“Angelologul” Plesu pe fundal de Mircea Vulcanescu intr-un film de la TV Cultural

Motto: “La umbra copacului binelui şi răului,/ unde am căzut, încercăm să înţelegem/ Ce mai poate fi de înţeles” C-tin Făntâneru (1907-1975)

Din corespondenţa lui Constantin Noica cu Gh. Staicu (1) aflăm că Noica n-a apucat să se bucure de casa de la Andronache decât doi ani. Dar şi că pentru filozof cei doi ani fuseseră “esenţiali” (v. scrisoarea din 19 febr.1952). Fiindcă în plin cataclism, când lumea românească abandonată imperiului sovietic se prăbuşea sub loviturile date pe la spate de “aliaţi”, Noica împreună cu Mircea Vulcănescu, Alexandru Dragomir, şi alţi câţiva se retrăseseră în domeniul filozofiei antice greceşti şi al filozofiei româneşti. Cu dialogul Fedon fusese meditat Noica de poetul şi romancierul C-tin Fântâneru, absolvent de limbi clasice împreună cu Dan Botta. Invocându-l pe Vulcănescu din perioada de după înfiinţarea Asociaţiei Nae Ionescu în cadrul căreia s-au publicat primele patru volume din opera Profesorului, filozoful de la Păltiniş va consemna la şaptezeci de ani că prietenul său era asemeni unei “stihii a naturii care trecea prin cultură” (Noica, O amintire [din 1946] despre Mircea Vulcănescu, în Almanahul literar, 1984, p.37).

Întors (pentru mobilizare) de la Freiburg unde lucrase cu Heidegger la o teză despre Hegel (şi mai apoi scăpat cu viaţă din războiul dus pentru Transilvania de Nord-Vest alipită de Hitler Ungariei în septembrie 1940), Sănduc Dragomir intentiona să facă un doctorat în Platon (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004). Intr-un interviu din iunie 2000 el îşi amintea cum se fereau universitarii bucureşteni de idealistul Platon, la vremea când materialismul se lăţea cu aceiaşi viteză cu care închisorile se umpleau cu oameni nevinovaţi.

Întâi Alexandru Dragomir (1916-2002) s-a dus la Mircea Florian (1888-1960), desigur înainte ca profesorul sexagenar să devină ţinta atacurilor lui Leonte Răutu/Oigenstein (2) şi să fie (ca şi Blaga, Stefan Bezdechi, si mulţi, mulţi alţii) înlăturat din învăţământul superior. Refuzând a conduce un doctorat în Platon, fostul său profesor l-a trimis la specialistul în limba elină spunându-i (în 1946) că “asta-i teză de elină, nu de filozofie”. De fapt însuşi Florian, în ultima sa carte publicată la Casa Şcoalelor în 1947, abordase dialogurile târzii ale filozofului grec, fapt pe care l-a plătit cu arestarea “administrativă” din 1952 când a fost chinuit după gratii 8 luni în şir pentru felul nepotrivit în care prezentase dialectica la Platon şi la Lenin. Pe Alexandru Dragomir elenistul D.M. Pippide l-a refuzat afirmând contrariul spuselor lui Florian: “asta e o teză de filozofie, nu de elină” (3). In jurnalul ei, Jeni Acterian nota în 1946 cum îi vorbea Sănduc despre Platon, cu  “interes vibrant şi tragic”, disecând noţiunile cu o ezitare menită a atrage atenţia asupra “relativităţii oricărei afirmaţii care trece dincolo de un anumit plan”, trăsături ce-i amintiseră de marea personalitate a profesorul Nae Ionescu, singurul om de la care a “învăţat ceva” (Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p.434).

De la Chiriacu, moşia familiei sale care-i solicita din când în când prezenţa, Constantin Noica îi scria lui Mircea Vulcănescu pe 16 aprilie 1946: “Acum mă gândesc din nou la Lysis [de Platon] si la zilele când am să vă regăsesc” (4). Vulcănescu n-a mai fost de “regăsit”, fiind arestat la Arsenal între 18 mai şi 28 mai 1946, cînd a scris acel jurnal citat copios în filmul de la TV-Cultural din 3 oct.2009, în timp ce imaginea mai arăta şi Aiudul, pentru ca telespectatorii să rămână cu impresia că viaţa lejeră din închisoarea de la Arsenal ar fi fost la fel cu cea din închisoarea de la Aiud.

Pe 30 august 1946 Mircea Vulcănescu avea să fie din nou arestat, de astă dată până la moartea survenită în octombrie 1952 (v. Măriuca Vulcănescu, Desfăşurare cronologică, în vol. Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Bucureşti, Ed. Crater, 2000).

