Diploma de atentie
Transilvanismul, proiectie revizionista maghiara
La începutul anilor 20 ai sec. XX, după Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca şi o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul. E un termen ideologic artificial şi imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria. De fapt crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei.
Dezbateri despre „transilvanism“ au apărut după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar. Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţiile germane au respins această diversiune a diriguitorilor politici maghiari.
În 1921 apare un „manifest“ semnat de Karoly Kós, Arpád Paál şi István Zágoni, în care se renunţa, cel puţin pentru moment, la autonomia teritorială, în schimbul unei foarte largi autonomii instituţionale în favoarea minorităţilor naţionale, oferind, în schimb, loialitate României. După 1921, sub egida transilvanismului se va demara un proces istoriografic de inventare a unei Transilvanii mitice, existentă ca un soi de proto-naţiune culturală încă din secolul XVII. Se afirma o Transilvanie „tolerantă“, un creuzet multicultural, dar cu conducere din partea etnicilor maghiari. Se propunea un „model elveţian“ bazat pe existenţa unui „suflet transilvan“ (Ferenc Albrecht, 1922) ce ar lega cele trei naţiuni într-un corp naţional comun. Transilvania trebuie să devină independentă în cadrul Statelor Unite ale Europei, sau a unei (con)federaţii danubiene unde Ardealul va jucat rolul „Elveţiei estului“.
Transilvanismul politic nu a avut succes în rândurile românilor şi germanilor din Ardeal, care priveau ca şi astăzi cu suspiciune astfel de propuneri. Curentul transilvanismului a devenit unul cultural, care s-a exprimat numai în rândul etnicilor maghiari. Transilvanismul a devenit un program estetic şi literar ce lega scriitori, poeţi, publicişti, editori în jurul publicaţiei şi a cercului de la Erdély Helikon. Pe lângă activităţile literare, sub numele de „schimburi culturale“, cu sprijinul entuziast al oficialităţilor maghiare, transilvaniştii au început să producă, pentru un public internaţional, materiale de propagandă maghiară (vezi Piroska Balogh, 1999).
În majoritatea cazurilor nu se ridicau pretenţii teritoriale directe ci se încerca, deseori cu puţină grijă faţă de veracitatea faptelor, să se prezinte modul în care România încălca drepturile minorităţilor naţionale. Scriitorii români din Ardeal au refuzat astfel de programe „estetice” ale unei Transilvanii idilice de coloratură fino-ugrică. În fapt, în spatele acestui „transilvanism” se ascundeau interese iredentiste şi idei revizoniste ale unor grupări politice şi culturale maghiare în vederea subminării României Mari până la conturarea unui context internaţional favorabil de rupere a Transilvaniei de Bucureşti. Fapt confirmat de Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, când nord-vestul Transilvaniei a fost rupt de România şi încadrat în Ungaria, cu tot cortegiul de orori şi crime înfăptuite de regimul horthyist împotriva românilor ardeleni. Aceste atrocităţi ale extremiştilor maghiari au golit de conţinut termenul de transilvanism, ca spaţiu multicultural al toleranţei şi înţelegerii între naţionalităţi.
Cu toate acestea transilvănismul nu a dispărut. În februarie 1945, s-a constituit în Sala Mare a Primăriei din Cluj un guvern al Transilvaniei „autonome”, sub conducerea comuniştilor maghiari şi alţi membri F.N.D. Introducerea administraţiei româneşti la 9 martie 1945 în Cluj, în urma instaurării guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, a pus capăt acestei aventuri secesioniste. Conceptul a revenit după decembrie 1989, de data aceasta cu încercarea de atragere a unor intelectuali români din Cluj şi Tg. Mureş. În special în jurul publicaţiei „Provincia” s-au strâns intelectuali maghiari şi români care au revigorat ideea de transilvanism ca o expresie multiculturală şi de refuz al oricărui exclusivism naţional.
