Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă

Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însuşiri (spiritul de observaţie, ideile dezbătute, limbajul întrebuinţat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă şi armonioasă, contribuind la formarea stilului şi la punerea în evidenţă a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puţin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Totuşi, chiar în marile literaturi identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate.

Făcând această afirmaţie nu-i am în vedere pe povestitorii de meserie (H.Cr.Andersen, fraţii Grimm sau Petre Ispirescu), ei înşişi artişti de-o factură aparte – cea a basmului mereu încântător şi de-a pururi nemuritor, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artişti care narează scene de viaţă cu cuceritoarea uşurinţă cu care oamenii obişnuiţi se mişcă, respiră şi mănâncă…

Iar literatura rusă este plină ochi de adorabili povestitori. Fireşte, primul în seria acestora este Nikolai Gogol, cel din a cărui Manta vor ieşi adevăraţi titani şi cel care niciodată nu şi-a dezminţit excepţionala înzestrare de povestitor (ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil, în pofida paseismului său), nici în graţioasele scrieri ale tinereţii – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu (Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul, Mantaua), pentru ca în comedia Revizorul şi, mai ales, în romanul neterminat Suflete moarte să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate şi meşteşugul înaripat al acestuia de-a transmite cititorilor opiniile sale.

Iată ”fermecătoarele povestiri cu draci şi vrăjitoare din Serile în cătunul de lângă Dikanka” (Dumitru Solomon în Prefaţă la Mirgorod) unde, cu graţie şi dezinvoltură, Gogol şi-a diseminat fantasticul său încărcat de umor şi duioşie, dar iată şi povestirea Vii, povestire despre care criticul Bielinski avea să noteze la vremea aceea că fantasticul nu i-a prea reuşit autorului, întrucât acesta a oferit un abuz de amănunte despre Vii, mai marele spiriduşilor, încălcând astfel regula potrivit căreia o fantomă descrisă detaliat îşi pierde caracterul metafizic şi rămâne doar monstruoasă…

Pentru noi românii povestirea are o semnificaţie aparte, asta deoarece episodul cu goana nocturnă a filosofului Homa aburcat în cârca vrăjitoarei, a fost preluat de Caragiale şi inclus în nuvela sa Calul dracului.

Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse şi a şederii sale îndelungate în străinătate, totuşi, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget pînă la moarte.

Este adevărat că el se simţea atras de confortul şi civilizaţia Apusului, îndeosebi de civilizaţia şi spiritualitatea franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalizat până în vârful unghiilor, Turgheniev dorea cu aprindere ca Rusia să-şi rezolve gravele probleme de esenţă feudală cu care se confrunta.

Cu siguranţă că ăsta-i unul din motivele pentru care el scrie Povestirile unui vânător aşa cum le ştim, carte care se poate spune că reprezintă piatra unghiulară a întregului său edificiu cultural-conceptual. Apar în această carte personaje memorabile aşa ca Hori şi Kalinîci, îi întâlnim pe moşierii Viaceslav Harionovici Hvalînski şi Mardari Apolonîci Stegunov (fraţi buni cu cei doi Ivani certăreţi ai lui Gogol), facem cunoştinţă cu buna moşiereasă Tatiana Borisovna şi cu parazitul de nepotu-său, dar mai ales îi cunoaştem pe băieţii care-şi pasc caii în lunca Biejei şi se dovedesc neîntrecuţi povestitori despre domovoi şi vodianoi.

De altminteri, acestei cărţi i se datorează exilul scriitorului la moşia sa de la Spasskoe-Lutovinovo pentru o perioadă de 21 de luni, exil ordonat de ţarul Nicolae I. Dar tot ei i se datorează în bună măsură şi urgentarea de către ţar în anul 1861 a reformei agrare (abolirea iobăgiei).

Cu toate că propriu-zis F.M.Dostoievski nu este un povestitor de talia lui Gogol sau Turgheniev, două sunt argumentele care ne obligă să-l includem în galeria celor mai iluştri condeieri ruşi ai tuturor timpurilor:

1)Dintre toţi scriitorii care au ieşit din Mantaua lui Gogol, Dostoievski este artistul-gânditor căruia cultura universală îi datorează cel mai mult, nu doar în ceea ce priveşte strălucita sa contribuţie la dezvoltarea literaturii de investigaţie şi minuţioasă analiză psihologică, ci şi în ceea ce priveşte prestigiul imprimat existenţialismului creştin;

2)Dostoievski cultivă cu succes fantasticul în povestirile Bobok şi Visul unui om ridicol, scrieri pe care el însuşi le-a intitulat Povestiri fantastice. Dar mă grăbesc să precizez că este un fantastic diferit de cel gogolian, căci – am putea spune – este un fantastic mult mai intelectual, adică lipsit de draci, spiriduşi şi vrăjitoare.

