Este de presupus că prima fază a creaţiei literare, apărută încă din stadiul comunei primitive, revine literaturii orale, însumând producţii ca: mituri, legende, proverbe, ghicitori, cântece de muncă, de luptă, de vânătoare sau de înmormântare. Şi iarăşi este de presupus că poezia nu putea să lipsească din formele de redare ale acestor producţii, chiar dacă ea avea chipul neatrăgător al versificaţiei brute şi stângace, ce însoţea de regulă dansul, muzica şi incantaţiile magilor vrăjitori.

Odată cu apariţia societăţilor împărţite în clase şi a scrisului, producţiile literare încep să fie fixate în scris (pe tăbliţe de argilă, papirus, tăbliţe cerate etc.), transmiţându-se astfel posterităţii. Vechea literatură orală se continuă în noile condiţii. Însă în ea se asimilează şi ecouri din scrierile culte, şi astfel se naşte literatura orală populară, deosebită de vechea literatură orală primitivă sau a comunei primitive.

Primele literaturi scrise s-au constituit în ariile de cultură ale celor mai vechi civilizaţii cunoscute până în prezent, şi anume în ariile orientale: egipteană, sumero-babiloneană, ebraică, indiană şi chineză. Acest fapt nu este deloc întâmplător, întrucât cultura în general, literatura în special, din totdeauna a avut rolul unei semnificative căi de rulare a istoriei unui popor, precum şi a civilizaţiei sale însoţitoare.

Problema care se pune în perspectiva unei juste şi lesnicioase abordări a poeziei ca parte componentă a literaturii universale, este aceea a periodizării. Căci se ştie că împărţirea istoriei în perioadele prea bine cunoscute, este pur arbitrară, dictată de nevoile didactice de studiu, clasificare şi cercetare.

Cum Renaşterea a efectuat o adevărată tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al omenirii, iată de ce filosoful român Nae Ionescu vedea în Renaştere singurul şi adevăratul moment de referinţă din istorie, prin urmare, opta pentru împărţirea istoriei în două mari perioade: prerenascentistă şi postrenascentistă.

Deoarece Renaşterea a acţionat în domeniul artelor chiar mai tranşant şi mai distinct decât în alte sfere de activitate umană, nu văd nici un impediment ca literatura în general, poezia universală în particular, să fie împărţită în trei mari grupe:

A. Prerenascentistă;

B. Renascentistă;

C. Postrenascentistă.

Păstrând această clasificare, poezia prerenascentistă va cuprinde:

A1. Literatura antică orientală;

A2. Poezia antică greacă;

A3. Poezia latină;

A4. Poezia Evului Mediu.

Renaşterea la rândul ei va trata curentul cultural numit umanism şi poezia aferentă din Italia, Franţa şi alte ţări, inclusiv din Principatele române.

Cât priveşte poezia postrenascentistă, ea va îmbrăţişa o multitudine de mari şi fecunde curente europene şi universale, prin care va ajunge până în zilele noastre:

C1. Clasicismul;

C2. Iluminismul;

C3. Neoumanismul german;

C4. Romantismul;

C5. Realismul;

C6. Parnasianismul şi simbolismul;

C7. Futurismul, expresionismul şi suprarealismul;

C8. Poezia secolului XX.

A. Prerenascentismul

A1. Literatura antică orientală

a) Literatura egipteană, cu o vechime ce urcă până aproape de anul 3000 î.e.n., are o mare varietate de producţii care, cu o reală valoare artistică, reflectă realităţi istorice, concepţii şi stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene.

