Taie cu grijă, Doctore Universal, să nu pierd esenţa din mine !

La început au căutat să acopere trupul cu tunici din pene de pinguin, cu plastic în şapte straturi, cu sclipici  reflectorizant să nu vină spre mine-spre noi, nici lumină prea multă, nici căldură, nici frig.

Şi-n infraroşu nu mai păream doar luminiţa roşie gânditoare şi simţitoare indicatoare de –bio- , ci scafandrul acela cu mâini depărtate şi hubloul murdar. Apoi s-a făcut economie de material şi au acoperit doar capul, să nu pătrundă prin receptorii exteriori, exteriorul. Unii au devenit doar orbi, alţii  muţi, alţii surzi, dar mai ales mulţi fără niciun receptor ai organelor de simţ. Apoi iar au făcut economie şi s-au gândit că nu doar capul integru –bio- captează, cât mai ales inima. Cam ascunsă inima! Cam greu să ajungi la ea, prea multe vase sangvine în jur, dar merita încercat. Au ridicat tot corpul căutând să ridice inima, punându-l pe acesta pe pilonii făcuţi din segmente ce-n parte se acopereau, ca antenele telescopice radar, când mai sus, când mai jos, în funcţie de ce trebuie să simţi şi ce nu, cât „să vezi şi să nu vezi” cu inima şi arătam ca imponderabilii selenari. Apoi chiar pe ea au băgat-o în platoşa rece şi grea a titanului cu vanadiu, puţin wolfram să ţină căldura şi să păstreze o rază de soare, mică, albastră şi pală ca o lampă de veghe. Şi tot băgând metalele grele, scoteau din carbon, până ce acesta a dispărut cu totul. „Cum, dispărut-a carbonul ce-i însăşi matriţa de viaţă, e valenţa cu  legătura înmulţită cu patru, cum să trăim, cum să vedem, cum să simţim? Nu numai clorofila, dar însăşi hemoglobina au steaua carbonului drept în frunte !”

Priveşte Doctorul prin Ecranul Universal şi vede lentoarea, vede încetinirea proceselor vitale, vede pulsuri bradicardice şi se teme atunci că va rămâne fără ca nimeni să nu-i  poată băga în mână o pensă, un câmp de tifon. Cine îi va scoate tichia albastră, mănuşile, cine îi va da pe fugă un strop de cafea ? Cine-l va săruta la plecare, venire, pe cine să legene, pe cine să certe? Şi decretează : tăiem platoşa! Eliberăm inima, dar nu la toţi muritorii ! Unii deja s-au obişnuit să poarte sacul în piept, s-au resemnat, îl poartă ca pe a doua natură şi-şi găsesc singuri vină. Cic-au mâncat prea sărat şi le-a crescut tensiunea ! Tăiem platoşa şi descoperim inima doar a acelora ce-s de mână cu alţii, ce se hrănesc cu iubire, de parcă-s vase comunicante în balans, când sus, când jos, dar niciodată cu vasele goale. La lucru!  Să-l luăm pe primul! …

– O, Doctore Universal, de-s eu aceea nu-mi tăia platoşa cu laserul, lasă-mi lumina-n mănunchi să o ştiu ca pe o rază de soare dimineaţa devreme şi ca un halo roşiatic de iubire spre asfinţit ! Taie mai bine cu fierăstrăul să aud sunetul instrumentului din frunzar, frunza cântată, să văd pădurea şi arborele acela în care pe-o creangă se-aude un tril. Dar taie cu grijă, Doctore Universal, să nu pierd toată esenţa din mine, chiar de e abur sau pală de vânt pe-nserat şi chiar de e vis sau visare!”