eram îngropat în zăpezi / într-o casă înaltă. Palmierii / îngheţaseră cu feţele lipite pe geamuri / şi-n fiecare odaie delira un pian / la care cântam numele unei femei // În încăperea vecină / cineva spunea la clavir numele meu // Aler­gam să văd cine şopteşte / la clavecinul de-alături / Mi se făcea un dor neverosimil / de a zbura // Calvarul pianelor n-a încetat / nici când în turnul de miazăzi / am surprins o carte nescrisă / la care încă silabisesc / frăgezimea unui crin de hipnoze rebele // Mi se părea că respir / soarele pletelor în care mă legase femeia / spre a mă feri de privirea flămândă / a vreunei egrete / ce-ar fi putut să-mi treacă prin gând… («Calvarul pianelor» – D, II, 48).

Într-un vest supertehnicizat, într-o hărmălaie mecanică, nu mai există loc pentru hierogamii, iubita „electricităţii florale“ luându-şi zborul feciorel­nic-morganatic peste hiperpolis: O alergare continuă ajunge viaţa / prin tramvaie în metrou prin aglomeraţia / dintre birouri şi fabrici / prin ţipătul intolerant al vitrinelor / abia de vine clipa în care uiţi totul / intrigat de silueta unei femei / cu mers înalt / când trece strada surâzând / ca o sfidare expusă întrebător / legănată de-o adiere interioară // Un fel de electricitate florală aprinde aerul / un curent pur de mirări / un cuvânt dulce-otrăvitor de crin / respiră buzele ei // Iar când s-o ajungi / când să inventezi o nedumerire / întind mâna întâmplător / de parc-ai chema un miracol / se-ntâmplă ca ea să plutească peste oraş / ca o prevestire intraductibilă / a unui anotimp / ce nu va veni nu va veni / decât în aşteptările tale («Prevestiri» – D, II, 45 sq.).

Totuşi, eroul poematic, îndemnat de „eonul unui amurg“ de la Marile Lacuri, se arată optimist, mulţumindu-se şi cu întâmplările «din irealitatea unui sărut»: După trecerea ploii / am rămas singur în eonul unui amurg / Lumina filtrată prin vitraliile norilor / mă privea în proprii-le-mi gânduri / şi-am putut să te chem / fără a rosti vreun cuvânt // Am schimbat vârsta şi anotimpul / pe-un cal de mătase / i-am împrumutat aripile mele / şi-am plutit cu tine peste marile lacuri / care-şi spuneau: când oamenii zboară / e semn că primăvara se apropie // Iar noi ne spuneam: când lacurile / încep să vorbească de zbor / e semn că lumea poate fi salvată din nou // Am auzit mugurii eliberând florile / seminţele sfâşiau muţenia lutului / un nenufar traversa infinita distanţă / dintre cei ce nu se vedeau // întâmplări din irealitatea unui sărut («Eonul unui amurg» – D, II, 46 sq.).

În viziunea lui Anghel Dumbrăveanu, facerea lumii se datorează zeului-olar ce a zămislit mai întâi femeia născătoare de cântec şi florile: Lumea a fost făcută de-un zeu egiptean / La roata olarului. A luat pământ şi apă din Nil / Şi le-a-nvârtit pe gândul lui pân’ la lumină. / Din lumină a imaginat femeia şi florile. / Dar fe­meia semăna cu ulciorul, şi când a ridicat-o să bea / Olarul a fost ameţit – şi palmele lui / Au mângâiat în neştire ulciorul răsturnat lângă el. / Atunci s-a născut cântecul. («Geneză» – D, I, 27).

În lirica erotică a lui Anghel Dumbrăveanu, liricul „erou-zeu“, exponent al verticalităţii „vir“, al religiei bărbăţiei, pare a fi emisfera – de după momentul în care olimpicii zei-chirurgi au înjumătăţit puter­nicele fiinţe ale androginilor –, fie în febra căutării celeilate jumătăţi, a marin-înţărmuratei Ea (Alina, Ilinca, fecioara / fata, femeia ş. a.), întru reîmplinirea ideală, fie în realcătuitul cuplu ca „întreg ab­solut“, într-un „paradis“ terestru-floral, având mereu drept fundal sau loc „hierogamic“ marea / ţărmul, supus ciclicităţii / „sezoanelor“, exploziilor vegetal-primăvăratice, ori „ascezelor“ iernii, „secretul epoptului“ din zodia lui Eros constând în ceremonialul permanentei stări de nuntire, an­trenând în nupţialitate chiar şi elementele fundamentale ale cosmosului: Din nou lângă mare, ne-ascultăm pe noi înşine / Şi mineralele ne sună pe glezne şi se retrag / Şi nu pot să ia tăcerea din noi şi s-o macine. // (…) // Din nou lângă mare, ne-ascultăm pe noi înşine. / Tu eşti tăcută ca o zeiţă de piatră / Şi nu mai pot stăpâni atâtea popoare de vulturi în mine / Şi iată-mi pământul cum se luminează de cântece. («În ritm de maree», 1967; DImp, 141).

