Romani cuceriti de romani

Romania a cazut sub ocupaţie româneasca…

Prolog

Sigur nu vă mai aduceţi aminte de Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu, la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, Bucureşti), fost lider comunist al României din 1948 până la moartea sa. Întâi, Prim Secretar al PMR, apoi, între 1955-1965, Secretar General al P.C.R., pentru ca în perioada 21 martie 1961-19 martie 1965 să deţină funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În ultimii săi ani de conducere Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relaţii diplomatice cu ţările occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de iniţiative au fost încurajate de S.U.A, preşedintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten. Se respira un aer de libertate şi începuseră să vină străinii în vacanţe în România.

Despre convenientul de a fi străin

Când eram copil toata lumea mă întreba: “Ce vrei sa fii când vei fi mare?”. Le răspundeam că vreau sa fiu… străin!… Îmi amintesc faptul că în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, mecanicul de la C.F.R., a venit la noi în casă cu o familie de cehi. Probabil veniseră prin vreun program turistic frăţesc. Şi muncitoresc. Dar ei erau altfel de frăţeşti şi muncitoreşti comunişti. Aveau un autoturism Wartburg 311.Sigur ca cei mai tineri dintre cititori nici măcar nu au auzit de acest Wartburgwagen construit de fabrica FAHRZEUGFABRIK în landul de Schauenburg, lângă castelul cu acelaşi nume construit de câtre Ludwig der Springer in 1067.

Bagajele cehului

La noi, în România aceea cu sufletul la gură, puteai vedea doar produsele poloneze ale Fabryka Samochodów Osobowych, numite Warsawa, sau ГАЗ-М20 Победа; Победа GAZ-M20 “Pobeda”. Noi, românii din acea Românie Populară şi mai ales republică, ne tot minunam de ce scoteau cehii de prin bagajele lor. La baie, cehul utiliza maşina lui electrică de bărbierit. Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câţiva ani la rând drept cutie de zahar sau de făină, iar mai apoi pe post de puşculiţă. Iar eu, în poleiala de ciocolată păstrată de la cehi, pe care am lins-o vreo lună, de faţă cu toţi copiii de pe maidanul din cartier, puneam mereu o ciocolată autohtonă şi mă dădeam mare faţă de ei. Sentimentele mele materialist-marxist-leniniste erau înfruntate de cealaltă bunăstare materială, a celor de dincolo de gardul nostru al cortinei de fier.

Păpuşile lui Serghei Maliutin

Zeci de ani mai târziu, îmi împlineam visul copilăriei, devenind şi eu „trădător de neam”, emigrant şi străin pe pământurile iberice ale lui El Cid Campeador şi Don Quijote. Un străin venit cu două valize ca de armată, cu o căciulă de blană cumpărată din târgul ruşilor şi vise… fără preţ. Dar ceea ce doresc să vă transmit nu este faptul că ţineam în mâini valize, ce înlăuntrul lor aveau alte zeci şi sute de valize ca şi păpuşile Matrioschka, inventate în 1885 de către pictorul Serghei Maliutin. În fond, tot aici, în Occident, am aflat adevărul că aceste păpuşi erau de fapt copiate din misticismul japonez al Shichi Fukujin. Încet-încet adevărurile au început să mi se dezvăluie. Despre revoluţie, despre mineriade, despre diferenţele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, şi de concepţie despre românii care odată ajunşi afară devin în viziunea celor care rămân în ţară orice mai puţin decât români.

Cuceritorii livezilor sau despre inconvenientul de a fi „spaniol”

Când o decadă mai târziu românii cucereau palmă cu palmă livezile de portocali şi măslini ale spaniolilor (pentru ca, apoi, să fie persiflaţi de cei ce frunzăreau milioanele de euro-dolari ce-i trimiteam acasă ca fiind căpşunari), mi-am dat seama că vom deveni carne de tun. După ce am obţinut premiul Clubului Internaţional de Presă ca cel mai bun ziarist într-un domeniu al jurnalisticii, un colectiv de patroni de ziar românesc din Spania mi-a refuzat solicitarea de a lucra pentru ei, patronii români. Deh, eram… „spaniol”. Tot spaniol am fost considerat şi de către românii care au constituit în acelaşi regat o asociaţie a ziariştilor români din Spania, drept pentru care nu m-au putut declara membru.

