Introducere in postsuprarealism

Din toate direcţiile şi panoramic. Manifest sau nu

Nu cred în poezia colectivă, nu cred în aleatoriu, întâmplător sau premeditare. Cred în voce şi într-o mecanică logică a cărnii. Cred în pertinenţa incoerenţei, dar numai când ea îşi depăşeşte propriul statut şi se coagulează pe firmamentul unei ecuaţii matematice naturale care nu are nimic în comun cu invitaţia socială la abandon.

Mă gândesc la poetul singur, nealterat, la poetul care nu înţelege noţiunea de secol, generaţie sau curent, a cărui identitate nu este un rezultat, ci manifest artistic superior care îl supune, îl exclude şi îl universalizează. Deci cred în selecţie. În guveranarea absolută. Şi în revoltă. Şi îmi întorc privirea către suprarealism. Şi mai ales spre o direcţie nouă care să îl aibă în pântec. A depăşi suprarealismul este aproape o impertinenţă, iar a nu-l conştientiza, cel mai compromiţător gest de factură non-artistică. Vreau să îl contrazic, vreau să-i spun că a avut curajul, dar nu a avut diplomaţia, că a apelat la resursele primare ale subconştientului, dar le-a lăsat desculţe în ploaie.

A existat un moment în care suprarealismul a gafat prin lipsa de subtilitate în îndeletnicirea lui cu excesul. Dar această gafă este aplaudabilă, necesară, pe temelia ei se va ridica silueta mândră a noului creator, pe podiumul sinuciderilor se vor înşirui divele cuvântului haute-couture. Să se coboare din supra, să se adere la realitatea asocială, să se celebreze concilierea dintre nevroză şi dinamica normală a psihicului pentru că ambele sunt în slujba aceleiaşi cauze, iar între cele două există doar o diferenţă de nuanţă şi percepţie instituite de sistem. Să se constituie imagistica suprarealităţii ca oglindă pentru raţiune şi nu pentru refugiul din ea. Raţiunea fiorului. Să se creadă în discursul euforic pentru că în el stă sâmburele ştiinţei viitoare.

Dar o euforie suprasolicitată, o euforie care îngenunchează ultimele resurse necunoscute şi le pune în serviciul unei coerenţe incifrate şi imediat descifrabile. Un limbaj revelator, enunţat la umbra îmbrăţişării culturii gândului individual şi nu o teoretizare a fostelor adevăruri generale. Un proces psihic personal în care deviantul este trăit, solidificat şi denunţat întru desăvârşirea fertilă. Obiectivizarea prin exces de subiectivizare. Practic, să supravieţuieşti suprarealismului, întrucât nu găsesc că există o altă cale de a scăpa de tentaţia lui decât prin înglobare. Să supravieţuieşti focurilor apogeului sau declinului mental, să fii vecin cu pragurile cele mai periculoase ale anatomiei şi să nu renunţi. Să fi fost mai liber decât poţi fi. Să concluzionezi libertatea ca fiind clişeu. Să nu aderi la suprearealism. Să te naşti suprarealist. Să fii tu curentul ce nu a fost încă teoretizat. Acesta să fie punctul de plecare.

Și totuși de ce suprarealismul? Pentru că s-a constituit ca revoluţia cea mai apropiată de modul de gândire actual. Pentru că pentru cetăţeanul globului, suprarealismul este noul primitivism. Avem contribuţia lui Freud în psihologie, avem mărturia lui Nietzsche, îl avem pe Rimbaud. Am traversat mizerabilismul, deprimismul, am avut frumosul lui Lautreamont definit ca „întâlnirea fortuită dintre o mașină de cusut şi o umbrelă pe o masă de operaţie”, ceasuri moi, „Câinele andaluz”.

Este cu neputință să faci abstracție de suprarealism, el fiind mai mult decât un curent, fiind starea de a fi a unei epoci suspendată în praf, influenţa lui are ceva din atingerea budistă, este iluminare şi reinterpretare. El a mizat pe asociere pentru efectul revelaţiei. Noi avem datoria de a da asocierilor nume noi, să înnobilăm limba cu o alta care să se dezvolte intrinsec. Să nu facem abstracţie de filosofia orientală pentru că de acel soi de înțelepciune are nevoie occidentul pentru a scăpa din ghearele unui negativism aproape atavic, al unei disperări demonice care şi-a vărsat geniile în contemporaneitate ca pe boli incurabile. Să se reevalueze nebunia, să îngăduim creatorului egocentrismul final, să-i lăsăm centrul universului drept locuinţă, de acolo să-şi răspândească noile crezuri.