Mitul fundamental românesc al cuplului ideal Făt-Frumos – Cosânzeana, nenumit în vreun poem, dar prezent în majoritatea aces­tora prin perechea alcătuită de El, „centralul“ erou liric, şi de Ea, „sacra jumătate“, „eroina secundă“, se înrăzăreşte în întregul creaţiei dumbrăveniene mai intens decât la oricare alt reprezentant al generaţiei resurecţionale. Chiar din volumul de debut, Fluviile visează oceanul (1961), eroul liric dumbrăvenian se dovedeşte a fi un tânăr „epopt“ al lui Eros, înzestrat cu o profund-impresio­nantă acuitate perceptiv-cosmică, permiţând a recepta sunetul de ivoriu al lunii, chiar dacă este ca de eşarfă, desigur, «în ora când iarba şi crengile tac», sau când bărcile dorm în arii selenare, când teii sunt «beţi de aromele ce le prepară» (cf. Bărcile – D, I, 9), ori când «sângele(-i) se zbuciumă, aidoma mării», revelându-se nocturn într-alt Nessus, „biciuit de săruturi“: În curând va fi dimineaţă şi va răsări ţărmul. / Eu pe cine aştept cu luna aprinsă sub tâmplă ? / Va trebui să azvârl arşiţa în care mă chinui ca Nessus. («De dragoste» – D, I, 10). Buzele eroului liric sunt «frunze fierbinţi», arzând genunchii / umerii iubitei (cf. Când vii spre mine – D, I, 13), «cu faţa spre întrebările mării», ca «o amforă / uitată pe ţărm» (Întrebările mării – D, I, 15).

Marea – cu «drumuri nestatornic albastre» (Grâu pentru pasărea soarelui – D, I, 25), cu «mulţimi de talaze» în «mişcarea alternativă» – devine prin transfer liric o mare lăuntrică, dar «în mişcarea alternativă a timpului şi-a nervilor» ce îşi doreşte evadarea spre «oriunde în larg» graţie iubitei cu şold-corabie «fără vâsle», «cu grâu pentru pasărea soarelui». Iubita alină durerile pricinuite de lăuntrica mare, devenind un nume, Alina, „un duh“ «asemenea luminii în plante», «sub arcul soarelui, uimind copacii / cu caligrafia mersului…»; împlinirea protagonistului liric prin iubire este aidoma celei prilejuite de regăsirea emisferelor androginice risipite de „zeii olimpici“ în marea planetară; şi cuplul este sacru, indestructibil, într-o desfăşurare de proporţii cosmice: …Pentru nemărginita clipă a-mplinirii. / Dar eu te duc cu mine totdeauna şi rămânem / Nedespărţiţi şi-n somn, de teamă / Să nu loveşti vreun ram pe drumuri si­derale / Şi să te preschimbe-n plantă sau în stea. («Alina» – D, I, 26).

În ultimele volume antologate, îndeosebi, în Diamantul de întuneric (1997), umbra nebiruitului Eros interferează mereu cu a lui Thanatos. Cuplul erotic dumbrăvenian, odată împlinit în existenţa terestră, biruie moartea, rămâne indestructibil, «în roua luminii», şi pentru „existenţele“ astral-galactice: Nu e înger fiinţa ce vine pe urmele mele / mi-am spus plonjând prin constelaţii târzii / Oi fi fost derutat / de vreo femeie a cerului ? // N-o fi ştiut că sânge nemiruit / mă hrăneşte când mă paşte urgia // (…) //…Unde-ţi rămase / ciupagul de in ? O să umbli / cu ţâţele goale în privirea păunilor / rătăciţi într-un roi de albe planete // (…) // Suntem blestemaţi să-mplinim ce-ncepurăm… // (…) // Nu ne mai rămâne decât roua luminii… («În privirea păunilor» – D, II, 114).