Românisme

La fel am păţit si cu un program de radio în limba română realizat de românii imigranţi aici. Culmea e că aveam o experienţă de câţiva ani, acumulată în studiourile publice naţionale, RNE, sub bagheta lui Valeriu Lazarov, ca realizator sau producător de emisiuni pentru spanioli. Staff-ul Realităţii TV hotărâse cu ceva timp în urmă să deschidă o filială în Madrid. C.V-ul meu era ireproşabil în viziunea mea. Studiasem şi aveam diplome de la Universitatea Complutense şi Carlos III, ca expert în producţii cine-tv-radio sau realizator programe tv. Bineînţeles că nici aici românii mei nu m-au luat în considerare. Românii, chiar şi cei de afară, sunt cuceriţi de către români. Recent am observat că şi alţi români se plângeau ca şi mine de faptul că suntem blamaţi acolo, în cuibul nostru românesc. Valeriu Lazarov îmi destăinuia prin 1993 că dorise să deschidă un canal de televiziune în ţară. Petre Roman şi feseneul său nu i-au permis-o. Românisme!

Laureată cu Nobel vândută la kil

„În România, lumea nu prea mă place. Poate că există unii cărora le plac cărţile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt foarte simpatic. Cel mai probabil se întâmplă asta pentru că eu continui să spun lucruri care deranjează despre România, dar care trebuie spuse”, declara proaspăt laureata cu Nobelul pentru Literatură, scriitoarea Herta Müller, după scurta conferinţă de presă care a avut la Berlin în ziua anunţării premiului. „A fost un noroc să plec de acolo”, mărturisea laureata cu Nobel, care, imediat după anunţul din Stockholm, a fost purtată de braţele celor din ţară care o vânduseră la kil cu două decade mai înainte. De ce oare acum românii din ţară se împăunau cu ea odată ajunsă celebră?

Ioan Moraru – singurul român laureat al unui premiu Nobel

Ioan Moraru, alt roman culcat la pământ de către români, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985, dar, întrucât Nicolae Ceauşescu credea că această distincţie i se cuvenea doar lui, performanţa medicului român a fost ţinută sub tăcere.Profesorul Ioan Moraru este singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru Pace, care a trăit până la sfârşitul vieţii în România. Şi, probabil, şi singurul laureat pe care românii – am putea spune: cum era firesc – l-au uitat.

Costel Busuioc, cel umilit

Dar de Costel Busuioc vă mai aduceţi aminte? El, umilit în emisiunea Andreea Marin, a luat drumul bejeniei către Spania şi s-a reîntors cu lauri pe fruntea sa de ajutor de zidar, ca mare descoperire a operei. La fel ca Paul Potts, câştiga un fel de Britain’s Got Talent sau Susan Boyle ce a rupt box office-urile din acelaşi concurs. Englezii i-au propulsat… Busuioc al nostru, adus pe scenele de lemn din România, este hulit şi uitat. Aşa se va întâmpla şi cu Petruţa Cecilia Kupper sau cu Linda Teodosiu şi Ruth Retner, alias Miss Platnum, ce au zdruncinat „German Single Charts” (Top 100), sau cu Ayo, rezultată dintr-un amor al unei ţigănci românce şi a unui nigerian, care a debutat în 2006 cu albumul “Joyful”. De Inna, cântăreaţa româncă, celebră pentru hitul “Hot”, lansat anul trecut, nici nu are rost să vă mai pomenesc. Nici despre Liv Peicanni, pe numele său real Livia Felea. Are 25 de ani şi a absolvit Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii Complutense din Madrid. Livia a rupt topurile prin albumul ei la Cafe del Mar.