Dintre aceste producţii literare, cea mai mare valoare artistică o au imnurile şi povestirile. O adevărată capodoperă este celebrul Imn al lui Eknaton (sec XIV î.e.n.), compus de Amenofis al IV-lea, faraonul care a încercat să limiteze puterea clerului printr-o reformă curajoasă. În acest imn, Soarele devine zeul iubirii dintre oameni şi popoare, al fertilităţii şi al păcii. Merită deasemenea subliniată iradierea culturii faraonice în tot bazinul mediteranean.

b) Literatura sumero-babiloneană cuprinde producţii literare create încă de la începutul mileniului al III-lea î.e.n.: imnuri, rugăciuni, mituri şi eposuri. Dintre aceste producţii, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic din mileniul al III-lea, înscris pe 12 tăbliţe de argilă arsă, ce au fost descoperite în biblioteca regelui Assurbanipal al Asiriei. El a fost transmis fragmentar în mai multe versiuni redactate în diferite limbi din Asia Mică.

Epopeea lui Ghilgameş ne apare ca un poem al prieteniei, al ataşamentului faţă de viaţa pământească şi al întrebărilor neliniştitoare despre “viaţa de după moarte”.

c) Literatura ebraică antică este aproape în întregime cuprinsă în Vechiul Testament, carte care însumează scrieri cu un caracter extrem de variat, datând din epoci foarte diferite. Dintre scrierile cu caracter literar se remarcă operele lirice (Psalmii, Cântarea cântărilor) şi Cărţile profeţilor.

Psalmii (Cântecele de laudă) este partea cea mai întinsă a Bibliei. Cei 150 de Psalmi au fost scrişi într-o perioadă de aproape 1000 de ani, începând cu vremea lui Moise, până după revenirea din robia babiloniană. Cea mai mare parte a Psalmilor (circa un sfert) îl au ca autor pe regele David, dar printre autori se mai numără: Moise (Psalmii 90 şi 91), Etan (Psalmul 89) etc.

Psalmii sunt adevărate culmi de lirism, cu o mare intensitate sentimentală şi emoţională, cu metafore foarte sugestive.

Cântarea cântărilor, atribuită lui Solomon (Eclesiastul), este un poem de dragoste, la a cărui formă definitivă s-a ajuns în ultimele veacuri ale erei vechi. Tensiunea sentimentelor din acest frumos poem se transmite fie direct, fie prin intermediul unor sugestive comparaţii şi metafore, încărcate de un îmbătător parfum exotic.

d) Poezia antică indiană a sporit tezaurul literaturii universale prin cele peste o mie de imnuri închinate elementelor naturii şi mitologiei, care alcătuiesc Rig-Veda, prin cele două colosale poeme: Mahabharata şi Ramayana (Mahabharata este considerată cea mai amplă operă de imaginaţie a Asiei) şi prin opera lui Kalidasa (sec. V e.n.), apreciat ca fiind cel mai mare poet indian din toate timpurile. Din creaţiile lirice, epice şi dramatice ale lui Kalidasa, celebră în toată lumea a devenit Sakuntala, drama mult admirată de Goethe şi Schiller şi atât de frumos tradusă de George Coşbuc.

e) Poezia antică chineză a intrat în literatura universală prin Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare, şi prin doi mari poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi prin Tu Fu (sec. VIII e.n.), considerat a fi cel mai mare poet chinez din toate timpurile prin forţa expresiei, profunzimea sentimentelor artistice şi realismul viziunii (nedreptăţi sociale, ororile războiului).

A2. Poezia antică greacă

Literatura greacă pe ansamblul ei este una dintre cele mai strălucite literaturi a tuturor timpurilor, care continuă să farmece prin generalul uman exprimat în forme de înaltă valoare artistică şi care a exercitat o influenţă decisivă nu doar asupra literaturii latine, ci şi asupra întregii literaturi renascentiste.

Poezia antică greacă poate fi grupată astfel:

a) Poemele homerice;

b) Poezia lirică;

c) Comedia;

d) Tragedia;

e) Fabula.

a) Iliada şi Odiseea, cele două faimoase poeme homerice ce au fost plămădite în forma actuală cel mai târziu în secolul al IX-lea, sunt de fapt operele unor poeţi de geniu, dar care – graţie unităţii lor excepţionale de compoziţie – au fost asamblate fără cusur şi au sfârşit prin a fi atribuite legendarului Homer.