După cum s-a mai afirmat (supra), mitul ne­muririi zalmoxiene este oglindit plenitudinar în ciclul de cincispre­zece poeme, Axios tracul înaintea deşertului, publicat în 1993, în volumul Predica focului; este, deocamdată, cea mai impresionantă construcţie poematică din creaţia lui Anghel Dumbrăveanu: Axios tracul, Axios tracul refuză moartea, Învăţăturile de zi şi de noapte, Trădarea generoşilor, Alcool rafinat de iluzii, Masa lalelelor, Ceea ce nu reuşim să-i propunem vieţii, Singuraticii mării, Labirint, Darul nemărginirii, Drumul zilnic în domeniul azurului, Fumul infernului, Cel fără chip, Casa gutuii, Axios tracul înaintea deşertului (D, II, 69 – 85).

Axios („Ac-zios“ / „Ac-ziuă“) este şi un „dublu“, un erou-ecou al zeului-protagonist dumbrăvenian, permiţând vocii auctoriale, Autorului / Poetului din secolul al XX-lea, ori Naratorului-Conştiinţă / Memorie-Perenă, să intre „în dialog“ cu Eroul-Central-Epic şi să regleze multiple „unghiuri de fugă“ poematică. Traiectoria „vieţii“ lui Axios, „coincizând“ cu a Poetului, s-a dovedit «cu mult mai supusă / sacrelor vicii / decât trupul de visări al zeiţei», fiind marcată, la 23 de ani, de coborârea «sub pământ» spre a descoperi «pe cei plecaţi după lumina din întuneric», „mai înainte de a-i răsări fiica“; la 33 de ani, străbătea «drumul argonauţilor până-n Colhida, / pornind din Tomis», fără a găsi lâna de aur; la 46 de ani, i s-a părut că strânge în braţe «capricioasa nălucă a Poeziei: / Ceva pentru care merită să pierzi o corabie»; la 56 de ani, «urcând pe podiş», «un vânt zănatic» i-a smuls «aproape toţi prietenii», izolându-i în pustiul în care nu are cum să ajungă; în «iarna neîmpăcării», «stând lângă râu / în mirosul aţâţat de piatră vânătă / şi vii neculese // Axios tracul îşi spune: desigur aştept în sfârşit / ceva pentru care merită să pierzi o corabie» (Axios tracul – D, II, 69 sq.); Axios – ca Erou-Central-Epic – „refuză moartea“, devine nemuritor în următoarele circumstanţe: Axios tracul adus / într-un cimitir fără margini al vremii // Nimeni din cei adunaţi nu găsi să se mire / că Axios pleacă După ce fusese-alungat / dintre murii cetăţii prea puţini îşi amintiră / că el îşi cerne singur anii în casa de lângă râu / şi mult mai puţini îi trecuseră pragul // Înfăşurat în tăcere de parcă ar fi uitat să zâmbească / Axios îşi ţine ochii închişi / pregătit de drumul fără întoarcere / ţeapăn de mândru cu glasul dus înainte / în lumea unde fusese gonit mai de mult / de cei cu care împărţise pâinea cuvântul lumina; în momen­tul coborârii coşciugului în groapă, frânghiile, pe scripeţi celeşti, facilitează lui Axios producerea miracolului de «a refuza moartea»: Două funii coboară din cer tronul lui Axios / Cei din jur amuţesc: / frânghiile se derulează de câteva veacuri // E un frig pustiu în toţi cei veniţi să-l petreacă // Frigul din ei exprimă brumând pământul şi arborii // Ce se întâmplă cu Axios ? cutează unul să-ntrebe / după mai multe decenii De ce nu mai ajunge / în adâncul aşteptărilor lutului ? // Funiile curg din infinit / sau din vrerea lui Dumnezeu ? // Printr-un fenomen neînţeles / otgoanele îşi schimbă sensul / depănate pe osia lumii Coşciugul acum fără capac / reapăru la suprafaţa gropii cu Axios zâmbind între flori // Înviase prin puterea de a fi refuzat moartea / sau graţia divină se revărsase asupră-i ? // Nu vrea să-l primească pământul…; «mitul întoarcerii eterne» îşi arată lucrarea şi „în acest caz“: Axios se frecă la ochi privind mirabil în jur / ceru să i se tragă tronul la mal / şi-i îmbrăţişă pe toţi c-un surâs… («Axios tracul