România se poate salva doar prin agricultură

Ni se părea în celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi (excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului atotputernic.

Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale.

Da, dar măcar pe-atunci România avea industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate, adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului.

Şi mai avea mândria de-a produce mai mult decât consuma (tocmai de aceea grosul românilor era silit să consume atât de puţin!), după cum avea ambiţia – alimentată cu restricţii inumane şi lozinci groteşti – de a-şi plăti datoriile externe până la ultima para. Obiectiv pe care, cu atâtea şi atâtea jertfe, şi l-a atins, ba chiar l-a depăşit, precum depăşite (sic!) erau toate planurile şi angajamentele fostului partid-stat.

Căci Decembriada a găsit România nu doar cu toate datoriile externe achitate,  ci şi cu creanţe de miliarde dolari…

Ceea ce, desigur, nu se întâmplă azi. Căci după 22 de ani de democraţie originală, ceea ce înseamnă o suită de impardonabile gafe şi eşecuri, românii s-au trezit cu întreaga economie pe butuci şi cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro!

Aşa că prezentul fiind dramatic şi viitorul mai mult decât îngrijorător, zâmbetul a dispărut pentru o perioadă de timp nedeterminată de pe feţele majorităţii românilor, cu certitudine în mai mică măsură la milioanele de români plecaţi să trudească în străinătate, comparativ cu tristeţea din ochi şi apatia din sufletele celor rămaşi acasă.

Evident, zâmbetele trufaşe continuă să apară pe feţele respingătoare ale ciocoilor, pentru a le oglindi prostia nemărginită, iar zâmbetele false continuă să se lăbărţeze pe feţele hâite ale politicienilor, pentru a le ilustra găunoşenia. Dar aceştia nu mai fac parte din rândul românilor…

*

Cu toate că agricultura românească a ajuns într-o stare vrednică de plâns (80% din alimentele de pe mesele românilor sunt cumpărate pe bani grei de la străinii de mai aproape şi de mai departe, în timp ce milioanele noastre de hectare – pământ bun de uns pe pîine! – sunt lăsate în paragină), tot ea este aceea care poate să-i salveze pe români. Din următoarele două motive:

1)Orice guvern responsabil caută să identifice avantajele absolute şi relative ale ţării sale, căci numai prin exploatarea lor eficientă ţara are şansa de-a câştiga şi păstra segmente semnificative pe piaţa internaţională. Lucrul acesta devine de-a dreptul imperativ pentru un stat ca România, care – iată – face parte dintr-o uniune politico-economică, unde  specializarea este condiţia sine-qua-non a supravieţuirii.

Ori toate avantajele absolute cu care Creatorul a înzestrat România (relieful, clima, calitatea solului, reţeaua hidrografică, aşezarea geografică etc.), precum şi cele relative (tradiţiile, forţa de muncă) înclină cu autoritate înspre agricultură.

Cum nici unul din guvernele noastre postdecembriste (şi au fost destule) n-a acordat importanţa cuvenită acestei chestiuni vitale, concluzia se impune de la sine: Românii o duc din ce în ce mai rău întrucât toate guvernele lor postdecembriste s-au dovedit iresponsabile până la jaful generalizat şi ineficiente până la dezastrul total!

2)Deşi galantarele supermagazinelor gem de produse aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii (prune din Chile, usturoi din China, cartofi din Egipt etc.), produse atrăgător ambalate şi lipsite de gust, şi deşi comercianţii stimulează în continuare consumul deja ridicat la cotele risipei, totuşi, nu-i greu de întrevăzut că în curând omenirea se va confrunta cu o gravă criză alimentară, chiar la alimentele care în momentul de faţă (mezelurile, de pildă) sunt într-atât de îndopate cu e-uri, încât pe bună dreptate ele sunt evitate de consumatorii cu niscaiva cunoştinţe de igienă alimentară.

Căci marile bazine agricole ale lumii (cel nord-american de-a lungul fluviului Mississippi sau cel chinez dintre fluviile Huanhe şi Iantzî) se confruntă cu probleme care pun sub semnul întrebării însăşi posibilitatea utilizării lor peste câţiva ani: transformarea cernoziomului în praf din pricina nenumăratelor şi minuţioaselor lucrări agricole de fertilizare a solului (praf care apoi este împrăştiat de vânt), respectiv lăsarea stratului de apă freatică la adâncimi tot mai mari (sute de metri în China), fapt care face ca irigarea să fie practic imposibilă.

Se subînţelege că în aceste condiţii toate ţările vor căuta ca prin utilizarea tuturor suprafeţelor agricole de care dispun (chiar şi a acelora considerate nerentabile), să asigure hrana de bază pentru cetăţenii lor. Pentru că o ştie oricine: O ţară este bine cârmuită atunci când alimentele pot fi procurate de tot omul la preţuri acceptabile.