Oprimarea este mai mult decât consumată. În religia budistă, acela care se trezește din „somnul ignoranţei” și experimentează o stare nemijlocită cu realitatea, în lipsa oricărei instruiri, acela este numit buddha. La această trezire trebuie să aspire poetul postsuprarealist. El va experimenta detașarea de durere, la fel cum un budist atinge acel prag prin meditație. Numai că poetul nu se va sustrage lumii, pentru el, relația lume-creator este esențială, este relația mamă-fiu, iubit-iubită. Poetul nu va abandona, el își va construi imperiul în mijlocul tuturor impedimentelor, în mijlocul zgomotului sau al terorii, el se va înălța în ciuda lor, împroprietărindu-se cu ele. Prin asta, el este mai aproape de condiția unui bodhisattva ( bodhi = iluminare; sattva = ființă). Acesta nu urmărește evitarea suferinței, ci înfruntarea ei, depăşirea. Experiențele revelatoare îşi vor avea sursa în acumulări, în suprasolicitarea concretului, în redistribuirea realului. Poetul va fi orice altceva decât abstinent, căderea lui în braţele meditaţiei, se va realiza ca apogeu al senzualităţii. Postsuprarealsimul anunţă Nirvana, încetarea tuturor morţilor, vidul cel mai apropiat de divinitate, întoarcerea.

În realitatea asocială genurile se întrepătrund. Nu există masculin şi feminin fără ca femininul să nu fie masculin şi invers. Poetul este echivalentul androginului. Este femeie şi bărbat în acelaşi timp, exprimarea lui este bilaterală, neutră. Natura umană contemplabilă nu suferă disociere. Poetul se va apleca la glezna bărbatului ca şi cum ar fi a femeii şi o va elogia în aceeaşi măsură. Orizontul său transcede carnea, dar această transcendenţă este tot una carnală, actul poetic realizându-se la îngemănarea dintre senzaţie şi aducerea ei în plan lucid. Totuşi nu este vorba de premeditare, ci de momentul trezirii în sânul respectivei îngemănări, moment a cărui intensitate determină reverberanţa mesajului, iar esenţa lui calitatea sa stilistică. Cuvântul devine compromisul organelor traduse în limbaj, copilul cu care poetul este însărcinat. Iar scrisul este imperial necesar, urgent, de necontrolat, este scop şi existenţă. De la care nu poţi să te abaţi, pentru că abaterea presupune extincţie. El trebuie să se nască. Şi a trebuit să se nască.

În poezia creeată sub aceste auspicii, însuşi cuvântul nu mai are un gen prestabilit. Vorbim despre lupă, organă, flutură, siren, coconă, cerbă ,destină sau cuvinte compuse coapsă-vioară, vărfuri-mătase, carapacea-fereastră, cingători-lalele, păşuni-ploaie, vino-trepte, calendar-zeu, lumină-cannabis, etc. Discursul are o curgere sonoră, anumite litere capătă distincţie, se despart de silabă pentru a-şi etala silueta pe fondul structural al poemului, apare o nouă funcţie a virgulei, a majusculei, întrebările şi exclamaţiile se termină cu punct, punctul care vorbeşte despre încetarea revoltei, a insolenţei exacerbate, strofele au o ordine insinuată în timpul scrierii, ele nu au rolul de a armoniza vizual scheletul poemului, ci de a conferi o semnificaţie naturii exteriorizate.

Universul postsuprarealismului se supune realităţii, o asimilează, dar discursul pe care îl generează se constiuie ca şi crez existenţial, nu urmăreşte doar exploatarea imagisticii sau reinventarea ei. Tablourile redate vor fi aproape întotdeauna luxuriante, debordante, stridente, vor solicita atenția maximă în lecturarea lor. Imaginile vor arde, vor deranja, copleşi, în spatele lor vor respira raţiuni aparanet ilogice. Vom avea de-a face cu un peisaj copt, convingător, rădăcinile lui sunt împletirea spiritului de peşteră cu cel al gânditorului din spatele biroului de nuc masiv, ale teribilistului agasant cu cele ale înţeleptului astral. Vom avea sonete desfigurate, imnuri spintecate, vom avea melodii ale căror note sprijină alte portative. Vom redobândi frumuseţea fantastică a poemului ca deznodământ al tuturor esteticilor adoratoare de urât, frumuseţea noroiului reclasat, al putrezimilor trezite la condiţia imortalului vampir. Ne vom confrunta cu o tiranică suavitate izvorâtă din aprofundarea demenţei, cu o adorare a eului prin adorarea sadistă a celuilalt, un narcisism dizolvant care intersectează masochismul, salturi dintr-un context într-altul care, în rapiditatea lor, ţes relatări confesionale care acaparează fără să ceară voie. Iar când nu vom avea luxuriant, vom avea acea sinceritate covârşitoare care nu mai tolerează povara nici unei estetici. O nouă dimensiune a simbolisticii ni se va înfăţişa.

Sper ca poezia imitativă să nu mai revină nicicând, să fim veşnic post pastel. Natura fizică, peisajul, sunt prin excelenţă, elemenete secundare, auxiliare. Sper ca peisajul să ne aducă cel mult o stare de lucruri haiku, să ne aducă fotografia ca materie primă pentru elaborarea unei alte naturi prime de origine strict psihică. A citi poezia postsuprarealsimului devine deci, un risc care, odată asumat, nu mai admite cale de întoarcere. Subconştientul nu mai este actorul principal, nici libidoul. Poetul îşi asumă responsabilitatea elementelor psihice necunoscute care i s-au revelat şi militează pentru încorporarea lor în raţional. Psihopatul este doctorul care îl tratează. Dicteul automat este înlăturat şi înlocuit cu un proces minuţios de expunere a trăirilor superioare într-o manieră complet asumată. Poetul nu va mai fi surprins de actul său, el devine un savant al istoriei sale interioare pe care o redă conştient. Da, sinele a fost investigat, aceasta neînsemnând epuizarea lui, ci pauza însuşită pentru odihnă, concluzii, enunţare.