refuză moartea» – D, II, 71). De-acum, traiectoria lui Axios devine „ulysseană“, cu «învăţăturile de zi şi de noapte» (din viaţa-i scurgându-se «între corabie / şi odaia unde-şi odihnea singurătatea», cu femeia-i sărutată şi iubită «mai multe decenii», cu credin­ciosul prieten, «realul patron al curţii sale din umbra gutuiului», cu amintirea prietenilor «cu aripile arse de înălţimi» şi a celor «ce-ncearcă să se lecuie de buna lor falsitate / în timp ce câinii cei mici urmăresc concentraţi / învăţăturile de zi şi de noapte ale câinilor mari» – D, II, 72 –, esenţial rămânând faptul că nu poate fi omis adevărul…), cu «trădarea generoşilor» (consimţind că «în pri­etenie idealu-i mai pur / decât în iubire…» – D, II, 73), cu «alcool rafinat de iluzii» (la reîntoarcerea de pe mare, «stors de puteri / cu hlamida de purpur asfinţindu-i pe umeri» şi intrând în dugheana portului şi pentru «pâine chibrituri / tutun pentru nesomnul singurătăţii» – D, II, 74), cu o „masă a lalelelor“ (unde meditează la «Villon bătut şi dat afară», ori la faptul că «în orice urcuş nerăbdător aşteaptă-ncolţită / sămânţa căderii» – D, II, 75), cu «ceea ce nu reuşim să-i propunem vieţii», adică biruinţa prin iubire («Omul îşi repetă Axios tracul n-are cum să fie învins / dacă la capătul zilei îl aşteaptă de veacuri / femeia pură şi dragostea» – D, II, 76), cu un „labirint“ («între pândele vieţii şi pândele mării» – D, II, 78), cu «darul nemărginirii» pe «drumul zilnic în domeniul azurului» («Prea devreme porneşti să cauţi darul nemărginirii / îşi spuse vâslaşul neştiind ce-l aşteaptă pe infinitele drumuri / apoi împinge barca în valuri şi tălăzuieşte mai multe decenii / nepăsător când simte că-i crescuseră aripi / şi n-avea ce face cu ele…» – D, II, 79), cu jefuirea de către străini («Îi luaseră to­tul: luntrea năvodul şi vâslele»), fără a i se putea cumva lua speranţa de la «casa gutuii» («Îşi privi mâinile casa gutuii / mângâie copacul vorbind împreună-ndelung / apoi cină cu femeia lui liniştit / şi visară o ambarcaţiune mai trainică şi mai agilă / zburând pe frământatele ceruri din ei» – D, II, 83) şi cu o înfăţişare «înaintea deşertului», fără a se simţi imperioasă vreo „ieşire prin cer“ («…O încordare neaşteptată cuprinsese pământul şi apele / pescăruşii ţipară speriaţi prevestind / ameninţătoarea mişcare-a talazelor de grele metale // … // Axios pricepu în liniştea golfului că nu mai are-ncotro / Ignoră portul acaparat de stăpâni veniţi de neunde / şi se aşternu pe muncă şi cumpătare departe / de larma din jur Vom legumi tutunul alcoolul / şi tot ce ar mai putea însemna o infimă risipă / îţi propuse Axios tracul pregătit să aducă femeii / mângâierea şi încrederea în ziua de mâine… //…// …şi iernă cu ferestrele-ngheţate de geruri severe // După câteva anotimpuri de schim­nicie fu căutat cu vorbe mieroase / să ducă-n dughenele portului argintul cernut / în plase de soare Fu rugat să le arate / puţinilor tineri rămaşi acolo după vrăjmăşiile vremii / amarele lui taine şi arta rătăcirii pe valuri // Axios îi duse pe cerul fără hotare şi le desluşi frumuseţea / întâlnirii de dimineaţă cu nemiloasele pânde şi aşteptări / în sihăstria deşertului de nesiguranţă şi teamă // Dar până să-şi încheie lucrarea Axios tracul / observă fără surprindere că neliniştiţii zei de câteva zile / fuseseră măturaţi de necunoscuţi trimişi ai pustiului // O adunătură de veleitari derizorii îşi spuse Axios tracul – / nu ştiu să ţină nici vâsla nici cârma unei corăbii / când pluteşte ea însetată de zbor» – D, II, 84 sq.), desigur, în calitatea lui de nemuritor.