Povestirea Bobok, de pildă, surprinde un captivant dialog sepulcral între decedaţi de diverse vârste, ocupaţii şi condiţii sociale: un general, un funcţionar linguşitor, o cucoană arţăgoasă, o fetişcană uşuratică, un escroc lipsit de scrupule etc., dialog din care – graţie angajamentului morţilor că în această postură nu mai are nici un sens să mintă – aflăm păcatele tuturor acelora despre care se poate spune că la ţanc şi-au dat obştescul sfârşit.

Iar Visul unui om ridicol relatează visul fabulos al unui personaj fără nume, de care toată lumea râde şi care taman pentru acest motiv decide să se sinucidă. Nu apucă să o facă, deoarece adoarme cu pistolul aşezat în faţa lui. În vis are loc o translaţie de planuri, astfel că personajul ridicol se vede pe sine mort, aşezat în coşciug şi apoi depus în întunericul de nepătruns al mormântului.

Absolut toate amănuntele oferite de acest fals sinucigaş sunt cutremurătoare prin precizia lor maladivă, prelungită dincolo de existenţă: picăturile de apă care-i cad pe ochiul stâng exact din minut în minut, invocarea Stăpânului Universului şi pe urmă zborul prin spaţiile incomensurabile, pentru ca în final să aterizeze pe o planetă ce ne este înfăţişată ca o reeditare a Pământului.

Dar un Pământ paradiziac, unde nu se cunoaşte ura, minciuna şi suferinţa, căci locuitorii acestei planete se supun doar armoniei şi iubirii. Însă după pătrunderea omului ridicol în această lume a inocenţei începutului, locuitorii încep să cunoască minciuna, nedreptatea şi violenţa, şi toate astea le fac mare plăcere. Degeaba mai protestează personajul nostru împotriva răului devenit dominant; este prea târziu şi nu face decât să-şi ridice locuitorii planetei în cap…

Ce folos, notează scriitorul cu amară ironie, că personajul s-a trezit cu sentimentul înviorător că deţine un adevăr neştiut de ceilalţi semeni: n-a scăpat de apelativul ”ridicol”, ba mai mult, după ce începe să împărtăşească pe ici, pe colo din experienţa acumulată în vis, ascultătorii îi râd în faţă şi-i spun că a luat-o razna cu propovăduirea iubirii aproapelui.

Despre apolinicul Lev Tolstoi se poate spune că vâna sa de povestitor răzbate mai degrabă din adorabilele poveşti scrise pentru copii şi din tulburătoarele nuvele scrise la bătrâneţe (Părintele Serghi, Hagi Murad) decât din marile sale romane, unde (îndeosebi în Învierea) el ”sacrifică” farmecul povestirii în favoarea documentaţiei şi a temei social-politice de mare gravitate, pe care o urmăreşte cu perseverenţă şi o dezbate cu pasiune: libertinajul tinerilor nobili, prostituţia, transfigurarea morală a unora dintre personaje.

Fără a uita măcar o clipă de talentul narativ al lui Anton Cehov din încântătoarele lui schiţe şi nuvele (Chirurgia, Nuntă cu general, Majurul Prişibeev, Stepa, Salonul nr.6, Casa cu mezanin etc.), precum şi de rolul pe care el l-a avut la dezvoltarea literaturii ruse prin  aplecarea asupra vieţii omului mărunt, nu trebuie pierdut din vedere mai ales Ivan Bunin, acest ultim clasic rus.

Aidoma lui Turgheniev, Ivan Bunin a trăit ani mulţi în străinătate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din nişte capricii specifice condiţiei sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolşevismului – refugierea în străinătate a fost o necesitate impusă de conjunctura duşmănoasă chiar şi la adresa unor moşieri scăpătaţi, aşa cum se prezenta la acea vreme familia scriitorului nostru.