Cred în resuscitare, în inefabil, în diafan, într-o autopsie ultimă a simţurilor. Iubirea este un sentiment depăşit, ura de asemenea, către alte extreme se întind tentaculele produsului divin. Ce este mai măreţ decât iubirea? Amintirea ei. Cordul intoxicat de extatic, îşi degajă cele din urmă suflări şi se cufundă într-un anonimat cerebralo-senzitiv, într-o stare vegetativă care va conlucra cu materia-înveliş şi va încropi celula posteriorităţii. Anatomia actuală nu mai are fundaţia necesară pentru a susţine noua tehnologie a simţământului. Trupul uman va fi, aşadar, reinventat. Creatorul secolului XXI este aterestru. El păstrează vestigiile arheologice ale civilizaţiei pământene, dar nu mai aparţine ei. Este produsul unei culturi şi al unui sistem, dar nu le mai reproduce, încetează să mai fie imitator, scopul lui este a modela planeta în care să se înrădăcineze. Manifestul său nu este element al continuităţii, ci temelie. Supraomul lui Nietzsche şi-a ajuns vremea. Să ne-amintim de „da, cu alţi ochi îi voi căuta atunci, o, fraţi ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; și cu altă dragoste atunci vă voi iubi”. Zarathustra şi-a redus la tăcere propovăduirea. Poezia nu va mai avea caracterul anunţului, nu va fi nici expectativă, speranţa nu va mai răzbi din ea.

Poetul postsuprarealismului nu speră. Nu se chinuieşte. Suferinţa înlocuieşte vechea inocenţă, dar nu este o suferinţă activă, ci imaginea soluţionării ei. Premisele lui fiind acestea, el crede ca rezultat al tuturor neliniştilor secolelor trecute. El a îmbrăţişat anxietatea, insomnia şi romanticul „de ce?”, le-a combătut şi a pus bazele credinţei care ştie şi nu a celei care iartă sau uită. Şi ştie organic. Teoreticul se evaporă pentru că şi-a parcurs toate etapele, aceea de a fi compus, utilizat, contrazis, ucis. Alte tratate vor umple rafturile viitoarelor biblioteci. Din alte beciuri ne vom bea vinul.

Obscenul, vulgarul, pornografia sunt departe de a mai denota forţă. Ele nu mai zdruncină, nu mai scandalizează, efectul lor s-a anulat prin exces. Sexul nu mai este o finalitate şi nici o prioritate. Este un pretext pentru interpretarea funcţiilor abisale ale cărnii. Da, sexul nu mai este sex. Filosofia lui ne va vorbi despre orice altceva decât despre el. Subiectele tabu vor deveni cotidianul nostru, numai astfel vom putea depăşi clişeele secolului XX şi ale începutului de secol XXI.

Din păcate au existat sute de scrieri aşa-zis curajoase care au mizat totul pe limbajul vulgar în încercarea lor de a aborda erotismul ca temă centrală. Erotismul nu are nimic în comun cu revolta asupra moralei, erotismul ar trebui să facă orice în afară de a șoca. E dezgustător dacă stăm să ne gândim câți autori au încercat să se salveze de la obscuritate instaurând o dictatură a licenţiosului care a agresat prin lipsa de substrat filosofic, psihologic, poetic.

Erotismul nu este un subiect de relatat, nici o manieră, este o stare a poeziei carnale. Din păcate, mai avem și tabăra femeilor care încă mai luptă pentru emancipare, care îşi înțeleg ascensiunea prin asocierea cu grosolanul. Emanciparea femeii s-a încheiat demult, în esenţă nu a început niciodată, această presupusă evoluţie nefiind altceva decât o confuzie socială. Şi în circumstanţele în care femeia şi bărbatul se identifică unul cu celălalt prin transfuzie, noţiunea de emancipare este ambiguă.

Particularizările se fac la nivel de specie şi nu de gen. Să se scrie literatură erotică la nesfârşit, atâta timp cât ea nu este utilizată în scopul cofirmării ca individ. Erotismul are atât de multă fineţe, încât ajuns pe mâini neîndemânatice generează genul de reacții adverse care duc la măsuri radicale ce pedepsesc dreptul la libera exprimare a unei epoci întregi. Și totuși, lipsa de acurateţe artistică este cea întradevăr vinovată şi nu relativitatea a ceea ce se cheamă vulgar. Peste câţiva ani, vulgaritatea se va referi la cu totul altceva, așa că nu are rost să ne împiedicăm de o noţiune inventată doar cu scopul de a clasifica. Să ne izolăm de câmpul în care ne-am blocat. Nu mai interesează pe nimeni încă un discurs spumos despre sexualitate dacă el este enunțat sub frustrarea unui refuz. Impresia aceasta de oprimare s-a dezvoltat până la paranoia. Suntem liberi să spunem orice, aşa că haideţi să urcăm o treaptă în minunata călătorie înspre lăuntric. Iar celor care sunt supăraţi pe interferenţe, nu pot decât să le confirm că bisexualitatea este noua heterosexualitate. Keep moving. Aim higher.