Cercetând cumpăna / simetria celor două cicluri de poeme – Cehov îl vizitează pe Tolstoi (versuri libere, în majoritatea lor) şi Regimul unei himere („sonete“) – din volumul O ireală bucurie de-a aştepta (1999), de Anghel Dumbrăveanu, se creează impresia conturării pe retină a imaginii constant-dinamice a unui poet-atlet al lui Iisus Hristos, purtând pe umeri o cobiliţă de aur cu două găleţi de argint la capete, pline-ochi cu apă vie din Alutua (Olt), şi urcând apoi netulburat cărarea de sud a muntelui strămoşilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Cogaionul, ca, odată ajuns la peştera sacră, la Gura de Rai, să toarne – din cele două ciuturi – mirabile litere lichide, înrourând parcă smirdarul din priveliştea Logosului. Poate şi pentru că o ars poetica din „deschidere“, Necunoscutul, este de fapt un superb dialog de la luncile Logosului, dintre Poet şi un „necunoscut“ al interogaţiei, despre rostul «găleţilor de logică» scoase din fântână: De ce tot scoateţi din fântână / atâtea găleţi de logică / mă-ntreabă necunoscutul // Pentru cai îi răspund / pentru flori / pentru cei ce se-ntorc / pentru cei ce se caută / sau pentru Sibelius («Necunoscutul» – DOIr, 7). „Necunoscutul“ / „străinul“ recunoaşte că este vorba de „un ritual“ al fântânii, dând prilej Poetului de a preciza: «E o mistică…», «o sete de cântec».

O ireală bucurie de-a aştepta se derulează numai în zonele înalte, ori în „linia azură a lucrurilor“; numai acolo, unde Smirdarul (merişor de munte – Rhododendron Kotschyi – cu flori sângerii şi cu parfum ales) este «ursit să respire alpin», în ciuda vitregiilor hibernale, a nebunelor ploi / vânturi, unde, ca Smirdarul, «în sistemul valorilor», poţi fi «o mirare neîntreruptă», unde, ca Smirdarul, poţi adăsta «virtuţile inventate de vară», elevându-ţi «mugurii până la soare, / să se cuminece în taina luminii»; acolo, desigur, numai acolo, aidoma Smirdarului, «îşi ascultă clopotele de frăgezimi», într-«o ireală bucurie de-a aştepta». În acest spaţiu pur, al Smirdarului, spaţiu traversat de vulturul «aristocrat», nu trebuie să te tângui vreodată, căci «se aude în ceruri»; tot aici, bujorul muntelui uluieşte pe temerari prin culoare, prin fragranţă, fiind uimit, la rându-i, de aceştia, ajunşi «la steaua aprinsă în vârful / unui înger răstignit pe-o întrebare». În dumbrăveniana gură de rai, «preoţii mari ai principiilor / sunt primiţi de floarea reginei / să fie duşi spre închinare / la smirdarul timid / ne-pregătit să înţeleagă ceremoniile». «În singurătatea universală» de Smirdar, «chiar aplecat către genunchi», este «o ireală bucurie de-a aştepta» marii preoţi ai principiilor, poate chiar preoţii-munţi-mari, scoţându-şi căciulile de zăpadă şi salutând Cogaionul.

În Mistica amurgului singur, se conturează un spaţiu-cetate, e drept, nu alpin, ca al Smirdarului, ci de Câmpie Bănăţeană, de celestă Tibisiară / Timişoară: Necunoscuţi sau prieteni de mai de mult / mă opresc şi astăzi pe străzile acestui oraş / din câmpia de vest / unde adolescent venisem să-ncerc / a dezlega câteva ecuaţii as­trale / Mă supun mereu platanii parcurile canalul cu sălcii / mistica amurgului singur // Niciunde n-am fost mai aproape / de sensul ceresc ca în această cetate – / o emblemă a României // Mulţi prie­teni unii din mari depărtări / vin să mă vadă şi să mă-ntrebe câte ceva / cu feţele-nsorite de o ciudată smerenie / ştiind că visele anilor mei / de-aici îşi luară zborul în lume / peste mările timpului (DOir, 14).