Se ştie, însă, că evenimentele care s-au petrecut în timpul războiului troian, subiectul central al poemelor, au fost cântate de aezi, poeţi care se însoţeau cu lira atunci când la ospeţe, povesteau în versuri multe episoade din războiul dus de greci împotriva Troiei pe la anul 1210 î.e.n.

Dar oricare ar fi autorul sau autorii, cele două poeme există aidoma unor falnice coloane printre care omul avid de cultură pătrunde în imensul templu al literaturii universale. Nararea impresionează nu numai prin expunerea clară a faptelor, ci şi prin mijloacele principale de plasticizare poetică: epitetul, comparaţia, discursul în cazul Iliadei, iar în cazul Odiseei – poemul care relatează extraordinarele peripeţii ale lui Ulise pe mare, în drumul spre casă de după război –  se mai învederează superba îmbinare dintre real şi fantastic.

b) Lirica greacă

Cu toate că elementele de poezie lirică se fac simţite în Iliada şi Odiseea, cu adevărat poezia lirică greacă se dezvoltă în secolele VII-VI î.e.n. Principalele specii ale liricii greceşti sunt: elegia, iambul şi oda, iar cei mai de seamă reprezentanţi ai ei au fost Sappho, Anacreon şi Pindar.

Sappho (sec. VII) a fost înainte de toate o poetă a iubirii, aşa cum rezultă din ode. S-a născut pe insula Lesbos, a fost exilată în Sicilia, iar iubirea a fost pentru ea unicul ideal şi unicul sens al vieţii.

Anacreon cântă în versurile sale (a compus elegii, epigrame şi imnuri) plăcerea şi vinul: “Eu beau în cinstea voastră, ce paşnic beau./Adu-mi la pat clondirul, băiete, iar!/ mai bine beat şi-ntins pe pături,/ Decât cadavru-ntins în moarte.”

Pindar (521-441 î.e.n.) este cel mai strălucit reprezentatnt al liricii ocaziilor solemne. El caută peste tot sublimul şi elevaţia. Bunurile pe care le celebrează sunt bogăţia, puterea, gloria, tinereţea însoţită de frumuseţe şi dragoste. În concepţia lui, condiţia fericirii este virtutea, văzută ca totalitatea însuşirilor morale, intelectuale şi fizice: “Căci şi suferinţa amară se stinge/ Şi-i domesticită în dulci bucurii,/ Atunci când o soartă slăvită ridică/ În sus fericirea, mereu spre zenit”.

Dacă lirica la Sappho şi Anacreon este simplă şi aproape familiară, Pindar face ca în lirica lui, ideile abstracte să se amestece cu imaginile concrete.

De menţionat că prin poezia lirică, literatura greacă a făcut un pas mare înspre analiza propriilor gânduri şi sentimente ale poetului, şi prin aceasta ea a exercitat o fecundă influenţă asupra poeţilor ce i-au urmat peste veacuri.

c) Comedia greacă îl are ca ilustru reprezentant pe Aristofan. În piesele sale, poetul satirizează oameni şi stări de lucruri contemporane cu el. Astfel, în Norii Aristofan îi satirizează pe sofişti şi educaţia amorală pe aceştia o dădeau elevilor lor, în Viespile ţinteşte mania judecăţilor de care erau cuprinşi atenienii, pe când în Pacea este vorba de pacea încheiată între atenieni şi peloponezieni, cunoscută sub numele de pacea lui Nicias.

d) Marea tragedie greacă este reprezentată de triada de aur: Eschil, Sofocle şi Euripide.

e) Dintre fabulişti, o menţiune specială merită Esop şi Fedru, modelele literare ale marelui fabulist francez Jean de La Fontaine.