Întreaga operă a lui Bunin, pentru care în anul 1933 a fost răsplătit cu Premiul Nobel (primul dintre ruşi), este străbătută de nostalgia după viaţa patriarhală a Rusiei de altădată, cu ”parfumul din alte vremuri” al conacelor boiereşti, în care – ne spune scriitorul în povestirea Merele Antonovka – ”era obiceiul să se sporovăiască pe înserate, în penumbra amurgului, când luminile nu s-au aprins încă”.

Iar opera sa din perioada exilului este marcată de dorul fără leac după patrie: ”Şi iată că m-am întors cu gândul la acele nopţi de altădată, nopţi de toamnă, aproape uitate, pe care le trăisem cândva în copilărie, în stepa deluroasă şi săracă a Rusiei Centrale”, se confesează el în Noaptea târziu, după ce Parisul se cufundase în somn.

Scrierile sale, între care se remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul, nuvelă de un realism sumbru şi deprimant, parcă sunt fragmente ale unei simfonii sfâşietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar şi tablouri uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de ţară şi împlinite cu culorile aleanului. Indiscutabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedeşte cehovian, pe când în lirismul evocării ”cuiburilor de nobili” el îşi vădeşte filiaţia turghenieviană.

Chiar dacă Maxim Gorki (adevăratul lui nume este Alexei Maximovici Peşkov) a ajuns prietenul lui Lenin şi într-atât de bolşevizat, încât – pastişându-l pe Dostoievski cu Mantaua lui Gogol – Lenid Leonov anunţa că ”Noi toţi (scriitorii proletari, nota mea, G.P.) am ieşit din mâneca largă a lui Gorki”, aptitudinile sale de povestitor nu pot fi contestate, dovada acestor însuşiri el făcând-o încă de la primele povestiri (Makar Ciudra, Bătrîna Izerghil, Hanul şi feciorul său etc.).

Iar trilogia autobiografică Copilăria–La stăpân–Universităţile mele constituie mult mai mult decât relatarea vieţii plină de privaţiuni a lui Alexei, la bunicii dinspre mamă când era doar de-o şchioapă, apoi – după ce a mai crescut – la diverşi stăpâni şi în final la Kazan, oraş în care intenţiona să urmeze universitatea.

Prin aria ei de cuprindere în timp şi spaţiu, precum şi prin numărul mare de persoane cu care tânărul Alexei vine în contact în decursul anilor şi al peregrinărilor, trilogia poate fi considerată o reuşită frescă a epocii.

Fără discuţie că, aşa cum reiese cu prisosinţă din trilogie, bunica a fost fiinţa cea mai dragă şi mai apropiată de oropsit, îndeosebi după moartea mamei sale, cea dintâi care l-a modelat cu bunătatea ei şi cu harul ce-l avea de-a povesti şi recita, în felul acesta pregătind sufletul copilului pentru receptarea frumosului şi cunoaşterea emoţiei artistice: ”Tare le mai plac diavolilor şotiile! îi istoriseşte bunica nepotului. Parc-ar fi copii mici, nu alta. Odată spălam rufe în baie şi mă apucase miezul nopţii. Ei, să fi văzut cum s-a deschis fără veste uşa cuptorului şi a început să toarne la drăcuşori, care de care mai mărunţei. Erau şi roşii şi verzi şi negri, ca gîndacii. M-am repezit la uşă. Aş! Unde era chip de ieşit! M-am împotmolit în grămada de draci, care umpluseră baia, de nu te puteai întoarce. Şi mi se împleteau printre picioare, mă apucau şi mă zgâlţâiau. N-aveam cum să-mi fac cruce. Erau păroşi, moi şi calzi, ca nişte pisoi. Doar că umblau toţi pe picioarele dinapoi. Se învârteau peste tot, se zbenguiau şi rânjeau cu nişte dinţişori ca de şoarec. Aveau ochii verzi, corniţele abia le ieşiseră şi stăteau ca nişte cucuie, iar codiţele bârligate ca la purcei. Dumnezeule sfinte! Am căzut leşinată…”

Din scriitorii sovietici de după Gorki, cu siguranţă că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la apariţia splendidei nuvele Geamilia, un emoţionant poem închinat dragostei atotbiruitoare.

Talentul lui de excepţional povestitor iese în evidenţă şi din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungă decât veacul şi Eşafodul, în care încântarea cititorului este permanent ţinută trează atât prin fluenţa istorisirii şi prin supleţea criticilor la adresa regimului totalitar, cât şi prin fermecătoarele povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a mankurtului, povestiri care au menirea să dilate şi să îmbogăţească acţiunea din punct de vedere emoţional şi artistic.