Elita culturală maghiară, şi-a dat seama că un nou arbitraj Viena 1940 este imposibil în Uniunea Europeană şi atunci şi-a îndreptat atenţia către intelectualii români cu un proiect de emasculare a unei etnicităţii majoritare sau conducătoare în Transilvania. Gustav Molnar, ideologul acestui nou transilvanism şi liderul revistei „Provincia” a reuşit resuscitarea ideii unui Ardeal trans-etnic, aproape helvetic: „Orice încercare de a defini Transilvania pe baze naţionale înseamnă oximoron. Nu «inel de fier din lemn» (traducere ad litteram, de fapt nonsens – nota trad.), cum am crezut pentru o clipă, în avîntul meu de maghiarizare, pentru că metafora maghiară se referă la un lucru irealizabil. Oximoronul este ceva cît se poate de existent, numai că este diform şi nefiresc şi de aceea are aura irealităţii. «Transilvanismul naţional», spiritul transilvan doar ca variantă regională, locală a spiritualităţii naţionale a unora sau altora, respectiv ceea ce de cele mai multe ori este sincronic cu acestea, ideologia şi politica Transilvaniei «româneşti» sau «maghiare», există cel puţin de la 1848 încoace şi atît din partea română cît şi din cea maghiară a fost din preziua primului război mondial şi pînă la sfîrşitul celui de-al doilea orientarea dominantă, la modul virulent, a politicii şi a discursului privind Transilvania al elitelor politice şi spirituale. În această concepţie, epitetele «român» şi «maghiar» exprimă, dincolo de indicarea apartenenţei statale a provinciei transilvane, şi o «esenţă» sau «substanţă istorică» numai maghiară sau numai românească. Prin acest confortabil principiu de bază se putea justifica foarte bine fie politica nedisimulat dictatorială a exclusivismului naţional, fie – dacă împrejurările erau de aşa natură – indulgenţa condescendentă faţă de minorităţi, considerate nişte venetici. Ideologia Transilvaniei «maghiare» a fost spulberată definitiv de catastrofa naţională totală a celui de-al doilea război mondial, de caracterul internaţionalist al comunismului maghiar, rămas constant de la instalarea sa la putere din 1948 şi pînă la prăbuşirea sa în 1988, de regulile culturii publice democratice, de procesul efectiv de integrare în structurile occidentale şi nu în ultimul rînd datorită conştientizării proporţiilor demografice.”
Substanţa acestui discurs îşi trage sprijinul politic şi din „înţelegerea” ciudată din iunie 1989 de la Budapesta, când lideri români din exil şi dizidenţii maghiari au publicat o „declaraţie comună” în legătură cu Transilvania, care crea o confuzie politică intenţionată între România şi dictatura lui Ceauşescu, fiind percepută atunci de românii ardeleni ca o chemare perfidă de rupere faţă de Bucureşti. Se vorbea, la vremea aceea, de o Transilvanie „autonomă”, ca un spaţiu de complementaritate, care ar fi trebuit să revină în lumea democraţiei prin ruperea de România, confundată intenţionat cu comunismul stalinist al lui Nicolae Ceauşescu. În decembrie 1989, românii au preferat să se rupă de comunism, cu toţii, nu pe bucăţi, aşa cum doreau unii autori ai „declaraţiei de la Budapesta”. Intelectuali români de marcă au semnat acel text, căzând în capcana „gazdelor” maghiare: Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dumitrescu, Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, George Barbul, Dina Brătianu-Missirliu, Al. Missirliu, Ileana Verzea etc. Chiar şi Majestatea sa, Regele Mihai I, a subscris la această declaraţie, care făcea jocurile iredentei maghiare şi compromitea opoziţia regimului ceauşist din Occident.
Această apropiere de transilvanism a cuprins numeroase cercuri de intelectuali români. Un poet şi ziarist din Cluj, Sabin Gherman, a publicat în anul 1999, un manifest „M-am săturat de România”, care într-un limbaj de pamflet exagerat propune desprinderea ardelenilor de Bucureşti şi Vechiul Regat, interpretate subiectiv ca forme ale balcanismului, corupţiei şi subdezvoltării: „Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea!”. La presiunile opiniei publice, Sabin Gherman şi-a nuanţat opinia devenid astăzi un regionalist moderat uşor încadrat în legislaţia europeană în domeniu.