*

Iar România este una din puţinele ţări ale Europei şi lumii, extrem de favorizată de Dumnezeu la acest capitol.

Cum tot rău-i spre bine, ceea ce la un moment dat constituie un redutabil dezavantaj (ca de pildă gradul redus al chimizării, respectiv lăsarea terenului în paragină – „ca să se odihnească”, spun ţăranii), printr-o politică agrară şi alimentară înţeleaptă poate fi convertit într-un important avantaj, astfel încât România să devină cel mai important furnizor de alimente ecologice din Uniunea Europeană!

Pentru asta este nevoie de două măsuri energice, care cu certitudine ar contribui la stimularea producătorilor agricoli şi la descurajarea speculei:

a)Prin birourile APIA şi prin cele agricole din cadrul primăriilor, statul să se constituie în principalul partener al ţăranului şi fermierului român. Adică, el să pună la dispoziţia producătorului maşini agricole şi seminţe de cea mai bună calitate, pe care acesta să le cumpere cu produsele realizate anual.

Alte forme de stimulare:

a1)Toate produsele pe care producătorul (individual sau colectiv) vrea să le vândă, să fie achiziţionate de stat la preţuri încurajatoare;

a2)Acordarea de premii celor care realizează producţii record la cereale, fructe, carne, lapte sau ouă;

a3)Producătorii agricoli serioşi să primească anual, funcţie de volumul lucrărilor, o anumită cantitate de combustibil subvenţiontă de stat;

a4)Pentru recolta compromisă din cauza calamităţilor naturale (îngheţ, secetă prelungită, furtuni, ploi torenţiale), producătorul să fie de îndată despăgubit de stat, dacă nu integral, măcar într-o poporţie care să-l motiveze să-şi continue activitatea;

b)La intrarea în pieţele alimentare să fie afişat mercurialul, iar abaterile de la el să fie exemplar pedepsite;

c)La toate mesele din pieţele alimentare să se utilizeze numai cântare electronice.

Nota1: Consecinţa nefericită a consumării alimentelor chimizate se învederează în starea tot mai precară a sănătăţii românilor de la oraşe şi sate.

Pentru că nici locuitorii satelor (atâţia câţi au rămas) nu mai vor să calce pe urmele strămoşilor lor, adică să-şi realizeze partea cea mai consistentă a alimentelor de bază (lapte, carne, ouă, fructe, legume) în propria gospodărie.

Motivând că-i nerentabil să-şi cultive până şi lotul de lângă casă, tot mai mulţi dintre ei preferă să ia calea străinătăţii, iar cu banii agonisiţi să-şi facă aprovizionarea din supermagazine…

De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că pretutindeni în oraşele României de astăzi, numărul farmaciilor s-a înzecit în ultimele două decenii (desigur, nici localităţile rurale n-au stat cu mâinile în sân!) şi că ele sunt permanent pline de pacienţi, ce speră să-şi recapete sănătatea cu ajutorul unor medicamente mai degrabă perfide decât tămăduitoare, atâta timp cât scopul industriilor farmaceutice este să realizeze profituri din ce în ce mai mari, prin creerea unor ruinătoare dependenţe în rândul bolnavilor.

Nota2: Teoria malthusiană, azi mai actuală ca oricând, ne avertizează că populaţia planetei creşte în progresie geometrică, pe când mijloacele de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică.

Fireşte, asta în cazul în care an de an în circuitul agricol s-ar introduce noi terenuri prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, iar recoltele globale obţinute, ar fi la rândul lor în creştere.

Însă lucrurile stau taman pe dos: Nu numai că (în principal din cauza despăduririlor) omenirea pierde anual zeci de milioane de teren util, dar chiar şi oraşele sunt într-o permanentă expansiune dictată de nevoile stringente ale săracilor, respectiv de capriciile irezistibile ale bogaţilor, fapt care duce la pierderea altor însemnate suprafeţe de teren agricol.

De aceea, în România se impune elaborarea unui set de legi privind dezvoltarea urbanistică pe verticală şi conservarea cu maximă responsabilitate a potenţialului agricol de care mai dispune.

Asta deoarece e mult mai uşor să previi stricăciunile decât să le repari. Pobă în acest sens: Sistemele de irigaţie din agricultura antedecembristă au fost aproape în întregime dezafectate şi furate după Decembrie ’89 de către noii „democraţi” ai zonelor, şi iată că ele n-au fost refăcute nici după 22 de ani. Tot aşa, pădurile, livezile şi perdelele de protecţie din zonele expuse dezlănţuirilor naturii (ploi torenţiale, secete prelungite, vânturi puternice, zăpezi abundente) au fost decimate de pungaşii mari şi mici, iar locuitorii suportă zguduitoare consecinţe de calibru înzăpezirilor din această iarnă…