Can you multi-task?

Din partea celui căruia i se adresase întrebarea nu veni nici un răspuns.

Continua impasibil să îşi încuie vestiarul, în timp ce noi, ceilalţi, râserăm înfundat. Reacţia triumfătoare şi în acelaşi timp ironică a intructoarei nu se lăsa aşteptată: „Women can!” Noi, ceilalţi, eram, la fel ca şi domnul cu pricina, participanţi la testul EPSO[1]. Ne aflam cu toţii pe culoarul centrului de examinare Prometric, asezaţi la masa din imediata apropiere a vestiarelor, ascultând lămuririle cu privire la desfăşurarea testului. Instructoarea îşi îndeplinea cu constiinciozitate atribuţiile, clarificându-ne întreaga procedurâ, când îşi dădu seama că unul dintre noi acorda lacătului de la vestiar mai multă importanţă decât explicaţiilor ei. Lansând întrebarea „can you multi-task?”, instructoarea pornise de la premisa că în timp ce degetele răsucesc cheia în lacăt, creierul se poate focusa într-o altă direcţie, intenţionând astfel să facă o glumă relaţionată cu una dintre cerinţele esenţiale pentru ocuparea unui post la nivel european, şi nu numai: multi-tasking. Termenul, a carui provenienţă nu joacă, după părerea mea, un rol deosebit, este o caracteristică sine qua non a societăţii în care trăim. Nicio companie de succes nu îşi poate imagina progresul fără multi-tasking. Şi nici eu, aş fi afirmat cu tărie cu ceva timp în urma… Pentru mine, multi-tasking este încă strâns legat de persoana Evei, şefa centralei telefonice a firmei internaţionale care a însemnat pentru mine, acum câţiva ani buni, începutul drumului profesional. Intrasem pentru a cere o lista. La câteva clipe după ce am părăsit call center-ul, mintea mea îşi crease deja un nou model. Mă fascinase ideea că cineva poate răspunde la telefon cu o „poezie” compusă din cel puţin două versuri, imprima lista de care aveam eu nevoie şi rezolva prin cateva clickuri problema celui de la capătul celălalt al firului. Pe deasupra îmi mai şi zâmbise când îmi spusese, prin semne, „pa!”

Şapte ani mai târziu stăteam pe scaunul aceleiaşi Eva, care îmi tăiase literalmente respiraţia când încă eram numai o proaspătă absolventă. Între timp biroul era nou mobilat, iar head-set-urile erau mult mai moderne. Acum eram eu cea care turuia mecanic poezia cu două versuri ce îndeplinea rol de phone greeting şi verifica scrisoarea noii practicante, în timp ce se îndrepta spre uşa la care bătuse deja de două ori un nou client al business center-ului. Toate acestea cu casca la ureche, ascultând plângerea domnului Smith, care cu o seară în urmă, la orele nouă, nu reuşise să contacteze biroul de la Londra, deşi hotline-ul ar fi trebuit să funcţioneze douăzeci şi patru de ore… Deci în sfârşit, după ani de muncă neobosită, îmi fuseseră răsplătite capacităţile şi fidelitatea faţă de companie. Purtam costum bleu-marin, cu sacou croit pe talie şi îmi permiteam pantofi înalţi, scumpi şi comozi. O parte a forului meu interior schimbase imaginea Evei cu cea a directoarei companiei, iar succesul îmi surâdea ca o reclama la Colgate. Treceam pe coridoare cu paşi apăsaţi şi fermi, căci pe fruntea mea scria cu Times New Roman, font 72 „I can multi-task!” Zâmbetul, cândva născut cu sinceritate din adâncul inimii, se transformase într-o mască ce îi cucerea cu uşurinţă pe şefi, adepţi şi ei ai aceleiaşi tactici. Primisem multe felicitări pentru promovare, unele sincere, altele licărind de invidie, toate însoţite de strângeri oficiale de mână. Dar nimeni nu mă întrebase cu ce preţ. Nici măcar eu însămi… Când suna interiorul -782, în ochii colegilor mei se citea la unison rugamintea „salvează-ne, răspunde tu!” Auzeam invariabil acelaşi ton ce nu lăsa loc de replică: „La mine în birou în cinci minute!” Aveam timp să revizuiesc ultimele e-mail-uri pentru a căuta greşeala, care întotdeauna era a vreunui practicant dintre cei care se perindau la interval de patru săptămâni la noi în departament. Iar în drum spre biroul temutului Director of Operations auzeam deja apropiindu-se avalanşa de farfurii ce urmau să se spargă în capul meu. La şedinţele lunare aveam onoarea de a sta alături de directorul financiar şi directoarea de vânzări. Şi de asemenea aveam onoarea să le explic de ce comandaserăm încă un cartuş pentru imprimanta din Business Center, cu toate că veniturile scăzuseră în comparaţie cu luna precedentă. Pe fruntea mea începuse să-şi facă loc, de data asta cu font o sută si ceva: „fac ore suplimentare”. Iar viaţa privată se limita la scurte convorbiri telefonice în pauzele de cafea, multe dintre ele terminând cu refuzuri de genul: „scumpul meu, sâmbăta asta nu pot să merg la film, cine scrie orarul? Nuuuu, nici sâmbăta viitoare, doar ştii că e sfârşit de lună şi trebuie să fac bilanţul… Oh, săptămâna cealaltă e Oktoberfest-ul, care ţine trei săptămâni, suntem ocupaţi până peste cap… nu te supăra… În noiembrie am concediu cinci zile, putem să dormim până la zece şi să ne uitam la televizor!” Într-o bună zi mă auzii spunându-i noului practicant „Dacă faci un lucru, concentrează-te numai asupra lui, şi fă-l cum trebuie!” Acasă, numarând apeluri telefonice (erau mai la îndemână decât oile) pentru a putea adormi mai repede, îmi dădui seama că mă mustra conştiinţa. Fraza pe care i-o adresasem practicantului venea de undeva, din vremuri imemoriale, unde o îngropasem bine de tot când decisesem să fiu multi-tasking. De ce i-o spusesem acelui biet băiat cu atâta autoritate? Oare îi era adresată lui sau, inconstient, mi-o spuneam mie? Căci doar eu nu mă concentram niciodată asupra unui singur lucru… „Dar cum să mă concentrez asupra unui lucru, daca mi se cere sa fac trei în acelaşi timp? Toată lumea o face, nu? Când m-am stabilit în München, mi-am dorit cu toată fiinţa să fiu şi eu unul dintre aceşti oameni respectabili, bine îmbrăcaţi, serioşi şi cu bani.

