„Din punct de vedere politic, promovarea unei «limbi moldoveneşti» […] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci «numai» anularea identităţii şi memoriei lor istorice”
În comentariul din 16 noiembrie a.c., la Radio Europa Liberă, al dlui Vladimir Socor, în legătură cu suspecta recunoaştere de către Uniunea Europeană a îmbinării „limba moldovenească”, reputatul politolog face ample referiri la implicaţiile politice sau de altă natură atunci când se stabileşte denumirea unei limbi, oferindu-ne multe informaţii curioase şi edificatoare, în unele privinţe.
Lista exemplelor, la acest capitol, poate fi continuată – e bine să se ştie că nu e la mijloc o problemă sau o obsesie pur românească (moldovenească, de vreţi), că asemenea „confruntări lingvistice” au mai fost şi probabil vor mai fi în diferite colţuri ale lumii, atâta timp cât nu s-a erodat pasiunea pentru limba maternă, ca expresia cea mai elocventă a dăinuirii unei naţiuni, a spiritualităţii acesteia.
Astfel, şi în lumea liberă, prin anii ’70 ai secolului trecut, un roman ce devenise best-seller în SUA, apoi şi pe alte meridiane – Love Story (Poveste de dragoste) –, fiind tradus în zeci de limbi, în versiunea de la Paris avea menţiunea: Traducere din americană. Menţiunea a indispus, dacă nu l-a revoltat chiar pe autorul romanului, Erich Segal, care declara într-un interviu că tălmăcitorul francez o fi făcut o glumă de prost gust, doar el, autorul american, îşi scrisese cartea în engleză, atâta doar că utilizaze unele cuvinte din argoul studenţilor de la universităţile din Statele Unite. Nu ţin minte să fi întâlnit în alte contexte îmbinarea „limba americană”, deşi despre „engleza americană” se vorbeşte şi se scrie frecvent, existând deosebiri evidente, şi tot mai multe, cu trecerea anilor – între felul cum vorbesc britanicii, pe de o parte, şi nord-americanii sau australienii, pe de altă parte.
Apar, în mod firesc, deosebiri de tot soiul între spaniola „continentală” (castiliană), din Spania, şi spaniola utilizată în circa 20 de state din America Latină. Însă Academia Regală de la Madrid, în colaborare cu academiile şi/sau universităţile din aceste ţări latino-americane conlucrează conitinuu şi insistent pentru a menţine unitatea limbii spaniole în acest amplu spaţiu geografic. Se pare că şi această grijă a Madridului, pentru păstrarea unităţii limbii spaniole în toate spaţiile de răspândire a ei, îi determină pe latino-americani, inclusiv pe comuniştii cubanezi, să numească Spania, cu recunoştinţă, nu altfel decât Patria-Madre (Patria-Mamă).
Ceva similar se întâmpla cu germana, atunci când existau două state germane antagoniste – RFG şi RDG. Înţelepciunea nemţească şi în acele condiţii învinsese calculele unor politicieni ce ar fi dorit să fie două limbi germane, de vreme ce existau două state germane: problemele de ordin lingvistic, de exemplu, cele ale înnoirii lexicului, sau diverse aspecte ale ortografiei erau discutate de comun acord de către lingvistii din ambele ţări germane, mai mult încă – împreună cu cei din Austria şi din Elveţia – pentru a nu se admite diferenţieri, pentru a se păstra unitatea limbii germane. În cazurile amintite de noi – cu engleza, apoi cu spaniola, mai apoi cu germana – în pofida existenţei unor diferenţe, nu s-a pus nici o dată problema denumirii limbii, deoarece a prevalat abordarea ştiinţifică, elementul politic sau ambiţiile unor „politicaştri” fiind pe drept neglijate.