A3. Poezia latină

În dezvoltarea poeziei latine, în general a literaturii latine, se disting trei mari perioade:

a) Prima perioadă, care începe după cucerirea sudului Italiei, când romanii au venit în contact cu literatura greacă şi au început să cultive epopeea, poezia lirică, poezia dramatică, elocinţa, istoriografia, căci pînă atunci (aprox. 270 î.e.n.), ei aveau o poezie religioasă şi profană, în care – într-un vers simplu şi cu ritm nedefinit – exprimau sentimente colective, invocau zeii sau făceau urări la naşterea unui copil.

Dacă în unele genuri literare, precum: epopeea, tragedia, drama ori istoriografia, literatura latină a fost copios influenţată de literatura greacă, genurile literare de felul satirei şi epigramei sunt specific latine.

Acestei prime perioade îi aparţine Plaut (254-184 î.e.n.), fără îndoială cel mai mare poet comic latin. Printre cele 21 de piese autentice (tradiţia antică îi atribuie 130 de piese!), se numără Aulularia (Ulcica), cea din care s-a inspirat Molière în piesa sa Avarul.

b) A doua perioadă corespunde răboaielor civile: 133-44 î.e.n. Este perioada clasică în care au trăit şi scris Cicero şi Caesar, perioada în care poetul Catul a cîntat în nemuritoare versuri pe Lesbia, iar poetul Lucreţiu (99-55 î.e.n.) a scris poemul filosofic în şase părţi De rerum natura (Despre natura lucrurilor).

c) În fine, cea de-a treia perioadă (43 î.e.n.-14 e.n.) este epoca principatului lui Augustus, cînd literatura latină cunoaşte “epoca sa de aur”. Acum trăiesc şi scriu cei mai mari poeţi ai Romei: Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu; acum îşi scriu versurile Tibul şi Properţiu şi tot acum se înfiinţează celebrul cerc literar al lui Maecenas, prietenul lui Augustus şi marele protector al literelor.

A4. Poezia Evului Mediu

Evul Mediu a durat aproximativ 1000 de ani. Este perioada în care au loc însemnate acumulări spirituale sub stricta supraveghere a clerului, care monopolizează învăţământul, studiul filosofiei (transformată în slujnica teologiei) şi cercetarea ştiinţifică.

Invazia arabilor în Peninsula Iberică (sec. al VIII-lea), înseamnă o benefică influenţă din partea oamenilor de ştiinţă, filosofilor şi poeţilor asupra culturii europene. Căci arabii cunoşteau în mod direct gândirea ştiinţifică şi filosofică a antichităţii greco-latine, pe care au difuzat-o prin traduceri şi comentarii.

Cele mai reprezentative genuri din literatura Evului Mediu au fost: poezia epică, poezia lirică, literatura satirică şi dramaturgia.

Poezia Evului Mediu cunoaşte următoarele patru direcţii:

a) Poemele eroice;

b) Poezia lirică;

c) Poezia lui François Villon;

d) Poezia persană.

Să le luăm pe rând şi să vedem prin ce se remarcă fiecare dintre ele.

a) Epoca migraţiei popoarelor se caracterizează prin războaie sângeroase şi expediţii de jaf. Evenimentele acestei perioade au fost evocate prin scurte compoziţii versificate, recitate de cântăreţi ambulanţi cu diverse ocazii ce adunau un auditoriu numeros: târguri, sărbători, nunţi, pelerinaje etc.