Tot în anul 1999, subsemnatul am publicat o scrisoare deschisă d-lui preşedinte de atunci, Emil Constantinescu, prin care solicitam organizarea unui referendum pentru mutarea capitalei României în Ardeal, la Alba-Iulia sau Cluj. Mesajul meu a fost unul de resurecţie şi renaştere a ideii naţionale şi de refornă în Ardeal, pentru un refuz faţă de un Bucureşti preocupat numai de perpetuarea corupţiei. Prin propunerea mea doream aducerea în dezbaterea publică promovarea unui proiect european şi ardelean pentru viitorul românilor.
Transilvanismul şi-a cristalizat opţiunile în anul 2001, când presa română a „explodat”, odată cu publicarea celebrului memorandum contrasemnat de cunoscuţi intelectuali maghiari şi români din Ardeal. Acesta era conceput la limita respectării legislaţiei europene în domeniu: „Noi, semnatarii prezentului document-memorandum, propunem partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile, spre dezbatere publică, următoarele idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite.
1. Propunerile de faţă au în vedere dezvoltarea armonioasă a României, ţinînd cont de identitatea istorică, economică şi social- culturală a regiunilor ei. În accepţiunea noastră, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură. De aceea, considerăm că orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile publice aprofundate şi responsabile despre viitorul ţării noastre raportat la experienţele europene.
2. Participarea noastră în dezbaterea despre viitorul Uniunii Europene ca sistem federativ, unde regiunile constituţionale, precum Scoţia, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria etc. ocupă un loc aparte, poate contribui la cunoaşterea mai precisă a acelei structuri instituţionale în care dorim să ne integrăm. Modelul regional, aşa-numitul nivel mijlociu de guvernare (meso-government), serveşte, în opinia noastră, redobîndirii identităţii noastre europene.
3. Considerăm drept principiu de bază al construcţiei regionale alocarea unor competenţe administrative şi politice entităţilor teritoriale şi nu comunităţilor naţionale sau etnice, acestea din urmă beneficiind, în modelul regional, de garanţii politice şi juridice pentru asigurarea intereselor lor specifice.
4. Sistemul administrativ ultracentralizat, preluat aproape neschimbat după 1989, favorizează corupţia şi birocraţia şi amplifică lipsurile inerente ale administraţiei bazate pe unităţi mici, numeroase şi excesiv de costisitoare. Pe de altă parte, ideea descentralizării este conţinută într-un cadru conceptual juridic enunţat atît prin angajamentele internaţionale la care România este parte, cît şi prin elemente de armonizare europeană a legislaţiei interne.
5. Propunem o reformă administrativă care să redefinească statutul entităţilor teritoriale existente şi să introducă noi forme administrative şi politice. Construcţia acestora poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice…” Se propuneau „consilii regionale” şi „parlamente regionale”, conduse de „capitale regionale”. Aceste propuneri, la o analiză atentă, te duc cu gândul la propunerile sovietice din Comisia Litvinov a anului 1943, care susţineau crearea unui stat, Transilvania, autonom sau chiar independent. E ideea unei Românii federale gândite la 1919 de C. Racovski şi alţi ideologi sovietici, care prin aceasta urmăreau dezmembrarea pe bucăţi a României, ceea ce s-a întâmplat în 1940, prin ocuparea Basarabiei de către URSS.
Transilvanismul ca şi opoziţie la românism în Ardeal nu are nici un viitor. E un concept, care se mulează de-a lungul anilor cu schimbările politice şi de regim în Europa, pe terminologii noi, dar cu rădăcini ideologice mai vechi, ce urmăreşte reconfigurări geo-politice pe seama unităţii statului român. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ideile transilvanismului şi-au pierdut din substanţă şi virulenţă. Transilvania, ca şi provincie istorică a României, este astăzi un spaţiu de complementaritate în Europa Unită.