O sfâşietoare meditaţie asupra condiţiei Poetului ce îşi urcă Golgotha cu crucea aripilor de lemn ale osândei între omoplaţi, descoperim în poemul «Drumul crucii»: Omul urca încet căznindu-se amarnic / în lungi dezordinele firii / să care singur în spinare / aripile de lemn ale osândei // Departe Golgotha-n pustiile amiezii // Se prăbuşea cu faţa în ţărână / şi iar se ridica din gânduri / mai demn şi nesfârşit de blând / Inima lui abia mai pâlpâia-ntre coastele strivite / cât poate să dureze drumul crucii / se întreba căzând într-una / printre spărturi de stânci şi mărăcini uscaţi // Privirea lui era o galeşă iertare… (DOir, 16).

„Contactul cu universul“, în viziunea dumbrăveniană, se face prin vultur / vulture, a cărui umbră «trece regal prin azur» (p. 17), chiar dacă-s «prea multe evenimente pentru o viaţă»: magnetismul trupului de femeie, „nerespingerea absurdului“, rostogo­lirea ens-ului („insului“) «în lumina pădurii, / până se trezeşte aurit pe de-a-ntregul / de polenul cu care-l miruiseră iluminate / florile scuturate de timidităţi sălbăticii / şi necuviinţe» (p. 23), secătuirea de idei a zeului etc. Împlinirea sub semnul lui Eros, în „absolute“ jumătăţi regăsite după intervenţia chirurgicală olimpică asupra androginilor, declanşează şi o autodevoratoare atracţie, mai apropiată, mai realistă, aşa cum se vede şi între «Emisferele de Magdeburg»: nu şi nu că-i mănâncă fragile / abia trezit rămâne trăznit / îi papă poiana / defileul / vârful muntelui // ea se îngână / cum scrie pe jumătate / şi se sărută pe alta // reversuri inversuri / în ghersuri // emisferele de magdeburg / privite prin lentile / din alt sistem uluit / sau alt sistem de referinţe // ea se îngână / el îi cheamă fragile / dimineaţa şi seara / să le pască pe rouă // şi-ntre timp / tot timpul (DOir, 25).

Alteori, când «rătăcim în încăperea de lângă cer», unde genialul pictor «încearcă să descurce aripa femeii», ignorând învăţăturile din «Insingerianul Papirus», ori «capcana de albe lumini a şevaletului»: Tocmai atunci se găseşte să intre o fată / năucită numai de mugurii vârstei / şi de legea numerelor mari // Pare mirată că n-o observă nici un tablou // Pe neaşteptate aruncă rochia leneş / pe fereastra unui surâs / şi aşteaptă desfoliată indolentă dacă nu / cu un fel de obrăznicie binevenită // Derutatul taumaturg al nuanţelor / îşi răpeşte înmiresmata himeră / abia trecută din fantezia lui nestăpânită îndeajuns / pe pânza credinţei // Cealaltă îţi sparge surâsul / de marginea apelor mării şi se mută / în estuarul visat mai la sud de iluzii… («Legea numerelor mari» – DOir, 29).

O presimţire thanatică se relevă oximoronic în poemul Întunericul luminii; «somnul devine / o stare a morţii»; chiar dacă peste eroul liric trece «roata vieţii», acesta nu se trezeşte «din întunericul luminii»: Ce grea mi-e fruntea / Uneori nu mai pot s-o suport // Cineva mă mângâie / şi mă sărută / de dincolo // Abia mă mai scol / să vă revăd / din viitor (DOir, 33).

În „sensul giratoriu“ al interogaţiilor existenţiale – …De ce fiinţa lui nemuritor muritoare / se topea tot mai mult / în lumina abia sângerie / Sau era spada a-murgului / trecut prin norii subţiri… («Înger în asfinţit» – DOir, 34); …Cine se sfătuieşte în şoaptă cu umbra / Ce numără… / ( … ) // Cine şi-n numele cui acceptă / pactul cu limitele / în camera strâmtă… / ( … ) // Cine şi ce pândeşte din întuneric / scurmând scrumul luminii de maidemult («Cer aplecat într-o dungă» – DOir, 36) –, «un înger rănit» se târăşte «prin polenul înserării»: Îngerul plânge în hohote de se sfârşeşte / şi când mai speră / şi când de plânset orbeşte (DOir, 34).