Faptele şi figurile evocate aveau în ele un sâmbure de adevăr istoric, alterat însă fie de fantezia cântăreţului popular, fie de necesităţile compoziţiei sale, dictate de efectul scontat asupra ascultătorilor. Cu timpul, aceste cântece scurte au fost contopite în compuneri ample şi unitare, centrate pe un eveniment sau un personaj. În felul acesta au apărut cântecele de vitejie sau poemele eroice, cele mai cunoscute fiind Cântecul lui Roland în Franţa, Cântecul Nibelungilor în Germania, Cântecul Cidului în Spania şi Cântecul despre oastea lui Igor în Rusia.

b) Poezia lirică medievală apare mai târziu (aprox. sec. al XII-lea) la curţile senioriale, la o dată când moravurile se mai rafinaseră după ce cruciadele îi puseseră pe europeni în contact cu forme avansate de cultură, ca de pildă cea bizantină. Centrul de dezvoltare al acestei poezii a fost sudul Franţei (regiunea Provencei), de unde apoi s-a răspândit în nordul ţării, în Germania, Spania şi Sicilia.

Această poezie a fost cultivată de trubaduri, care în nord erau numiţi truveri, iar în Germania Minnesängeri. Trubadurii erau poeţi de origine nobilă sau modestă, stabiliţi pe la curţile marilor seniori. Lirica lor este în esenţă o poezie de dragoste, adesea convenţională şi cu o formă de exprimare îngrijită, manierată şi ornamentală.

Cu toate neîmplinirile sale, totuşi poezia trubadurilor a reprezentat o etapă deloc neglijabilă în evoluţia liricii universale, prin interesul arătat de ei pentru natură, pentru exprimarea îngrijită şi pentru cultivarea unor specii ale liricii de dragoste, aşa ca rondelul sau alba.

c) François Villon (1431-?1463), considerat cel mai mare poet francez medieval şi unul dintre marii poeţi ai tuturor timpurilor, a avut o viaţă aventuroasă şi dezordonată, care l-a dus nu numai la cunoaşterea lumii săracilor, ci şi a celor decăzuţi din punct de vedere moral: hoţi, tăinuitori, puşcăriaşi, prostituate.

Poetul porneşte de la faptele trăite de el însuşi, iar exprimarea sa este frustă, deseori în jargon, şi de-o sinceritate de-a dreptul brutală, îndeosebi atunci când se uită la comportarea sa nedemnă: “Eu sunt François – şi d-aia-s breaz,/ făt din Paris lângă Pontoise./ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage curul la necaz” (Patruversul pe care l-a făcut Villon când a fost osândit la moarte).

N.B. În Evul Mediu au apărut trei mari scriitori, ale căror opere au deschis drumul spre Renaştere: François Villon, Geoffrey Chaucer (c.1340-1400), cel mai mare scriitor medieval englez, şi Dante Alighieri..

d) Cronologic vorbind, tot în acest capitol intră catrenele persane (robaiurile) scrise de poeţii: Omar Khayyam (1022-1122), Saadi (1213-1292) şi Hafez (1326-1396). Iată spre exemplificare un admirabil robai din creaţia lui Omar Khayyam, om de ştiinţă şi autor al unor importante tratate de matematică şi astronomie: “Cine-n rai şi iad a fost anume/ şi se-ntoarse din cealaltă lume?/ Teama şi speranţa noastră izvorăsc/ din ceva ce-l ştim doar după nume”.

După cum se ştie, spre sfârşitul vieţii Goethe a alcătuit culegerea lirică Divanul occidental-oriental, marcată de influenţa marilor poeţi persani…

*

În procesul cultural-istoric al trecerii de la Evul Mediu către epoca modernă, Italia a avut un rol de frunte. Patru sunt cauzele care i-au conferit această poziţie de lider mondial:

1) Poporul italian s-a dezvoltat pe spaţiul istoric al vechii Rome, şi astfel el a beneficiat mai direct ca alte popoare de moştenirea ei culturală;

2) Aşezarea geografică a Italiei îi creează o admirabilă poziţie economică, graţie căreia porturile sale vor fi primele centre din Evul Mediu unde apare marele capital, iar comerţul cunoaşte un deosebit avânt. De unde va decurge în chip logic gradul lor de prosperitate şi rolul important ce le revenea în politica timpului;