Rândurile poeţilor trebuie reduse dramatic pentru a face loc poetului. În galeria de practicanţi ai cuvântului s-a instalat o iminentă mediocritate. Cine nu simte că în absenţa scrisului, experimentază o extincţie totală, trebuie să dispară şi să populeze infinitele turme din care s-a rătăcit. Tărâmul poetic este dezolant invadat de talent. Iar talentul este o himeră, o noţiune promovată de disciplină. Nu avem nevoie de talente, nu avem nevoie de stiluri contrafăcute sau de milioane de nuanţe similare în abordare. Avem nevoie de vocile atotcuprinzătoare ale unor euri. Avem nevoie de destine şi de ochiuri critice. Să renunţăm la a ne agăţa de liste cu nume pentru a glorifica sau defăima generaţii. Să privim panoramic, să stăm faţă în faţă cu istoria în sine şi cu muşchii ce o susţin. Să evităm să ne pierdem în amănunte care se dizolvă la primul atentat veritabil. Întotdeauna, ceea ce trebuie urmărit, este universalizarea.

Trebuie să acord credit fracturismului care a înţeles legătura esenţială între biografie şi existenţă. Dar mergând mult mai departe de această expresie, trebuie să avem în vedere biografia asocială, cronologia de dinainte de amprenta societăţii. De asemenea, fracturismul, deşi a înţeles că imagistica suprarealistă este saturată, nu a trasat nimic mai mult decât o disoluţie în braţele unei realităţi absorbite strict realist şi scrisă în maniera revoltei asupra limbajului comun, moral.

Este aproape inadmisibil să fii superficial în conturarea unei noi maniere de abordare artistică. Trebuie să crezi până la paroxism, să te consumi până la celulele care nu te locuiesc încă, să cobori în tine într-un permanent proces de experiment, sinteză, analiză. Nu trebuie să faci poezie decât în măsura în care eşti poezie. Şi sub nici o formă nu se va comite crima de a văduvi poezia de frumuseţea expresiei. Orice ar exprima, enunţarea ei va avea foşnet, melodie, culoare. Negura depresivă este neinteresantă.

Deprimantul unei gloomy Sunday a apus precum a apus stridenţa fermecătoare a rock’n roll-ului. Suntem post plete, post artist sărac, post droguri, alcool, ţigări, post nefericire, post viaţă de doi lei. Poetul postsuprarealist este un zeu al cărnii şi al psihicului, un zeu al vizualului şi al raţionalului, el nu este fiul diplomelor, dar nici frustratul lor. El nu se aliniază tendinţelor pentru că el este o tendinţă. El este homosexualul şi femeia fatală, maestrul şi novicele, el este atoatecunoscător şi ignorant. Totuşi, nu vorbim de o entitate a extremelor, ci precum dezvoltam mai sus, de o depăşire a lor prin cultivarea în exces, o ideală armonizare.

Cine mai vrea să citească cărţi gen „Aventurile Catherinei M.”, „Vârstele lui Lulu”, „Animal pe moarte”, „Aventurile sexual ale lui x, y…”. Epoca nu conştientizează încă acest surplus. Epoca este mândră să fi realizat artificiul suprem, elogierea prostituţiei şi a sexualităţii fără frontiere. Dar, let’s get over it. Acest prag s-a consumat. Nu mai vrem naivi care îşi strecoară fanteziile între paginile unei cărţi şi se mândresc că au săvârşit un act artistic veritabil. Este amuzant. Ştim cu toţii acele cuiburi întunecate, le-am iubit, le-am scos la lumină, le-am zugrăvit pe pereţi, le-am dat în cap pudibonzilor cu ele, am înjurat până la flegmă, am dat vina pe politică, pe sistem, pe cel de sus, ne-am fluturat fustele de victime în stânga şi în dreapta, am condamnat România şi tot Estul, am condamnat comunismul şi democraţia deopotrivă, am aderat cu snobism la vest.

Era adolescentului complexat şi a adultului extrovertit sunt basme. Visez la un dostoievskianism însorit, la o psihologie a mărgelelor, la concretizarea răsunătorului absurd. Un cimitir vesel, o pedeapsă prin mistificare a terorii ionesciene a morţii. Teatrul absurd trebuie înlocuit pentru că lipsa lui de răspuns, adâncirea lui în nonsens nu mai satisface structura cetăţeanului acestui secol. Să dramatizăm cinematografic. Căutarea romantică a răspunsurilor, revolta avangardistică, toate sunt superficiale, şi-au pierdut proprietatea de antidot. Soluţia pe care creatorul o caută astăzi va fi oferită de către sine. Iar soluţia lui se va răsfrânge asupra lumii. El nu mai are nevoie de ajutor. El este cheia. Să ne amintim de poetica matematică a lui Ion Barbu sau Nichita Stănescu. Să nu uităm că această cheie este rezultatul ecuației dintre anatomie şi matematică.