Antonio Cortes, un ţigănuş orfan din Bucureşti

Vă spune ceva oare numele celebrului cântăreţ de “coplas” (un fel de romanţe) din Nerja, numit Antonio Cortes – 19 ani? Dacă vă spun că a fost un ţigănuş orfan din Bucureşti, înfiat de către spanioli şi a ajuns o mare stea spaniolă? Câţi dintre români ştiu despre pictorul Romeo Niram, de fapt Marin… Singurul artist contemporan al cărui tablou va fi expus la Palatul Regal de la Madrid, alături de operele lui Goya, El Greco şi Velazquez, este român. Dar despre designerii români Carmen si Agustin Ghebaru, care au revoluţionat moda flamenco. Familia de artişti Ghebaru Agustin şi Carmen, licenţiaţi în arte plastice şi decorative, promoţia ’98, Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, prin anii ‘90, sau Adina Cicort, un alt pictor român,  dar din SUA .

Câmpineanul Mihai Petre

Nume: Oniciuc. Prenume: Ioan. Locul naşterii: Comuna Corni, Judeţul Botoşani. Pictor, decorator şi restaurator, ale cărui lucrări reflectǎ experienţele şi trǎirile emigrantului de rând. “Rǎbufnirea creaţiei mele vine din multele momente de zbucium trǎite aici în Spania. Dacǎ fiecare dintre cei de aici a cunoscut durerea, suferinţa, cǎutarea, confuzia, bucuria, speranţa, deziluzia, credinţa… atunci, da! Sigur se pot regǎsi în lucrǎrile mele!”, afirmă Ioan Oniciuc. Dar despre artistul fotograf câmpinean Mihai Petre… sau despre sculptorul stradal Mircea Magiaru? Sunt sigur că nici măcar nu aţi auzit de ei! Nu aţi auzit nici despre Domnica Rădulescu, autoare americană de origine română, care a câştigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de ficţiune. Şi asta pentru că mai tari sunt personajele Fircki Nikita, Ciumac, Brăileanca, Jean de la Craiova. Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare o fi natura sa, vă rog să citiţi în rubrica de comentarii şi să observaţi aciditatea lor, cât de uşor sunt împroşcaţi cu noroi şi cât de minimalizate eforturilor lor, cât de murdară este denigrarea lor.

Intoleranţă.

Mă doare să văd cât de intoleranţi pot fi românii cu românii. Şi asta se datorează poate germenului implantat de către regimul lui Iliescu, care îi asmuţea pe români contra românilor. Pe muncitori contra studenţilor. Pe mineri contra celor cu barbă şi blue-jeans, punându-i cu spatele la zid pe intelectuali în faţa plutonului de ghete, cizme si târnăcoape. Bine, mulţi vor spune că a fi artist, scriitor, poet nu este o meserie. Dar toţi aceşti oameni hăituiţi, în afară de faptul că sunt oameni şi că şi ei muncesc în acel ceva al lor, au o sensibilitate de care avem nevoie noi toţi, chiar dacă suntem zidari sau cizmari, frezori, ţărani…

Artişti ai plăsmuirii aluatului

Până şi aceste caste ale muncii îşi au artiştii lor. Un bun zidar nu este doar un zidar, ci şi un artist al mistriei, un bun zugrav este un mic-mare artist al pensulei. Fiecare dintre noi, cei care formăm această societate, este şi un artist. Sau cel puţin aşa ar trebui să fim. Un brutar ce ne pune pe masa pâinea noastră cea de toate zilele este un artist al plăsmuirii aluatului. Un bun chelner este şi ar trebui să fie considerat ca un artist în ale sale, fie şi în a ne pune pe masă ireproşabil farfuria cu ciorbă. Şi la fel creatorul pâinii făcută de acel artist al aluatului cu ţaic. Suntem fără să vrem o za a interminabilului lanţ de artişti uitaţi sau necunoscuţi. Haideţi să fim ceea ce merităm să fim! Şi să fim înainte de toate români, să fim artişti români, europeni şi cetăţeni ai planetei, cu bun simţ. Romania a cazut sub ocupaţie româneasca. Fără eliberarea de sub aceasta ocupaţie, crearea unei adevărate elite, în slujba interesului general şi a unor structuri organizatorice efective, poporul român are puţine şanse de supravieţuire. Nu exista o soluţie străina care să fie importată – numai o soluţie autohtonă poate aduce eliberarea, poate ataca enormele probleme lăsate nerezolvate după două secole de modernizare, numai ea poate crea condiţiile necesare pentru ca România să-şi realizeze potenţialul creator.