3) Chiar dacă uneori papa nu era de origine italiană, totuşi, întrucât Scaunul papal se afla pe teritoriul Italiei (însă fără acel scurt şi nostim interludiu de pe vremea lui Filip cel Frumos, când au existat doi papi!) şi întrucât papii pretindeau să fie nu doar capii bisericii universale, ci şi ai politicii mondiale, faptul acesta – în pofida războaielor pentru putere pe care le-au generat – a dus totodată la apariţia unor formidabile fluxuri diplomatice orientate din toate părţile lumii de-atunci înspre cetăţile-state italiene, ceea ce deasemenea a contribuit la sporirea prestigiului lor internaţional;

4) Italia a fost prima ţară europeană în care s-a desfiinţat iobăgia.

Ajungând cele mai înaintate centre politice şi economice din Europa, cetăţile-state italiene vor câştiga de îndată aceeaşi poziţie şi în cultură. Iar din rândul lor, la cel mai mare prestigiu va ajunge Florenţa. La fel ca în celelalte cetăţi italiene, luptele de partide din Florenţa au loc între ghibelini sau partizanii împăratului şi guelfi sau partizanii papei.

În aceste împrejurări, într-o ţară şi o cetate (Florenţa aflate pe cele mai înaintate poziţii politice, economice şi culturale de la sfârşitul Evului Mediu, apare Dante Alighieri (1265-1321), cel mai de seamă poet medieval şi totodată primul mare geniu poetic modern.

Incontestabil, capodopera lui Dante, alcătuită în timpul exilului, este Divina Comedie. Ea reprezintă o sinteză a întregului Ev Mediu şi deasemenea prima operă modernă, care anunţă epoca de mai târziu a Renaşterii. Divina Comedie apare medievală prin caracterul alegoric al celor trei părţi ale sale: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Însă prin felul cum este înfăţişat acest imens material medieval, cartea este surprinzător de modernă. De unde şi interesul viu de care ea se bucură în rândul cititorilor, în pofida atâtor veacuri scurse de la apariţia ei.

Fiecare din cele trei părţi ale poemului cuprinde cîte 33 de cânturi, înafară de Infern – de altminteri, cartea cea mai bine realizată – unde se mai adaugă unul în plus, ca introducere. Deci întreaga poemă numără 100 de cânturi. Ea este scrisă în strofe de câte trei versuri, numite terţine, în care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul vers din terţina următoare. În felul acesta se creează o legătură solidă şi neîntreruptă, ce străbate întregul cânt.

Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care a spart platoşa feudală şi a azvârlit punţi trainice peste hăurile din istoria medievală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor de necesar şi actual, iar Divina Comedie ne apare ca o carte mereu tânără, asemeni sufletului şi aspiraţiilor umane.

Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul înfrăţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută, care în pelerinajul său imaginar prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură – Virgiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirată de întreaga umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.

B. Renaşterea

Tot în cetăţile italiene , şi mai cu seamă în Florenţa, apar primii fiori ai libertăţii la popoarele moderne, creându-se astfel şi condiţiile unui mare avânt al culturii.

Ansamblul acestei înfloriri culturale ce-şi are originea în cetăţile libere italiene din secolul al XIV-lea, care se dezvoltă în veacul al XV-lea şi apoi, în veacul al XVI-lea, se extinde şi în alte ţări, poartă numele de Renaştere. Pe atunci termenul nu era utilizat. Pentru prima dată el a fost întrebuinţat de Giorgio Vasari, celebrul biograf al pictorilor italieni din acea vreme, fiind reluat şi definitiv impus în veacul al XIX-lea.

Faptul că oamenii timpului ignorau acest termen de rinascita, nu înseamnă că ei nu erau conştienţi de acea mare prefacere , care a fost desemnată mai târziu prin Renaştere şi care se va înfăptui prin intermediul curentului cultural numit umanism.