Dumnezeu nu a murit. Nu este nici inexistent. Sau absent. Dumnezeu este o chestiune de ordin personal. Este aberant a pune sau nu la îndoială existenţa lui. Îndeletnicirea cu asimilarea socială a creatorului este o greşeală. În acelaşi timp, cât de pueril a-ţi găsi un vinovat, a te justifica, cât de pueril să-ţi ridici pumnii la cer şi să ceri socoteală. Privirile noastre trebuie să-şi fi găsit alte ceruri. Albastrul fostului nostru cer s-a încapsulat pentru a nu mai fi obstacol în faţa proaspătului orizont. Iubim însă ideea de fiul său. Ma gandesc la un post Cioran, post Anais Nin, post Dali, post Frida Kahlo, post Henry Miller, post toată generaţia de literaţi sexuali. Nihilismul e mort. La fel excentricul, dizgraţiosul şi senzualitatea preţioasă. Pledez pentru canibalismul eteric. Pentru autobiografie. Pledez pentru singurul lucru care autentifică originalul creator. Sinceritatea.

Detaşarea de meandrele academicului, scufundarea într-o simfonie de limbaje proprii pielii cum e văzută ea dinlăuntru. Excremarea lor într-un mediu nealterat decât de propria raţiune. Oniricul să fie o concluzie a unui intens proces de conştiinţă. Reducerea influenţelor sub zero. Tu să fi singurul. Cel dintâi şi cel din urmă. Tu să fi contribuit la apariţia ta în lume. La nobilizarea condiţiei tale. La plecarea ta. Ce reprezintă visul pentru poetul postsuprarealist? Visul nu este revelator. Visul este o reproducere haotică a imaginilor conştiinţei, în acelaşi timp un proces psihic coerent, cum afirma Freud, dar poetul zilelor noastre nu va mai miza pe surpriza oferită de acest fenomen care are menirea de a amplifica anumite fenomene, trăiri cu care se confruntă psihicul, cu scopul de a genera distorsionări, exagerări de ordin pur subiectiv care puse în slujba cuvântului, eliberează o nouă latură a unei realităţi personale deja existente. Deci el nu mai poate juca rolul pe care l-a jucat în scena suprarealistă. Și-a pierdut credibilitatea sau a fost surclasat de ceea ce numeam lupta încorporării inconştientului în raţional, relaţia asumată dintre imaginar şi concret. Deghizarea visului nu mai poate fi acceptată de către mintea trează.

Metoda „paranoic-critică” a lui Dali, deşi inovatoare, nu este convingătoare pentru că obiectivarea delirantului nu înseamnă neaparat o subiectivare logică. Iar acolo unde raţiunea nu se apleacă peste inconştient, pertinenţa redusă a metodei eşuează în a satisface portretizarea valabilă a eului genial. Aceasta nu îi diminuează cu nimic însă, valoarea. Iar eul dalinian este genial. Dali poate fi proclamat părintele reinventării noţiunii de geniu. Dali a făcut din geniu o vedetă, un vulcan care erupe în toate direcţiile iniţiate de cultură, Dali a admis geniului să fie muritor şi a popularizat ideea cuplului perfect. Căci geniul şi cuplul perfect sunt elemente de o importanţă majoră în desăvârşirea creatoare a poetului postsuprarealist. Atingerea pragului postiubire şi experienţa senzaţiilor fără nume nu se realizează decât ca urmare a consumării unui concubinaj sinonim cu eternitatea.

Postsuprarealismul nu proclamă ideea că suprarealismul este mort. Dimpotrivă, tendinţa este de perfecţionare prin adăugire, prin demersuri cu caracter evolutiv, acest “post” denumeşte o perioadă de tranziţie. Se urmăreşte o instigare la o nouă direcţie, dar dezvoltată din acest sens, fără alte soiuri de înfrăţiri. Noua direcţie îi va fi datoare mai mult decât oricui postsuprarealismului. Și ce îl face pe poetul acestor circumstanţe inovator? El nu se identifică cu predecesorii săi, el nu este produsul unei şcoli, el nu are cultură poetică, el scrie sub nici un mentor, sclav nici unei influenţe decât cea a propriului spirit care reflectă spiritul întregii lumi în ansamblu. El nu se aliniază şi nici nu continuă. El începe.

Haideţi să nu mai fim o generaţie. Să avem curajul neîncadrabilului, al potenţei individuale, al propriei noastre singurătăţi. Să facem din literatura de consum, capodopere, să dăm comercialului o cu totul altă calitate. Haideţi să nu mai citim articole ale căror conţinut sunt 50% numele celor care se perindă cu sau fără rost pe terenul poetic. Să ne raportăm la noi, la terestru şi la cosmos. Haideţi să reciclăm tot ce a venit și a plecat din pântecul cuvântului, să separăm plasticul, sticla şi hârtia. Să rarefiem. Să reconcepem oxigenul. Să filtrăm. Să expirăm.