Şi în sfârşit am reuşit, şi asta pentru că pot face trei lucruri în acelaşi timp. Se spune că Napoleon făcea mai multe, dar nu pretind să fiu Napoleon.

Cândva o sa fiu director general, de ce nu, doar trăiesc într-o lume în care femeile şi bărbaţii sunt egali! Şi e clar că femeile au capacităţi de care bărbaţii nu dispun, cum ar fi multi-tasking, ceea ce îmi va permite cu uşurinţă să îmi văd în vreo zece ani visul îndeplinit. Şi sigur că atunci o să fac patru lucruri în acelaşi timp. Sau chiar cinci… Şi chiar dacă asta presupune ceva mai mult stres decât acum, o să am o poziţie respectată de toată lumea, o să călătoresc la training-uri, simpozione şi alte acţiuni organizate de compania-mamă, o să cunosc oameni importanţi şi o să am parte de multe beneficii, mai ales financiare. Deci, de ce să mă concentrez asupra unui singur lucru? Doar nu vreau sa fiu din nou practicantă…” Şi în urma acestui monolog convingător, vocea mea interioară care căuta recunoaşterea pe plan profesional, câştiga bătălia. Detaşarea cu care pot privi acum tot capitolul de mai sus se datoreaza multor alte piese ale puzzle-ului care este, după părerea mea, experienţa fiecăruia dintre noi în această dimensiune. A trebuit să cunosc pe pielea mea setea de putere şi dorinţa de a face carieră, plus consecinţele lor, pentru a şti că este vorba de doua noţiuni ce se bat cap în cap cu adevăratele dorinţe ale sufletului meu. Dar acum zece ani, când am părăsit România, văzusem totul din perspectiva „muritorului de rând” şi mă lăsasem fermecată de conturul luminos al „lumii cu bani”. Nu mă gandisem că dedicând unei companii mai bine de unsprezece ore din douazeci şi patru echivala cu pierderea identităţii. Crezusem că a purta costum la birou era cool şi atât. Acum ştiu că fiecare medalie are reversul ei şi că multe dintre vrăbiile care zboară pot fi uneori îngrozitoare pentru digestie. Ca de exemplu acest multi-tasking şi tendinţa sa de a mă îndepărta de adevărata mea natură. Căci întregul meu spirit năzuieşte spre conştientizarea permanentă a darurilor pe care ni le face viaţa în fiecare clipă, spre atingerea unui stadiu de prezenţă totală, de trăire conştienţă şi completă a fiecărei clipe. Şi având în vedere că toate acestea implică o atenţie deplină, cum s-ar putea potrivi cu desfăşurarea mecanică a unei acţiuni şi focusarea minţii asupra alteia?