Sora lui Vulcănescu (urmând şi ea a fi băgată după gratii) notase că în 20 decembrie 1947 la Curtea de Apel procurorul ceruse achitarea lui Mircea Vulcănescu, condamnat la 8 ani în procesul din 10 oct. 1946, dar suspendat din postul de Director al Datoriei Publice abia pe 11 iulie 1947.

În decembrie 1947 încă mai era ministru de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta dorea achitarea filozofului despre care scrisese că muşcă din Dumnezeire ca viermele din fruct (v. Lucreţiu Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filozofia românească, Bucureşti, 1946, Ed. Politică, 1971). Pe 30 decembrie 1947 Regele a abdicat şi s-a proclamat “democraţia populară”, cu o constituţie din care nu lipsea rolul conducător al URSS. Ministru de externe era Ana Pauker iar ministru de justiţie Avram Bunaciu care l-a înlocuit pe Lucreţiu Pătrăşcanu arestat în 1948 şi asasinat în puşcărie de şeful Securităţii, generalul rus Ghe. Pintilie (Pantiuşa).

In apărarea citită la procesul din octombrie 1946, când aparenţa statului de drept camufla înrobirea rusească sub mascarada unei democraţii “ocrotită” de observatori englezi şi americani, Mircea Vulcănescu spusese că “fără dreptate nu este posibilă convieţuirea omenească”. In partea a doua a filmului difuzat pe 10 oct. 2009 la TV-Cultural, s-a extras acest citat din Vulcănescu, nespunând nimic despre contextul politic care i-a anulat din start orice conţinut de adevăr. In plus s-ar fi putut arăta (pe cazul arestării ministrului de justiţie, sau chiar al farsei de proces în care a fost condamnat filozoful) că instaurarea sclaviei de după 1945 nu a presupus “convieţuirea”, ci crima şi fără de legea făcute în văzul lumii. S-ar fi putut…dacă filmul n-ar fi înfăţişat pe alocuri (prin părţile esenţiale…)  viziunea cripto-comunistă din istoria “oficială” de după 1990.

În 1946 revista “Fapta” publicase un grupaj de fragmente din Sartre. Mircea Vulcănescu -deşi fusese avertizat de un vecin care lucra la Frontul de Apărare Naţională că figurează pe lista celor ce urmează a fi arestaţi (5) -, în loc să se pună la adăpost de urgia vremurilor, a scris pentru cercul de la Andronache reunit în casa lui Noica “Note împotriva filozofiei existenţiale a lui J.P. Sartre din punctul de vedere al Dimensiunii româneşti a existenţei” (inedit). La fel s-a întâmplat cu Mircea Cancicov şi el o mare inteligenţă a epocii: ştiindu-se nevinovat, n-a vrut să fugă.

Alexandru Dragomir l-a evocat în interviul din 2000 pe Mircea Vulcanescu. La început pentru a spune că a făcut parte dintr-un grup de studenţi [Octavian Nistor, Mihai Şora, Jeni Acterian, Antoaneta Iordache/Bodisco, etc.] care au fost “foarte influenţaţi de Mircea Vulcănescu”. Apoi spre a ilustra ideea că în filozofie “nu cantitatea conteaza foarte mult”, ci calitatea gândirii. La vremea întâlnirilor din casa lui Noica de la Andronache, dintre multele studii şi articole publicate de fostul său profesor de etică prin reviste, el nu citise probabil decât studiile din cele două volume de Izvoare de filozofie, “care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii.” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, A. Dragomir, înterviu comentat şi refăcut după cenzurarea sa în Observatorul cultural, în rev. Asachi din Piatra Neamţ, numerele din 2008 şi 2009). La publicarea interviului (înregistrat de Fabian Anton) în “Observatorul cultural” redacţia a falsificat pe alocuri dialogul, punând unele replici ale tânărului interlocutor pe seama lui Dragomir. Ne referim la opinia tânărului Fabian Anton după care gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ar fi de citit în cele 5 volume scoase de Marin Diaconu. In realitate, Alexandru Dragomir (el însuşi victimă a editorului Gabriel Liiceanu care a intervenit în filozofia sa fără a semnala intervenţiile făcute) era convins că în comunism nu s-a putut dezvolta o gândire filozofică nici măcar la discipolii lui Noica pentru care mai ţinuse şi el prelegeri. Cât despre gândirea fostului său profesor de etică, aceasta n-ar fi de găsit decât în lucrările publicate în timpul vieţii lui Mircea Vulcănescu. Tipărirea de lucrări neterminate, de schiţe şi ciorne păstrate de familie nu putea să-i aducă filozofului martirizat la Aiud decât mari deservicii, mai ales că repunerea sa în circuitul cultural după jumătate de secol s-a început cu ciorne publicate înaintea oricarei alte scrieri finisate de autor (v. nefericitul volum scos de Marin Diaconu la Editura Fundaţiei culturale române în 1991, ca o primă “victorie” post-revoluţionară).