Mai vrea cititorul să se identifice cu textul literar care i se oferă? Mai vrea el să fie personajul principal, să plângă odată cu el, să se îndrăgostească de el? Mai vrea refugiul în literatură, mai vrea să substituie o realitate cu alta? Să fie spectator? Sau caută mai degrabă pretextul săvârşirii lui ca individualitate artistică? Cititorul vrea să fie el pentru lumea socială ceea ce este autorul pentru lumea creaţiei. Cititorul confirmă opera prin reinterpretarea ei. Sunt cititori care citesc rescriind pasiv. Sunt cititori mai valoroşi decât foarte mulţi autori. Ei intuiesc profunzimile doar pentru că nu sunt ale lor şi le investesc cu semnificații nebănuite. Ce caută poetul în lumea publicaţiilor? Afirmare? Glorie? Nu. El îl caută tocmai pe cititor pentru contaminare. Îşi caută moştenitorul, caută să fie singur în mijlocul tuturor. Caută o corespondenţă tacită, realizarea compatibilităţii celor două lumi.

Poezia acestui secol ar trebui să fie un ecou al modei vestimentare şi invers. Nu pot face o disociere între ele, moda a devenit un mijloc de expresie care nu mai poate fi trecut cu vederea. Sunt rochii purtate de femei cu coarne de cerb care amintesc de suprarealism și futurism mai mult decât orice se întâmplă astăzi în peisajul scriitoricesc. Avem de-a face cu unicorni în voal şi mătase în culori pe care ochii multora n-ar îndrăzni să le privească. Avem naţionalism, etnografie, fantastic, boem, tehnologic, sălbăticie, cosmopolitism, avem natura în toată splendoarea ei. Pentru câteva secunde ai putea crede că moda ar putea înlocui pictura. Dali a înţeles spectacolul costumaţiei în plenitudinea lui. Tind să cred că s-au inversat rolurile, iar autorul postsuprarealist ar trebui să studieze cu încredere podiumul. Pentru că actualitatea favorizează mai mult creaţia vestimentară, ea ar putea să dea glas unor resurse care cuvântului i-au rămas străine.

Văd în schimbarea sezoanelor o efervescenţă şi o înflorire de care poezia afectată de nebuloasele curentelor trecute, ar putea avea nevoie. Aş putea oricând să visez cu un Garcia Marquez, dar şi cu un Oscar de la Renta. „Un veac de singurătate” sau măiestria unui pantof. Se spunea că suferinţa nu poate fi măsurată, nu poţi compara două suferinţe. Ei bine, nu cred că o capodoperă a vizualului, fie ea un Van Gogh sau o ţinută haute-couture pot fi comparate. Fiecare îşi are credibilitatea ei. De ce nu ne-am putea îmbrăca în poezie? De ce nu am putea scrie ca voluptatea unei rochii? Totul este fuziune. Trebuie să putem admite cultura în varietatea ei. Trebuie să înţelegem că un parfum poate face istorie precum discursul „I have a dream” a lui Martin Luther King, ele pot avea acelaşi mesaj.

Este imperial necesar să permitem raţiunii să-şi răstoarne ierarhiile şi să reabiliteze frumuseţea materială ca însoţitor al ştiinţei. România Literară sau Elle? Decepţia a făcut vicitme printre minţile cele mai strălucite ale mapamondului. Iar de cele mai multe ori, în sînul ei a stat o insuficienţă în etalarea sau întâmpinarea frumuseţii. A desconsidera importanţa frumuseţii este dovadă de infinită naivitate. Foarte mult timp, aspectul a fost considerat superficial, de ignorant, spiritul fiind singurul care conta cu adevărat. Aceste complexe trebuiesc înlăturate, ele nu sunt teoriile unei minţi curate, gata să nască. Orice preconcepţie are datoria morală să moară. Menajamentele sunt demodate, ne încredem doar în bune maniere. Poetul se va înfăşura cu el însuşi, din el însuşi îşi va trage seva, singura modalitate de a se constitui drept autentic.

Aş vrea să înlătur veninul celor certaţi cu reflectorul, să le spun că singura şansă reală a poeziei a rămas exhibarea ei. Într-o perioadă în care romanul deține supremația, suntem datori să facem din poezie o celebritate. După atâta obscuritate, după atâta statut de salon, de cercuri închise, vrem să vedem poezia în scenă, cu obrajii fardaţi. Am observat deja o epicizare a poeziei, care, da, uneori ar putea să-i potenţeze farmecul. Dar consider că această tendință nu ar trebui încurajată.

Poezia este păstrătoarea spontaneităţii, vrem să-şi păstreze caracterul discursului care acum tresare, care surpinde succint, brusc, iremediabil, sublim. Nu vrem să-i conferim poeziei un caracter comercial în măsura în care acesta este sinonim cu mediocrul, ci vrem să instaurăm o nobilizare populară. Vrem poezia în biblioteca tuturor, nu numai în a cea a iubitorilor de poezie. S-a suferit prea mult de o manieristică exclusivă care nu îngăduia o rezonanţă de amploare. S-a scris poezia infinitului, a morţii, a iubirii. Vrem un curent al tuturor sentimentelor, al tuturor temelor şi motivelor. Avem toate ingredientele unei asemenea dorinţe. Avem stimulentul afirmaţiilor de genul ”tot ceea ce era de spus, s-a spus”, ”nu mai e nimic de adaugat”, avem perimarea suprarealismului, avem toate indiciile unor credinţe noi.

