Toleranta si intoleranta religioasa

De-a lungul timpului

Toleranţă şi intoleranţă. Instrumentele toleranţei şi evitarea intoleranţei

Toleranţa este capacitatea de a asculta. Dar, pentru a asculta sau a cunoaşte întîlnim noţiunea de conversie, de întoarcere în întregime către lucrul pe care îl cunoaştem şi căruia îi oferă posibilitatea de a fi convertit[1]. Acest lucru înseamnă „să te pui în locul celuilalt”, să te expui în faţa eficacităţii şi forţei altei raţiuni. Putem afirma faptul că tolerantule cel care „înţelege raţiunea celuilalt”[2], sau, cel puţin, înceracă; însă acest lucru înseamnă că toleranţa devine virtute intelectuală, nu etică; de asemenea, tolerare ar însemnaşi dispoziţia de primire sau asimilare a unui sistem străin; în acest caz, sistemul tolerant trebuie să se reorganizeze în interior[3]. Toleranţa devine, în acelaşi timp, asimilare activă, integrînd tot ceea ce este străin, făcîndu-l asemănător cu ea însăşi; îl integrează fără a-l nimici şi fără a-l dizolva în profilul său. În acest context, regăsim normală existenţa unui dialog religios, luînd în considerare şi faptul că tolerarea trebuie să devină, dacă încă nu este, un modus vivendi. Toleranţa este amintită şi în Biblie, unde Dumnezeu ne spune: „să iubeşti pe domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău”, o iubire totală, necondiţionată, absolută; acestei prime îndatoriri a creştinului îi urmează o a doua: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. Trebuie să-l iubeşti, să-l accepţi, să-l respecţi pe celălalt, aşa cum şi Isus a iubit omenirea. Iubirea sa a fost fără limite, a cuprins martirajul, sacrificiul, e una absolută şi eternă. Iubindu-l pe Dumnezeu, trebuie să iubeşti şi creaţia sa, omul, pe aproapele, aşa cum ne îndeamnă şi Isus.

Jacques Dupuis, citat de A. Manolescu, vorbeşte despre pluralismul religios, afirmând faptul că „dacă religia îşi are sursa originară într-o automanifestare divină adresată fiinţelor umane, principiul pluralităţii se va întemeia în primul rând pe bogăţia şi pe diversitatea supra-abundentă a acestei auto-manifestări”[4]. Astfel, toate religiile ar avea în comun manifestarea acelui real absolut, care poate spori şi justifica înţelegerea şi colaborarea între religii, dar şi dialogul interreligios, care poate semnifica o „reţea” prin care Adevărul irigă toate tradiţiile. În acest context, toleranţa rămâne o atitudine normală, verticală, înţelegerea şi asumarea căii pe care eşti plasat, dar şi recunoaşterea colegialităţii altor căi.

Îl putem cunoaşte pe celălalt prin dialog, aşa cum aminteşte şi L. Swidler[5], prin care: uităm informaţiile greşite referitoare la ceilalţi şi începem să ne cunoaştem reciproc, aşa cum suntem cu adevărat; începem să distingem valorileîncepem să explorăm, alături de partenerul nostru dialog, noi dimensiuni ale realităţii, semnificaţiei şi adevărului, de care nu am fost conştienţi până acum. tradiţiei partenerului nostru, dorind să le integrăm în ale noastre;

Cât priveşte evitarea intoleranţei, trebuie renunţat la prejudecăţi, discriminări, dar, mai mult, recunoaşterea libertăţii religioase, şi nu numai. A evita intoleranţa înseamnă a accepta faptul că şi celălalt are opiniile sale, tradiţiile sale, care nu sunt periculoase pentru noi; trebuie să recunoaştem faptul că nu ne aflăm în posesia singurului adevăr valabil, ci că Adevărul poate fi redat în mai multe cuvinte, în mai multe culturi. În acest context, trebuie amintit faptul că în perioada postmodernă se observă „un mozaic de credinţe”, şi implicit o nouă atitudine faţă de diversitatea religioasă. Concepţiile despre lume devin atât de multe şi de diferite, încât nu putem închide ochii la faptul că, prin numărul crescut al acestora, Adevărul devine relativ; religiile devin accesibile, acceptate, comunicate, fiecare transmiţând propria lor gândire cu privire la „pretenţia” de adevăr a doctrinei sale.

Toleranţa religioasă

Toleranţa, afirma Jankelevitch, ne spune „ce nu vom face celuilalt”[6]; acest termen începe să fie aplicat după pacea de la Augsburg, din 1553, unde se stabileşte că religia e hotărâtă de conducătorul statului, dar care tolerează şi alte religii. După pacea din Westfalia, din 1648, există posibilitatea opţiunii religioase, dar trebuie să existe şi respectarea legislaţiei ţării respective. În 1689, este adoptată „Act of Toleration”, în Anglia, unde se specifică faptul că nu vor mai fi persecutaţi catolicii şi ateii[7]; în 1776, în S.U.A., adoptarea legislaţiei cu caracter constituţional va fi considerată baza pluralismului religios, prin recunoaşterea toleranţei şi independenţei religioase.