Odată cu întâia publicare a interviului în formă necenzurată şi nefalsificată (în revista “Asachi” din 2008 şi 2009) noi am restabilit  (după înregistrarea de pe casetă realizată de F.A.) replici modificate de “Observatorul cultural”. Cum am menţionat deja, Alexandru Dragomir în mod indirect (şi politicos) nega existenţa unei gândiri autentic filozofice la cei care l-au frecventat: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, etc. Fenomenologul marginalizat de teroarea ideologiei materialiste căruia Noica îi scria în 18 decembrie 1949 că este “cel mai înzestrat cap filozofic” pe care l-a întâlnit -, era de părere (în anul 2000) ca în ţara orbilor, chiorul este împarat, în sensul că el, Alexandru Dragomir, este «cel mai mare» filozof pentru că între contemporanii români de care are ştiinţă, gândirea sa nu are concurenţă.

Despre filozoful Vulcănescu, Alexandru Dragomir spunea că şi “daca ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existentei,  numai asta de ar fi să o iei si să o interpretezi si tot ai avea destul material pentru a-ti da seama si cine a fost Vulcănescu, si ce largi posibilităţi si orizonturi deschide gândirea lui” (v.Alexandru Dragomir, interviu din iunie 2000 publicat în rev. Asachi, Piatra Neamţ, 2009).

Fără a da semne că l-ar fi interesat vreodată orizonturile deschise de gândirea lui Mircea Vulcănescu, trecută mereu sub tăcere, într-o emisiune de radio difuzată pe 3 aprilie 1995 Andrei Pleşu se auto-imagina păşind pe urmele “modelului cultural” oferit de filozof (v. CD-ul din vol. Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe, Buc., 2004 şi rev. Manuscriptum 1-2/ 1996, p.107-111; ).

Sigur în “modelul Vulcănescu” Pleşu nu cuprinsese fragmente neconvenabile “cultural” din viaţa de puşcărie a celui întemniţat fără vină. De pildă, povestea cu încarcerarea la temperaturi de îngheţ drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui Mircea Vulcănescu de a-i învăţa la Aiud româneşte pe gardienii maghiari: “A doua zi dimineaţă, M. Vulcănescu devenise un sloi de ghiaţă, după o noapte petrecută pe un ger de –20 de grade. Aşa l-au aflat şeful temnicerilor de altă limbă, şi tovarăşii săi, a doua zi dimineaţa. Ţurţure de ghiaţă, cu ochii deschişi, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soarele. Din ţuţurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se şi împreunându-se în sânul mumei-fire cu cele  ale osândiţilor de limbă românească, în acea dimineaţă de iarnă, când aceştia şi-au luat rămas bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se, şoptind: Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte pe călăi –căci numai de la El poate veni iertarea…De la cea mai frumoasă inteligenţă românească pe care norocul m-a învrednicit s-o cunosc”  (v. prefaţa lui Titus Bărbulescu la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17).

In fapt, ceea ce i-a reţinut atenţia aşa-zisului discipol al lui Noica (dezinteresat de gândirea lui Mircea Vulcănescu şi de filozofia noiciană) a fost constatarea că “modelul cultural Vulcănescu” nu presupune scrierea prea multor cărţi, întrucât filozoful asasinat la Aiud  “n-a lăsat foarte mult în planul operei” (v. A. Pleşu în rev. Manuscriptum, 1-2/1996). Gândindu-se în exclusivitate la cosmetizarea morţii după gratii a lui Mircea Vulcănescu, Andrei Pleşu n-a făcut nici cea mai mică referire la conţinutul de idei al studiilor publicate în timpul vieţii de filozof.

