Noica despre viitorul culturii europene

Centenar Constantin Noica (1909-1987) -III-

Folosind un stil subversiv spre a nu trezi suspiciuni cenzurii comuniste, Constantin Noica (1909-1987) a scris despre situaţia contemporană articolul Încheiere la o cultură ce nu se încheie. A fost ultimul său articol. El a apărut în “România literară” (an XX, 15 oct.1987, nr. 42, p.19). Titlul indică domeniul filozofiei culturii, “încheierea” fiind concluzia unei meditaţii despre sensul culturii contemporane de la Galilei şi Leonardo încoace. Filozoful intrat după anii de detenţie politică pe “uşa din dos” a culturii comuniste (şi apoi marginalizat până la moarte) a rezumat povestea Europei interesat de “logos-ul istoric”, una din căile abandonate prin “limitarea” interesului contemporan la cunoaşterea ştiinţifică. De pe poziţia celui care participă la cultura europeană, Noica a desemnat tipul de cunoaştere propriu ştiinţei prin accentuarea “formalismului matematic”. In meditaţia sa asupra desfăşurării spiritului european în timpul liniar al istoriei, Noica subliniază rolul Bizanţului la cultura europeană.

Iată cât de sintetic exprimă acestă opinie pe care o împărtăşea profesorul Nae Ionescu studenţilor săi. Constantin Noica, filozoful care n-a avut parte de o carieră didactică, întrucât nu era considerat potrivit pentru învăţământul românesc de după reforma rusească din 1948, începe povestea Europei regăsind platonismul “participării” în eikon-ul care a dat “icoana” bizantină. Următorul moment edificator al Europei ar fi fost unitatea latinei medievale din care s-au diferenţiat în epoca Reformei limbile europene, studiate de lingvistica secolului XIX.

Dar acelaşi secol este şi secolul naţiunilor. Fostul deţinut politico-ideologic ştie că “naţionalismele” nu sînt pe placul comuniştilor internaţionalişti din echipa lui Leonte Răutu şi foloseşte spre camuflarea ideilor sale un limbaj abstract. El scrie despre “sistemele autonome de valori”, centrate pe logos-uri diferite ca rostire, care “tind, într-o cultură [europeană] împlinită, să capete autonomie”. Apoi, făcând trimitere la Mircea Eliade care susţinea că orice creaţie o reface pe cea originală a lumii, introduce ideea de “subsisteme de valori cu matematica în frunte” care aspiră şi ele la autonomie. Aşa s-ar fi instituit domnia logos-ului matematic. Acesta, în ciuda formalismului său ce-l face să semene cu o umbră, a ajuns a prinde “realitate” instituindu-se ca “model cultural”.

Semnificativ pentru spiritul european (adică pentru acea cultură autentică nedesprinsă de “real”, de creaţia lui Dumnezeu) este faptul că “nu se sperie de eşecuri”. In cultura americană participând la formalismul matematic, Mircea Eliade ar fi fost un “Cristo-for”, ca purtător al creştinismului cosmic românesc. Istoricii religiilor au vorbit de o “eră Eliade” fiindcă, între “mandarinii” reprezentanţi ai mediilor academice occidentale, Eliade făcea figură de “salvator”.

După Noica, adevărata cultură a aflat de mult calea de a se sustrage istoricităţii: Nu devenind “planetară” fiindcă ideea de cultură planetară nu se poate susţine, ci în luptă cu zeii, prin situarea omului de cultură “în orizontul misterului şi întru revelarea lui”, cum spunea Lucian Blaga, pe care ocupantul sovietic l-a trecut pe linie moartă, având grijă, prin mercenarii săi, a-şi manifesta dezacordul cu ideea ca un scriitor fără drept de semnătură să primească Premiul Nobel.

Filozoful de la Păltiniş vorbea de lupta lui Zeus care-l înfrânge pe Cronos, timpul devorator. In articolul scris cu puţin înainte de marea trecere, exprimarea lui Noica este extrem de sibilinică. Cititorul este rătăcit în vastele “unităţi sintetice” ale gramaticilor generative care “eliberate de sub tutela naturii încep a gândi, a vorbi şi a sta de vorbă cu zeii”.

Un prilej de abatere de la înţelesul livrat printre rânduri îl aduce cu sine precizarea că spre a ajunge la zei, “sistemele autonome de valori” au nevoie de timp: “nu atât un timp al extazului sau un timp pur al desfăşurărilor logice, ci timpul real, timpul istoric. Să se poată înfrânge timpul cu el cu tot? Cultura europeană a arătat că se poate” (C. Noica, Încheiere la o cultură ce nu se încheie).

E drept că dintr-o discuţie înregistrată de Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş aflăm că optimismul lui Noica implica o amânare de un secol. Edificată prin dezvoltarea unilaterală a spiritului ştiinţific şi prin rolul hotărâtor acordat instituţiilor economico-financiare, Europa “untului” era dispreţuită de Constantin Noica. Pentru el, secolul XXI n-ar urma să fie foarte diferit de secolul XX, ceva îndreptări ale omenirii fiind de aşteptat pentru secolul XXII. O părere cumva similară exprimase si jurnalistul Theodor Cazaban. După autorul romanului Parages (Paris, Gallimard. 1963), “secolul XXI sera antifascist et coquin”. Ceea ce s-a văzut cu prisosinţă la etichetarea nedreaptă a lui Noica si a prietenului său de o viaţă, Mircea Eliade.