Ciclul poematic secund, Regimul unei himere, alcătuit din douăzeci şi cinci de „sonete“, într-o schemă originală, dumbrăveniană, încearcă o adevărată „reformă“ a acestui tip de poezie în „formă fixă“: este păstrat numărul de 14 versuri din sonet; în unele sonete întâlnim măsura 10 / 11, într-altele, măsura 15 / 16, ori chiar 17 / 18; strofic, cele 14 versuri sunt dispuse astfel: (I) catren – rime îmbrăţişate: a-b-b-a; (II) catren – rime îmbrăţişate: c-d-d-c; (III) „monostih“ / „vers-voltaic“, in­dependent / singur, care preia toată „încărcătura lirică“ din primele două ca­trene; poate fi vers în întregime nou, poate fi emistih nou şi emistih preluat din versul cel mai expresiv din primele două catrene, poate fi, deseori, reluat / „leitmotiv“, al patrulea vers din primul catren; acest vers de „menţinere“ a tensiunii maxime poate rima cu oricare vers din cele două catrene anterioare (a / sau b / ori c / d ); (IV) catren – rime îmbrăţişate: e-f-f-e; (V) „monostih al tensiunii lirice“, fie din catrenul anterior (al treilea catren), fie vers integral-nou ca „vers-sinteză“ pentru cele trei catrene, dar rimând în e sau în f; există o dominantă ritmică iambică în sonetele dumbrăveniene, dar, în general, ritmurile se asociază / armonizează în funcţie de relieful sufletesc al fiecărui stih. Ilustrăm această formulă nouă prin poezia ultramodernă ce dă titlul întregului ciclu, «Regimul unei himere»: (I) «Suntem într-o vreme socială de spasmofilie» (m-16 / a) / «ispitiţi să ne hrănim cu cozi de comete» (m-13 / b) / «O ceaşcă de cer azuriu ar putea să te-mbete» (m-15 / b) / «Aseară s-a stins de singurătate o speranţă mlădie» (m-18 / a) // (II) «În oraş bântuie un zvon prerafaelit» (m-13 / c) / «Cei ce se-nchinau unor pro­zodii sunt tot mai puţini» (m-15 / d) / «Într-un amurg a fost să fie o adunare de crini» (m-16 / d) / «să ceară dreptul la zbor dar n-au mai venit» (m-12 / c) // (III) «Într-un amurg a fost să fie o adunare de crini» (m-16 / d) // (IV) «Evenimente stranii o goană dementă» (m-13 / e) / «Unii şi-ar însuşi ţări oceane sau astre» (m-13 / f) / «Naivii se mulţumesc în regimul privirii albastre» (m-17 / f) / «a unei himere cu aripi de soare şi mentă» (m-15 / e) // (V) «când trece ea sacerdotal peste vârfuri alpestre» (m-15 / f).

Sonetele dumbrăveniene din ciclul Regimul unei himere, ca meditaţii profunde asupra existenţei, asupra rostuirii ens-ului în universul „prea abstract“, asupra Erosului şi Thanatosului, asupra junglei cancerigene în care ne ducem crucea pe Golgotha zilnică etc., reverberează auten­tice, austere bătăi de clopote de bronz de la catedrala noastră cosmică, bine rânduite clopote, pentru fiecare „oră exactă“ a nocturn-diurnului. Sunt şi sonete cu muzica sferelor din „sălile salinelor mari“, wagneriene, ori cu fluide din care par să curgă îngeri de alt început, din nevoia fiinţei de o tot mai înaltă purificare, chiar dacă, «pe la sfârşitul câte unui secol de scris», eroul liric se poate mulţumi şi cu icoana de la «câte o sfântă cu sâni miruiţi şi mersul fierbinte», ori cu vreuna dintre cele dintâi, «femei cu aureolă şi rotacisme de soare» (Despre scrieri şi cercetări – DOir, 45).

În poemele dumbrăveniene întâlnim o lirică meditativă fundamentală, structurată la interferenţa constelaţiei celor trei mituri centrale: mitul perechii ideale în infinite hierogamii, mitul eternei întoarceri a zeului-protagonist prin ocultarea de nord şi prin epifania de sud şi mitul nemuririi zalmoxiene, în desfăşurări dezmărginite dincolo de priveliştea fiinţei platoniciene, dincolo de „faţa nevăzută a cerului / nopţii“, în oraculare rostiri, curbând parcă razele timpului sub auriul scut al lui Axios, scut pe ale cărui spirale solare se înrourează cristale cât lacrimile vieţii şi petrece­rii sfinţilor Poeziei (cf. TGrp, pp. 388 sqq.).

_______

* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 388 – 401.