Probabil că el se entuziasmase doar de cantitatea lor redusă, aici simţind o oarecare înrudire. In primul an de existenţă al Institutului de Istoria Religiilor,  în marginea operei redusă cantitativ la câteva eseuri cuprinse în două cărţi de cca. 250 de pagini (Andrei Pleşu, Limba păsărilor, 1994 şi Despre îngeri, 2003), doi salariati ai Institutului condus de Pleşu s-au îndemnat unul pe altul să scoată cu grăbire două volume omagiale: Mihai Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban (coord.), In Honorem Pleşu, Ed. Humanitas, 2009 şi Essays in honour of Plesu, Zeta’s book, 2009, lansate pe 22 aprilie 2009. Iată şi filozofii specializaţi ca şi Pleşu în istoria religiilor care-l omagiază pe “angelologul” desemnat drept “filozof al intervalului”: Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, H.R. Patapievici, Andrei Oişteanu/Oigenstein,  Anca (/Răutu) Oroveanu, Gabriel Liiceanu, cei doi salariaţi care au coordonat volumele şi alţii.

Dar  “modelul Mircea Vulcănescu” trebuie să-i fi plăcut lui Andrei Pleşu şi fiindcă filozoful a spus înainte de moarte “să nu ne răzbunaţi”, dovedind astfel o “împlinire etică”. Filozofia aducătoare de libertate spirituală (apud. Noica) îi păruse falsului discipol produsul unor minţi reci, inutilă, insuficientă şi evazionistă, iubind reprezentanţii geniali ai omenirii dar fugind de iubirea aproapelui, de salvarea obligatorie a tuturor oamenilor atât de frumos explicată de etica materialist-dialectică (v. Andrei Pleşu, Minima moralia, 1988, p.97-102 şi A. Pleşu în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). După propriile-i afirmaţii, sfinţenia lui Vulcănescu [asasinat prin bătaie, frig, foame şi lipsă de asistenţă medicală (6) la Jilava şi Aiud] l-ar fi inspirat pe Andrei Pleşu când a schiţat o morală în cadrul mai larg al eticii comuniste prin câteva eseuri pentru revista Viaţa Românească (7), o etică în doi timpi desfăşurată în jurul cuplului lumină-întuneric, spirit solar şi spirit selenar, fără a aminti cu tot dinadinsul de spiritele solare (Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Simon Mehedinţi, George Brătianu, Traian Brăileanu, Ştefan Neniţescu, C. Noica, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, dr. Nicolae Roşu, George Fotino, Barbu Solacolu, Alexandru Marcu, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Costache Oprişan, Sergiu Mandinescu, Dumitru Murăraşu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Sergiu Dan, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Al. O. Teodorescu, Mircea Florian, Alice Voinescu, N. Balotă, Ovidiu Cotruş, Horia Stanca, Marcel Petrişor, Al Ivasiuc, Al. Paleologu, Emil Manu, Radu Cioculescu, Benedict Ghiuş, I.D. Sârbu, etc.) pe care comunişti luminaţi de la răsărit i-au tocat în întunericul puşcăriilor.

 Aşadar, “înrudirea” lui Pleşu cu Vulcănescu nu se limitează la cantitativul redus al operei. Ar mai exista o conexiune, cam scremută, evidenţiată la Radio în 1995 de fostul bursier Humbold prin invocarea Moralei sale minime din 1988. Deşi trasă de păr, conexiunea aceasta a fost, ca să spunem aşa, reactualizată în 2004 prin volumul de centenar Vulcănescu în care s-a cuprins pe CD interviul din 1995 în care Andrei Pleşu nu a ratat ocazia de a plasa nişte eseuri de-ale sale (fără legătură cu eseistica filozofică a lui Mircea Vulcănescu) în imediata apropiere a filozofului martirizat.

In filmul despre Mircea Vulcănescu din 3 oct. 2009 de la TV-Cultural, în decorul oferit de personalitatea gânditorului religios s-a fructificat iarăşi un oarecare  prilej (la fel de tras de păr ca şi acela amintind morala din 1988) spre a se invoca   profilul de “angelolog” al omagiatului director al Institutului de Istoria Religiilor. Pretextul l-a constituit “oglindirea”.

Intr-adevăr, pe când se întâlneau în casa de la Andronache tânărul Alexandru Dragomir a citit un studiu scris pentru publicare (Despre uitatul în oglindă ) şi rămas nepublicat pe motiv de perspectivă anacronică. In nişte ciorne alcătuite după lectura studiului, Mircea Vulcănescu a schiţat pe trei pagini o “replică valorând cât un tratat despre speculaţie (de la speculum, oglindă)”, îşi amintea Constantin Noica la şaptezeci de ani (v. O amintire despre Mircea Vulcănescu, în Almanahul literar, 1984, p.36).