Umanismului i se datorează concepţia de stat naţional şi aceea de limbă naţională, care va lua locul latinei, în calitatea ei de limbă universală a Evului Mediu. Căci tendinţele medievale aspirau către o unitate politică universală, fie sub coroana imperiului, fie sub cea a papalităţii. Tot umanismul inaugurează contactul direct cu textul original, ceea ce contribuie la dezvoltarea exactităţii şi conştiinciozităţii, condiţiile prime ale ştiinţei moderne.

B1. Renaşterea în Italia

Spiritul Renaşterii se reflectă de-abia în operele marilor scriitori italieni de la mijlocul secolului al XIV-lea. Ei nu ating valoarea poetică a lui Dante, însă din scrierile lor răzbate un spirit mai nou decât la el: se apropie direct de natură, se interesează de originile şi cauzele lucrurilor, privesc în mod liber realitatea şi, în general, se arată intens preocupaţi de progresul cunoaşterii.

Cei mai importanţi scriitori renascentişti italieni, care au apărut tot la Florenţa, sunt Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.

Petrarca se impune ca una din marile personalităţi ale Renaşterii prin două genuri de activitate culturală: El este primul cercetător umanist şi primul mare liric modern.

Vechile manuscrise din scriitorii latini îl pasionează atât de mult, încât el vizitează bibliotecile diferitelor mănăstiri, unde caută dovezile directe ale culturii antice. Procedând astfel, el descoperă unele scrieri necunoscute ale unor scriitori din vechime. Întrucât pe cele cunoscute le cercetează şi le confruntă, Petrarca stabileşte pentru prima dată critica de texte.

Dragostea pentru Antichitate l-a îndemnat să-şi scrie o parte din operă în limba latină, între altele câteva dialoguri cu caracter moral, precum şi poemul epic Africa, în care evocă faptele de arme ale lui Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal în lupta de la Zama. Dar ca şi în cazul lui Dante, operele lui cele mai importante au fost scrise în limba italiană.

Culegerea de poezii intitulată Rime a făcut din el un poet imitat secole la rând în toate ţările Apusului, şi asta pentru că adusese la perfecţiune forma poetică a sonetului. Pe lângă sonet s-a mai ocupat şi de canţona, o poezie mai lungă, ale cărei strofe ajung uneori până la 20 de versuri. O parte însemnată din poezia sa este de factură patriotică. Vestita canţonă intitulată Italia mea, reprezintă primul mare imbold către unitatea Italiei, ideal care nu se va înfăptui decât în secolul al XIX-lea.

Giovanni Boccaccio la rândul lui a manifestat o adevărată pasiune pentru vechii autori latini, a scris în limba latină şi italiană, dar opera sa principală: Decameronul, Viaţa lui Dante, Comentar la Divina Comedie (până la Cântul al XIV-lea din Infern) a fost elaborată în limba italiană, contribuind astfel la cultivarea limbii naţionale.

Decameronul, realizarea sa cea mai prestigioasă, este totodată prima operă artistică în proză a literaturii moderne, în care Boccaccio imită stilul lui Cicero, cu admirabila sa limbă de-o neîntrecută puritate, dar folosindu-se pe alocuri şi de vorbirea populară.

În secolul al XV-lea şi prima jumătate a secolului următor, umanismul înfloreşte prin Academia platonică din Florenţa, condusă de filosoful Marsilio Ficino, şi prin creaţiile a doi remarcabili poeţi: Ludovico Ariosto (1474-1533), autorul lui Orlando furioso, primul poem eroi-comic din literatura universală, celălalt poet nefiind altul decât marele artist Michelangelo Buonarotti (1475-1564), autorul volumului de sonete intitulat Rime.