Alta e situaţia din fosta Iugoslavie, unde de-a lungul deceniilor, cam de pe la mijlocul sec. XIX, problemele lingvistice au constituit obiectul de preocupare predilectă a politicienilor. Scriitorul sârb Vuk Karadjici şi filologul croat Ljudevit Gaj au găsit o soluţie strălucită de unificare a unor dialecte apropiate, astfel punând baza limbii ce s-a numit sârbo-croată – la Belgrad, capitala Serbiei şi a întregii Iugoslavii, şi cel mai des în toată lumea, sau croato-sârbă – la Zagreb, capitala Croaţiei. În această limbă, de-a lungul a circa 150 de ani, s-a creat o literatură extrem de bogată – suficient să amintim de scrierile dramatice ale sârbului Branislav Nuşici (1864-1938) – un Caragiale al iugoslavilor, de poemele a două femei, Desanka Maksimovici (sârboiacă) şi Vesna Parun (croată) – considerate printre cele mai de seamă poete ale sec. XX, de proza şi dramaturgia croatului Miroslav Krleza (1893-1981) sau de romanele bosniacului Ivo Andrici (1892-1975), laureat al Premiului Nobel. Este limba pe care am studiat-o şi eu şi care mi-a procucat bucuria comunicării, fără probleme, cu toţi vorbitorii ei – sârbi, muntenegreni, croaţi, bosniaci; sârbo-croata mi-a mai deschis ferestre largi spre un bogat univers literar, cultural, informaţional. Însă în anii ’80-’90, ambiţiile unor oameni politici, dar şi nesocotinţa unor lingvişti, au generat o mare dramă de ordin lingvistic, a adevărată tragedie spirituală în Iugoslavia ce se destrăma, ca apoi să se prăbuşească definitiv, după 1991. Nu e vorba numai că aceeaşi limbă a început a fi numită în trei, apoi chiar în patru feluri, în funcţie de noile formaţiuni statale apărute pe ruinele fostei Iugoslavii. Noile state, respectiv noile denumiri ale limbii sârbo-croate, au dat mână liberă unor aberante „libere iniţiative” locale, care iniţiative sunt bune în business sau în comerţ, nu însă şi în lingvistică.
Pentru buna funcţionare a unei limbi contează cel mai mult unitatea ei sub toate aspectele (lexical, gramatical, fonetic/ortoepic, ortografic etc.); limbile literare au apărut prin unificarea diferitelor dialecte şi/sau graiuri; s-au dezvoltat şi se menţin, dăiunuiesc tocmai graţie unităţii la care ne referim. Diversitatea, mai bine zis – divesificarea, diferenţierile, scindările în cadrul unei limbi literare, indiferent care ar fi motorul lor (de cele mai multe ori – de ordin politic) sunt indezirabile, contraindicate, ba chiar fatale pentru o limbă (ca şi pentru o naţiune, de altfel). În treacăt fie spus, forţa Rusiei rezidă, fireşte, în bogăţiile naturale pe care le-au acăpărat ruşii, în tăria armelor, în mentalitatea patriotică, şovin-imperială, cultivată cu multă perseverenţă, dar şi în unitatea limbii ruse, la care s-a ajuns nu numai graţie dezvoltării unei literaturi luxuriante, dar şi ca urmare a unor drastice măsuri de ordin administrativ, birocratic, poliţienesc.
Revenind la „subiectul lingvistic iugoslav”, vom menţiona că drept urmare a scindării limbii literare unice, în tinerele formaţiuni statale Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, după 1991, au apărut manuale, dicţionare explicative, ortografice şi de alt fel, care lasă impresia că autorii lor au fost mânaţi de forţe demonice, deoarece toţi au mers pe linia unor diferenţieri cât mai mari. Mai trist e în această „competeţie a nebuniei lingvistice” s-au inclus şi filologii de la Belgrad (Serbia), care au prins a scoate şi ei dicţionare şi gramatici „puriste”, pornind de la principiul „curăţării” limbii sârbe de „croatisme”, între care există (existau!) şi destule elemente comune, unificatoare, pentru spaţiul lingvistic ex-iugoslav. Ca rezultat, în fostele republici iugoslave creşte o generaţie care va citi anevoie comediile lui B. Nuşici, romanele lui Ivo Andrici, tulburătoarea lirica a celor două mari poete, evocate de noi mai sus etc., ca să nu mai vorbim de alte creaţii literare, scrise şi mai înainte.
Această primejdie – de a ne îndepărta de limba literară comună (a marilor cronicari, apoi a marilor clasici din sec. XIX – începutul sec. XX) – ne-a păscut şi pe noi, basarabenii, de la 1812 încoace: ocupanţii ruşi, apoi cei sovietici, şi acoliţii lor locali, făceau totul pe principiul: „dacă sunt/ trebuie să fie!/ două limbi (română şi “moldovenească”), apoi ele trebuie să difere cât mai mult” – în caz contrar lumea va spune că există, totuşi, o singură limbă – româna! Din fericire pentru noi, aceste experimente diabolice au eşuat. Deocamdată. Acum, când unii politicieni de la Chişinău pun cu atâta râvnă problema denumirii limbii noastre – alta decât cea română – desigur că ei o fac din raţiuni politicieneşti, ideologice. Dar, în ultimă instanţă ei o fac din nişte calcule egoiste, pentru că astfel îşi apără statul de care au ei nevoie – ca să aibă ce conduce; „apără” o populaţie care le este necesară ca să-i voteze; în fine, ei îşi apără comoditatea personală şi nivelul, gradul lor de cultură: la ce bun ar obosi să-şi asimileze limba română – bogată, expresivă, nuanţată stilistic etc., când se pot „descurca” cu o limbă “moldovenească” săracă, amestecată cu rusisme pe care ei le „savurează” din copilărie sau din tinereţe. Iar cum unii politicieni de ai noştri au greutăţi până şi la învăţarea celor vreo 30 de litere latine, nu se exclude că „din profund respect” pentru augusta lor persoană să ne întoarcă şi pe noi toţi la scrierea rusească, mai ales în condiţiile în care Kremlinul ne cere continuu noi şi noi dovezi de dragoste neţărmurită!