Trebuie să se ştie că postsuprarealismul nu este o nouă revoltă, el este o împăcare. Orice discipol al suprarealismului trebuie să fi ajuns la dorința împăcării, dorinţă aproape creştină. Şi revin la ideea fiului divin, pactul divinităţii cu omenirea, o idee ilustrativă pentru această tranziţie. Să ne imaginăm teoria răscumpărării prin sacrificiu, a reorânduirii raportului creator-creat. Să ne imaginăm o reabilitare a diavolului, o comuniune. Diavolul, un înger înzestrat, care se spune că era foarte frumos, se revoltă şi este aruncat în lume pentru a o guverna şi pentru a ispăşi vinovăţia de a fi fost mândru. Lucifer. Luceafărul.

Soluţionarea concepţiei eminesciene. Să ne imaginăm un diavol ispăşit. Un Luceafăr care efectuează căderea în carne, care rămâne să experimenteze muritorul, să ne închipuim sacrificiul suprem deja efectuat. Acelaşi raport există între poet şi poezie. Cel care a îmbrăţişat demonicul, întinde mâna către angelic. Le trăieşte deopotrivă ca simbol al desăvârşirii spirituale. Nu este poezia umanizarea poetului? Pactul lui cu lumea? Adularea şi respingerea superiorităţii. Căderea în sine. Împărăţia asupra tuturor cimitirelor care te-au îngropat. Deciziile. Vânătoarea. Bine sau rău? Amândouă pe rând? Este rândul binelui de a fi productiv. Prea mult timp, fantasmele creaţiei au fost productive doar în rău. În durere. În derularea unui război interior. Omul n-a experimentat încă a fi terorizat de pace. Pacea şi liniştea s-au aflat mereu în planul dorinţei, al atingerii unui absolut care să le cuprindă. Toate urletele s-au propagat în zgomot, privilegiul şoaptei a fost foarte rar deţinut. Să atingem beatitudinea preexistentă naşterii după naştere.

Vreau un bilet în primul rând pentru paginile următoare ale poeziei, vreau să fiu spectatorul unui fenomen veridic de mult aşteptat, instigat, aplaudat de dinainte să existe. Vreau rezultatele miilor de ani de civilizație, vreau frumuseţi răpitoare pe tronul noului imperiu. Regi şi regine. Lumină. Incandescenţă şi porumbei. Vreau drapelul statului poetic ridicat pe culmea cea mai înaltă a reliefului uman.

Bineînțeles că stăm faţă în faţă cu o uşă închisă. Că planul ideatic va trebui să se lovească de planul acţiunii, al demonstraţiei. Că ochiul critic va savura momentul refuzului. Că ”altfel”, va fi confundat cu ”nepoetic”. Mă duce cu gândul la afirmația lui Cioran „poetic este ceea ce nu este poetic”. Știm cu toții că nimeni nu se grăbeşte să îmbrăţişeze noutatea. Puţini au tentaţia riscului, puţini au, cu adevărat, credinţa în resursele inepuizabile ale poeziei. Dar toate acestea sunt reacţii firești. Suspiciunea, îndoiala, neîncrederea. Orice ieşire din tipar a fost pusă la zid, exclusă. Este plăcut a scoate ceva din circulaţie, a decide soarta unei cărări.

Michel MARTIN*
Londra, 2009

———————————

Michel MARTIN

POEME

L’AMOUR

poftim ia acest poem de amor şi aruncă-l lupilor desferecaţi
agonia mea te unge pe piele ca un elixir de nu-mă-uita eşti
sufocată în căsuţa ta de păpuşi eşti prinsă în cuie carnea ţi-e
ciuruită din mine şobolani melancolici au început să roadă
dacă nu ar fi noapte ghearele le-aş întinde până la tine cu ochii
la inima mea te-aş întoarce în hăul meu să te arunci oasele
să ţi le zdrobeşti acesta

este un poem de amor îl scriu ca să îl faci ghem să-l dai hrană
focului cu văpăi negre nici o lacrimă din mine nu va curge pe
locul unde eşti voi planta o salcie un tei sau alt copac de amor
şi de moarte pentru că sunt un stârv care duhneşte a poftă de tine
sunt tăierea fluviului un grumaz de diavol împrăştiat pe trotuar
ia tot părul meu şi înnoadă-l vreau sa-mi faci patruzeci şi cinci de vrăji
să înceapă toate prea târziu prea târziu prea târziu
o să-ţi lovesc craniul dulceag de zidurile oraşului gotic de vitraliile
unui mormânt pustiu sânul am să ţi-l smulg ca pe o floare de piatră
am să chinui toţi îngerii tăi cu coasa cu smoală din mine scursă
ia-ţi acest poem de amor ţi-l trântesc pe masă cu pumnul
te mânjesc cu el pe chipul senin o să te latre
de coapsă o să te muşte în tine o să pătrundă cu gura până-n
stomac o să-ţi numere coastele ţesutul ţi-l va împrăştia în patru zări
căderea mea este a lunii peste o pădure cu brazi sfârtecarea mea este
caldă ca un sânge de animal ucis aşa că zac pe pântecul tău am să zac
demon solitar porţelan zdrobit exilat
poftim acest poem de amor ţi-l scriu din plămânii nerespiraţi
şi din noaptea cu trei ceasuri rele ţi-l scriu din braţele ielelor şi din
prăbuşirea hotarelor tari acest poem de amor este
un răcnet

