Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară (1)

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra „Scrisorilor persane” ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la „Scrisorile” lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, „familiară, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire Doamna de Sevigne, sau la noi M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, I.L. Caragiale sau Duiliu Zamfirescu. În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. De multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară? Despre acest statut al scrisorii a scris Eugen Lovinescu, George Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului „Viaţa la ţară” se interesează de viaţa ţăranilor din Plăineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este  inexpresivă ce nu egalează cu „Moara cu noroc”, sau „Popa Tanda”.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o Călinescu în genul epistolar, în volumul „Scriitori străini” apărut la E.L.U, 1967: „Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient. Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, intuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atent ca oricare altul la compoziţie”.

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise  se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti, care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial: „Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane. «Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat» era necontenita strigare” (scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848 – Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116)

Autorul poeziei „Zburătorul” se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un laitmotiv al „Scrisorilor din exil”: „Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el”. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey: „( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“. (Fără dată). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul „Cântării României” de Alecu Ruso, poetul scrie: „O, Români! Români… pe Şincai (îl lăsaţi) a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară…” (Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I. Ghica, sau ale lui M. Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat  de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor: „…şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.” (Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187). După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul „Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul” crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale: „…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare”. (Scrisoare către A.G. Golescu,12/24 martie,1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: „România va fi iubita noastră” (Către A.G. Golescu, 4 martie 1850, Opere, IV, Corespondenţă, p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor şi om politic  nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa „Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia”. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: „Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilor care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!”. (Către surorile sale, 1/13 feb. 1837.). Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările: „Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor:nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui”. (Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V, Alecsandri, Corespondenţă). Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică: „În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe.” (Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V, Alecsandri, Scrisori 1, pag.6-7).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare: „Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; ţăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi”. (Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol. Al.Odobescu, Pagini regăsite, ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului. Publicarea ineditului „Epistolarium”  conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intellectual pe deplin format la 21 de ani. Mai târziu, criticul de la „Junimea” avea o capacitate de muncă deosebită („nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine” – îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Editura Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-I contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: „Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu, (…)” (Către I.C. Negruzzi, 1871, în „Convorbiri literare”, 1892, Număr jubiliar, p.39.). După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: „Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic” (Către A. Chibici-Râvneanu, 12/24 ianuarie 1884, din sanatoriul Dobling din Viena, în „Convorbiri literare”, 1906, p.1000). Aprecierea entuziastă a „Epigonilor” de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze: „E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un elan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”. (Către Veronica Micle, 8 noiembrie 1874, vol.IV, p.127).

Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în „termini” intelectuali: „Ca fiu din popor, admit întru totul părerile dv”, la care adaugă: „Dar oamenii noştri de stat. Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelor tot el a plătit gloaba. Vorba ceea «Capra b. şi oaia trage ruşinea» (… )”. (Către I. Slavici, 21 octombrie1878, în I.E.  Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121)