Soldat in armata Republicii Socialiste…

Dimineaţa a început cu zgomotul criminal al unei sonerii ce-ar fi trezit şi morţii dar nu şi pe noi, care am revenit la viaţă doar la auzul unui urlet semianimalic: 

Când ne-am adunat de pe jos, pentru că cei din paturile de sus săriseră peste cei din paturile de jos, am văzut de unde venea strigătul. Acesta fusese produs de  o creatură înaltă de un metru şi jumătate, crăcănată, cu păr blond cârlionţat, cu ochii mici şi oblici, încadraţi de o frunte îngustă şi un nas turtit, care ne privea cum îşi priveşte lupul prada. După o  scurtă tăcere în care ne examină cu un aer superior îşi împreună braţele la piept, se crăcănă şi mai tare şi ne anunţă:     

În scurt timp chiar am început să înţelegem  cum stă treaba cu armata şi cu caporalul Ţibichi, pe care-l visam şi noaptea-n somn ţipând ca un descreierat în dialectul lui:

În primăvară m-au trimis la un curs de specializare dar în loc de specializare în transmisiuni am devenit expert în scos cioate din pământ. Când m-am întors, pe la sfârşitul verii, m-au făcut caporal şi-am devenit centralistul unităţii. Aveam o cămăruţă cu un pat, o masă cu o centrală de zece numere pe care scria „ Atenţie, duşmanul ascultă!” şi un telefon vechi, cu manivelă. Uşa de la intrarea în centrală se afla la capătul unui coridor lung din care se putea intra în toate birourile. Într-o zi prin hol trecea plutonierul Modi, un ungur care vorbea mai rău româneşte şi care era şeful popotei. Când a ajuns în dreptul biroului comandantului, acesta l-a întrebat :

– Ce mâncăm azi, Modi ?
– Mocoroni, tov. Maior, ii răspunse acesta, care era înnebunit dupa macaroanele cu brânză.
– Mocoroni pe naiba Modi, că m-ai albit cu mocoroni, toată ziua mocoroni, mai fă şi tu nişte fasole, ceva cu carne, se zburli la el maiorul căruia nu-i plăceau macaroanele.
– Fac, fac, fac…se bâlbâi plutonierul.
– Faci, faci…faci pe tine Modi, asta faci.
– Am înţeles, fac… fac pe mine, răspunse acesta disciplinat.
– Ai înţeles pe dracu, zise comandantul intrând în birou şi trântind uşa.

Într-o dimineaţă se auzi ţârâitul telefonului. De obicei, când un general voia să vorbească cu comandantul unităţii, suna înainte un ofiţer mai mic în grad ca să nu aştepte generalul până-l găseam eu pe comandant. În ziua aceea a fost altfel, când am ridicat receptorul, o voce groasă şi răguşită mormăi:

– General Bărboi…

Am sărit în picioare şi am început regulamentar :

– Să trăiţi, sunt centralistul U.M. 014…
– Lasă asta, zise generalul, dă-mi-l pe comandant.

Am rupt-o la fugă ca să-l caut pe comandant, am dat buzna în biroul contabilei de unde i se auzea vocea şi am strigat sufocat :

– Tovarăşu’ general…
– Maior, mă, zise comandantul.
– Tovarăşu’ general…încercai din nou.
– Maior, mă, ce ai te-ai tâmpit ?
-Tovarăşu’ general Bărboi, la telefon, am reuşit să spun în sfârşit.

Se albi la faţă şi o rupse la fugă spre centrală iar eu după el. Luă receptorul şi începu: 

– Să trăiţi tovarăşu’ general, vă rog să mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi, sunteţi bine sănătos, ce mai face doamna Bărboi…

Când se opri, de la celălalt capăt se auzi :

– Sunt locotenentul Constantin, tovarăşu’ general mi-a spus să vă spun, că vă sună mai tarziu.

La ceva timp de la întâmplarea aceasta, de Ziua Armatei, într-o dimineaţă m-am dus la bucătărie.  Ofiţerul de contra-informaţii care venea periodic la noi în unitate, colonelul Lazăr, se afla în acea zi acolo. Era un om gras, roşu la faţă, cu părul alb care toată ziulica nu făcea altceva decât să meargă prin unitate şi să-i tragă pe toţi de limbă. Acum era în bucătărie şi gustând mâncarea din oală zise :

Auzindu-l, mi-am închipuit ce copilărie nefericită o fi avut dacă el considera spălătura aia de vase, tocăniţă ca la mama acasă. Titel, veselarul, văzându-l îmi şopti:

După amiază la masa festivă în loc de bere ne-au dat câte un păhăruţ de rachiu  puturos, uitat cine ştie de când prin magazie. Porţia noastră de bere adusă cu o zi înainte a fost deturnată către cheful lor de la popotă, care s-a întins până târziu în noapte. La un moment dat a venit în bucătărie un sergent major  şi a ordonat ceva unui sergent care ajunsese la acest grad nu pentru că i-ar fi plăcut armata, ci pentru că era tractorist şi-l foloseau ca să conducă tractorul unităţii. Acesta se făcu că n-a înţeles şi majorul enervat repetă cu glas piţigăiat :

– De ce, nu şi-o mai găseşte, mârâi sergentul .

– Sergent, ai grijă cum vorbeşti, urlă majorul.
– Am înţeles, zise cu lehamite sergentul, duceţi-vă voi doi şi ajutaţi-l să nu se înece.

Cei doi care plecară erau în civilie, unul chelner iar celălalt şofer de taxi, doi indivizi unşi cu toate alifiile. Îl ajutară pe colonel sprijinindu-l din părţi iar lângă un boschet i-au desfăcut cureaua groasă de la pantaloni şi i-au dat un capăt să-l ţină în mână. Colonelul beat turtă crezând că cei doi l-au desfăcut la pantaloni şi că în mână ţinea altceva nu cureaua, trecu la treabă udându-se temeinic pe pantaloni şi pe pantofi. De aici, cei doi l-au dus şi l-au culcat îmbrăcat într-un pat de la infirmerie.  Până dimineaţă i s-au uscat hainele pe el ca şi memoria care nu l-a mai ajutat să-şi aducă aminte cele petrecute seara trecută. Un singur lucru îl nedumerea, de ce mirosea el ditamai colonelul de contra-informaţii, ca W.C.-ul unui birt ordinar.