EU ŞI CE RĂMÂNE

hei voi zăcămintelor voi târfelor de bulevard naţional voi sărmanilor
voi năpăstuiţilor voi creierelor cu biberon voi ofticaţilor şi salivânzilor
voi caricaturilor cu port-jartier şi păr pe piept voi cafengiilor cu cărţi de piper
voi bălegarelor de sub plapumă voi săracilor cu duhul cu buzunarul
voi ciocănitoarelor de parter şi voi molfăitorilor de azbest voi
bucătăreselor cu miros de zacuscă caloriferelor reci mironosiţelor cu
negru sub unghie voi misoginilor cu tapet şi voi mămoşilor decorticaţi
voi dizenteriilor scurse bărboşilor piţigăiaţi şi voi pletoşilor eminescieni

hei voi trândavilor spirituali şi plasticarilor de romanţă voi pseudosurorilor
voi mâncătorilor de cartofi scărpinătorilor de testicule voi
bărbaţilor care nu sunteţi bărbaţi şi poeţilor care nu sunteţi poeţi
voi neintoxicaţilor de durere şi voi cocoţaţilor pe deşeu voi
amortizaţilor voi spumelor la gură voi nescoborâţilor
şi vorbitorilor la microfon voi poligloţilor agramaţi şi voi
necuvântătoarelor voi înghiţitorilor de banane voi ciufuţilor din pietriş
şi mai ales

voi care mă visaţi noaptea voi care vă frecaţi glandele de mine
voi care mă veneraţi care îmi pipăiţi penisul şi sânii
voi care oftaţi şi vă zvârcoliţi voi care mă desenaţi cu degetul pe geam
voi care vă holbaţi la locul în care n-am fost şi voi care juisaţi pe poza mea
voi care hohotiţi cârcotiţi trăncăniţi voi ţaţelor măreţe voi care
n-o să mă găsiţi care n-o să mă vrăjiţi care n-o să mă aveţi
voi care vă înecaţi cu flegmă şi voi care vă înverziţi voi care
îmi duceţi dorul voi care vreţi să mor să pier să nu fiu voi care
mă iubiţi în taină care mă urâţi în lumină voi care sonorizaţi şi
vă lamentaţi voi dragii mei copiii mei

capul meu va creşte la loc după tăiere
şi chipul meu va străluci după voma voastră să nu credeţi
în gura cu care vă sărut în mâna pe care v-o întind mila mea nu este
creştinească mila mea este un râs şi o prăpastie mila mea este mânia
venerei şi arcul lui amor pământul pe care călcaţi apa de la chiuvetă
mila mea e o doamnă în alb care vă şterge la fund vă spune bravo
când gânguriţi când vă smiorcăiţi şi
mai e o tortură lentă şi mistică
un fierăstrău cu care vă împart maţele în toate punctele cardinale
mila mea este neîndurătoare voluptoasă este tot timpul
aici şi încă vă iartă

DIVĂ IMPURĂ ŞI COPITE DE MÂNZ

vârsta ta este a nealcătuirii

suflet masturbându-se porumbei rozalii cu gramaj defect
vârsta ta e o menopauză uşor sidefată un clar de lună
specie noduroasă sau o balerină-fazan
tu eşti mama pe care o caută fiii caisă moale
veghează-mă ca o molie ca un soldat ca un bărbat-dantelă
vârsta ta este o divă impură râsul-clovn al spectatorului
o emoţie strâmbă predă-te ca-ntr-un ritual de ceai verde
ca o lactoză cursivă întinde-te peste mântuitorul tău personal
trădează ucide-ţi aproapele viţelul tău de aur îţi va deschide
porţile noului regat cete de arhangheli şi gomore de cuarţ
vârsta ta este o scorbură joasă pentru peregrini impotenţi
o ardoare vânătă un uger nesupt o ikebana pentru orbi
tu eşti nimfeta ieşită la pensie hrană pentru trofeul precoce
fii albie de porţelan bambus crud călăreşte mânzul negru
printre arţari dulci printre castane bătute călăreşte-l până
acolo unde nu mai creşte

——————————————————————————————

Michel MARTIN, (n. 29 octombrie 1983, Braşov, România). Poet, scriitor şi estetician de factură postmodernistă stabilit la Londra. Publică poezie şi proză în reviste româneşti de prestigiu precum: Poezia, Respiro, Viaţa Românească, Steaua, etc.

Introducere în postsuprarealism. Din toate parţile şi panoramic. Manifest sau nu. – Revista Steaua, nr. 5-6 si 7-8, 2008.

Cărţi publicate:

„Ipostaze de bestie” – Editura Marineasa, Timişoara, 2004

„Inima tuturor lucrurilor” – Editura Brumar, Timisoara, în curs de apariţie

„Barbat pe tocuri sau celalalt fiu al lui Dumnezeu” – proiect în lucru

————————————————————————————————————