Pe 3 oct. 2009 în filmul despre Vulcănescu (TV-Cultural 3 oct. şi 10 oct.2009, realizator Vasile Alecu), după ce Ioana Diaconescu este arătată în oglindă, se invocă imediat ciornele scrise de Mircea Vulcănescu pe tema oglindirii după lectura interesantului eseu a lui Alexandru Dragomir. Apoi se supralicitează situaţia, avansându-se neadevărul că filozoful ar fi intenţionat să scrie un întreg tratat de metafizică a oglinzii, dar n-a mai apucat. După această minciună se îmbulzesc şi îngerii lui Pleşu. Ioana Diaconescu citează din cursul despre îngeri ţinut de “angelolog” la Facultatea de Filozofie fraza cu îngerii care oglindesc chipul lui Dumnezeu. Pentru că în fragmentul citat se află cuvîntul “oglindire” telespectatorii află de la poeta din oglindă că Andrei Pleşu “reia creator” idei ale filozofului Mircea Vulcănescu. Nimeni nu se va întreba, cum i-au trecut prin minte poetei Ioana Diaconescu fantasmagoriile cu “idei de-ale lui Vulcănescu pe care Pleşu le-ar fi preluat creator”, căci atât arta cinematografică, cât şi fanteziile poetice nu necesită nici o argumentare. Doar manipularea şi-a atins scopul. Fiindcă latura de “angelolog” a moralistului Pleşu călcând la zenit în urma modelului solar stins în zorii zilei de 28 octombrie 1952 nu fusese încă scoasă la lumină. Deşi omagiată de tovarăşi critici şi mai puţin critici, faţeta sa de angelolog a rămas în umbră, stingheră, până a fi iluminată indirect de un filozof martir folosit drept fundal.

Note:

1.v. Scrisori din Câmpulung. C-tin Noica-Gh. Staicu, ediţie îngrijită de Ioan Crăciun şi Adina Ştefan, Bucureşti, Ars Docendi, Univ. din Bucureşti, 2009.

2. v. Cronobiografia alcătuită de A. Michiduţă în volumul în care s-a tipărit cursul (iniţial litografiat) de Introducere în  filozofie ţinut de Mircea Florian în 1930-1931 (Philosophia perennis, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2004, p. 41).

3. v. Alexandru Dragomir: “Din ianuarie 1945 şi până la pensionare am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile mele interese”, fragment din interviul din anul 2000 în rev. Asachi, Piatra Neamţ, Nr.3/239 din 2008, p.5.

4. Scrisoarea lui C-tin Noica s-a publicat în rev. Manuscriptum, 1-2/1996, Anul XXVII, număr special Mircea Vulcănescu, p.294.

5. cf. Măriuca Vulcănescu în filmul “Mircea Vulcănescu”, partea I-a, TV Cultural, 3 oct. 2009. După intrarea în universul concentraţional la 18 ani, exact în anul când rămăşiţele pământeşti ale tatălui ei se vor adăuga deţinuţilor aruncaţi la grămadă în Râpa Robilor, Mariuca Vulcănescu va suferi ca fiică a unui gânditor creştin netolerat de ideologia materialistă, dar şi ca fostă deţinută pe motiv că era fiică a unui “duşman al poporului”. În cripto-comunismul de după 1990 a avut bucuria să vadă tipărite scrieri ale tatălui său, amânate ani de zile de editurile comuniste. I-au fost luate interviuri, a participat la emisiuni televizate, iar în filmul realizat de Vasile Alecu a avut multe intervenţii extrem de interesante. Din amintirile ei s-a putut afla că până la condamnarea din februarie 1948, în închisoarea Văcăreşti au fost permise vizitele în fiecare vineri, că pe fişa de arestare era trecut “apolitic” şi că după condamnarea definitivă, Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de icter din cauza nedreptăţii suferite.

6. Dintr-un document arătat pe fugă în filmul de la TV-Cultural din 10 oct. 2009 reieşea că deţinutului Mircea Vulcănescu spitalizarea i-a fost refuzată fie de Pantiuşa, fie de generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolschi (adjunct al şefului Securităţii) pe cererea unde era precizat diagnosticul de pleurezie. In urma bătăilor, lui Mircea Vulcănescu i-a intrat o coastă în plămân, ceea ce a dus apoi la pleurezie. Rezoluţia negativă nu a fost arătată. S-a spus numai că cererea (refuzată) era făcută să primească aprobare de la Seful Securităţii.

7. Emisiunea radiofonică din 3 aprilie 1995 cu interviul luat lui Andrei Pleşu de Claudia Tiţa a fost imprimată pe unul din cele două CD-uri insoţind volumul scos de Societatea Română de Radiodifuziune (Cuvinte pentru fratele rămas departe, 2004) cu ocazia centenarului naşterii lui Mircea Vulcănescu.