Acesta este adevăratul dedesubt al luptei încrâncenate pentru recunoaşterea şi impunerea, pe plan internaţional, a denumirii graiului moldovenesc, „ridicat” astfel, fără vreo necesitate obiectivă, la calitatea de limbă oficială (de stat) – de către ambiţiile unor politicaştri de pe malul Bâcului. Vai şi amar de capul celor care îşi imaginează că un stat poate fi zidit şi consolidat prin impunerea unor politonime, adică a denumirilor politizate ale unei limbi, respectiv, ale unei populaţii, cum e cazul limbii „moldoveneşti” şi a „poporului moldovenesc” („popor polietnic”!, conform „teoriei” trotzkiste a lui Mark Tkaciuk, unul dintre consilierii de bază ai preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin).
Cei de la Uniunea Europeană, care au dat satisfacţie ambiţiilor politice de la Chişinău, ar trebui să ştie întreg spectrul de absurdităţi şi stupizenii la care se dedau unii lideri şi ideologi din Republica Moldova, care mai consideră, bunăoară, că întărirea statului de care au ei nevoie se face şi prin ridicarea unor monumente-monstru pentru proslăvirea ocupanţilor; prin sfidarea cumplitelor suferinţe ale băştinaşilor deportaţi, schingiuiţi şi omorâţi de aceiaşi ocupanţi, veniţi la noi pe tancurile lui Stalin; prin stimularea părăsirii de către băştinaşi a pământurilor natale, ca să muncească în lumea largă pentru a asigura bugetul acestui stat în care libera iniţiativă economică este strangulată în beneficiul comunismului de croială stalinistă şi multe alte asemenea care nu au nimic în comun cu demnitatea umană, cu valorile democraţiei europene.
Aşa stând lucrurile, nu putem trece cu vederea ultima frază din comentariul dlui Vladimir Socor: „Criteriul cel mai important al acestor decizii politice trebuie să fie în toate cazurile opţiunea democratică a cetăţenilor statului”. Poate că în majotitatea cazurilor, dacă nu chiar în toate – dar, cu certitudine, nu şi în cazul nostru. Primo: pentru că la noi se încearcă edificarea unei societăţi şi a unei mentalităţi diferite de tot ce există în Europa, în lumea liberă. Secundo: pentru că la noi, tocmai din motivele amintite mai sus, nu poate exista opţiune democratică. Tertio, şi în fine: pentru că cetăţenii acestui stat au fost îndobitociţi, decenii la rând, într-un hal fără de hal, cu tot felul de stupizenii „politico-filologice”, încât cea mai mare parte a populaţiei se află într-o groaznică derută, astfel fiind foarte uşor manipulabilă de către actualele autorităţi, care recurg, fără scrupule, la diverse fraude şi falsificări, la metode staliniste de intimidare, de presiune, de violenţă chiar.
La noi această problemă poate fi soluţionată numai de cercurile savante, intelectuale, culturale, în frunte cu Academia de Ştiinţe, care, de altfel, şi-au spus de mult, în 1994, opţiunea: numele corect al limbii scrise şi vorbite în Republica Moldova este limba română. Cine pune la îndoială afirmaţiile noastre, îl îndemnăm să recitească măcar un singur articol de Eugeniu Coseriu – românul basarabean care a ajuns a fi cel mai mare lingvist al lumii, la răspântia secolelor XX-XXI. Printre altele, faimosul nostru conaţional scria: „Din punct de vedere politic, promovarea unei «limbi moldoveneşti» […] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci «numai» anularea identităţii şi memoriei lor istorice”.
Ştiu oare „experţii” noştri politico-lingvistici această axiomă? Dar cei de la forurile decidente ale Uniunii Europene – nu ar vrea să afle ce spune, la acest capitol, un specialist de talie mondială, care cunoştea perfect starea de lucruri existentă în Basarabia, actuala Republica Moldova?