Se pot observa, din punct de vedere filosofic şi sociologic, anumite trepte de manifestare a toleranţei religioase[8]:

De asemenea, referitor la toleranţa religioasă, însă din punctul de vedere al creştinismului, ne vorbeşte preotul Nicolae Achimescu, amintind de faptul că „toate fiinţele umane împărtăşesc un viitor comun”, fiind, astfel, deschişi spre activitatea Duhului Sfânt[9]. Acest lucru, însă, nu implică o „credinţă sau religie universală”, ci un dialog, ca şi cunoaştere a credinţelor celuilalt. Preotul Achimescu vorbeşte despre concepţiile unor „religii necreştine” care pot fi apropiate de învăţătura creştină a Sfintei Scripturi. Aminteşte, de asemenea, faptul că dialogul cu evreii, cu mozaismul, „să aibă loc într-un spirit de respect şi deschidere reciprocă” [10]; se mai afirmă, în acelaşi loc, faptul că Dumnezeu îi „conduce”, atât pe creştini, cât şi pe mozaici, spre plinătatea adevărului Său. Totuşi, există şi o anumită limită a toleranţei, dincolo de care se impune şi intoleranţa. În momentul în care un cult intră în contradicţie cu învăţătura lui Dumnezeu, trebuind să se acorde importanţă”exprimării nereligioase a spiritualităţii”,; trebuie să existe o deschidere spre dimensiunile simbolismului religios, însă atunci când acesta e batjocorit sau profanat, intervine intoleranţa.

Referitor la toleranţa religioasă, preotul Achimescu ne prezintă o viziune pornind de la care se face o distincţie între religia creştină ca fiind „religia adevărată” şi deplină, dar şi „religiile lumii”, ca fiind „religii inferioare”, nedepline, dar cărora teologii ortodocşi români le recunosc „însemnătatea pozitivă în cadrul planului divin al mântuirii neamului omenesc căzut în păcat”[11]. În acest caz, toleranţa ar putea reprezenta o acceptare, dar declasificare, fără a recunoaşte egalitatea între religia creştină şi „celelalte religii”.

Ca o consecinţă a toleranţei religioase, putem aminti de[12]:

Intoleranţa religioasă

Intoleranţa ar putea semnifica relaţiile inegale care se stabilesc între „un subiect care îşi asumă toate drepturile şi privilegiile şi altul care nu mai re niciun drept, este urmărit, eliminat”[13]. Exemple de intoleranţă religioasă ar putea fi persecuţia ce a avut loc în Evul Mediu: înfrîngerea sectelor, arderile pe rug, generaea de războaie religioase; intoleranţa însemamnă „o singură clasă, o singură imagine a lui Dumnezeu”. Un astfel de exemplu de intoleranţă ar putea fi şi Inchiziţia. Dacă aceasta găsea de cuviinţă, chiar datorită unei simple suspectări, să supună unui interogatoriu o întreagă comunitate, atunci aceasta trebuia să se supună. Orice chestiune îndoielnică, de natură religioasă sau morală, era de domeniul Inchiziţiei, care îşi asuma puteri nelimitate[14]. Această intoleranţă religioasă nu ar fi, totuşi, rodul unei uri împotriva celor care îşi asumau libertatea de a se manifesta în modul religios dorit de ei, ci o mişcare împotriva nenumăratelor religii fantastice care au apărut, sau care ar fi putut apărea, împotriva viciului şi imoralităţii, a riturilor periculoase. Este posibil ca un spirit prea tolerant al creştinismului din Evul Mediu să fi dus la posibilitatea manifestării unor excese şi orori, care nu au mai fost posibil de combătut decât cu posibilitatea Inchiziţiei.

Intoleranţa religioasă se poate manifesta şi ca totalitarism religios, „intelectual sau dogmatic”[15]. A. Manolescu o citează pe Simone Weil, aceasta din urmă menţionând faptul că Biserica creştină devine instituţie, cu rol de asistenţă, „lasă să transpară prezenţa Dumnezeului ascuns”[16]. Biserica, în opinia Simonei Weil, îi cere individului atitudine absolută faţă de o autoritate colectivă, „sufocând inteligenţa, blocând capacitatea de iubire supranaturală”; practic, acest lucru înseamnă un totalitarism dogmatic creştin, aşa cum era de găsit în scolastică şi de „religia totalitară”, dar şi în exclusivismul practicat de Inchiziţie.

BIBLIOGRAFIE

Note