Tot acum se afirmă ca prozator Niccolo Machiavelli (1469-1527), în principal prin Principele, celebrul său tratat de doctrină politică, care face din autor întemeietorul politicii ca ştiinţă şi primul teoretician al absolutismului de mai târziu.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea începe decadenţa umanismului şi a Renaşterii italiene, la aceasta contribuind atât cauzele de natură economică (scăderea importanţei Mediteranei după descoperirea căilor de navigaţie pe Atlantic), cât şi de ordin politic: instaurarea dominaţiei spaniole asupra unei mari părţi din Italia. În aceste vremuri de tristeţe trăieşte marele poet Torquato Tasso (1544-1595), autorul poemei eroice Ierusalimul eliberat, din care chiar răzbat urmele decadenţei. După Tasso, literatura italiană cunoaşte o decadenţă tot mai accentuată, din care îşi va reveni de-abia în secolul al XVIII-lea.

B2.Renaşterea în Franţa

Cel mai mare scriitor al Renaşterii franceze a fost François Rabelais (1495-1553), autorul capodoperei Gargantua şi Pantagruel, de altminteri singura sa operă literară.

Dar cum scopul mărturisit al acestui studiu priveşte poezia, ne vom îndrepta atenţia spre cea mai importantă mişcare poetică din Franţa acelor timpuri, şi anume spre cercul Pleiadei. Această mişcare reunea şapte scriitori, şi pe la mijlocul secolului al XVI-lea, ea a pornit la drum cu un manifest-program, în care pleda pentru utilizarea limbii franceze în locul celei latine, pentru îmbogăţirea ei lexicală şi pentru o poezie sinceră, pătrunsă de emoţii intense şi exprimată într-o formă cât mai îngrijită.

Cel mai valoros reprezentant şi totodată cel mai de seamă poet renascentist francez este Pierre de Ronsard (1524-1585). Sub influenţa lui Petrarca, el scrie sonete dedicate Casandrei, apoi – îndrăgostindu-se de o femeie cu o condiţie socială mai modestă – concepe Sonetele către Maria. Însă cele mai frumoase sunt Sonetele către Elena, în care poetul îşi exprimă tristeţea iubirii venită prea târziu. Dar sonetele lui Ronsard nu exprimă numai iubirea şi bucuriile vieţii, ci şi durerea: “Deschide-te, pământ, şi fă ca să-mi recapăt/ comoara care-n tine zace îngropată;/ şi dacă nu poţi – fă ca sub acelaşi lacăt,/ cenuşa ei cu-a mea să fie-amestecată.”

Tot aici trebuie menţionat Michel de Montaigne (1533-1592), autorul Eseurilor, în dubla sa calitate: cel mai prestigios filosof francez renascentist şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze.

B3.Renaşterea în Spania

Renaşterea spaniolă purcede la drum de la romanul picaresc şi atinge maximum de înflorire artistică în timpul Secolului de aur, când au trăit şi creat cei mai iluştri reprezentanţi ai acestei literaturi: Miguel de Cervantes (1547-1616), autorul Nuvelelor exemplare şi al capodoperei Don Quijote (roman neîntrecut până în ziua de azi), Lope de Vega – cel mai mare dramaturg spaniol (a scris 2200 de piese, din care ni s-au păstrat doar 480!) şi Calderon de la Barca (1600-1681), continuatorul lui Lope de Vega.

După Calderon, literatura spaniolă cunoaşte o lungă perioadă de amorţire, din care se va trezi doar în veacul al XIX-lea.

B4. Renaşterea în Anglia

Din cauza rivalităţii economice şi politice dintre Anglia şi Spania, care culminează cu războiul din 1588 şi distrugerea flotei spaniole, literatura renascentistă engleză se va orienta spre evocarea şi glorificarea trecutului acestei ţări, a legendelor şi tradiţiilor naţionale, aşa cum lesne se poate deduce din dramele istorice ale lui Shakespeare.

Când vorbim de Renaşterea engleză, trebuie să avem în vedere cele două componente ale sale: Thomas Morus şi teatrul elisabetan.

Thomas Morus (1478-1535), cel mai mare umanist englez şi autorul Utopiei, a fost totodată om politic, ajungând să deţină cea mai înaltă demnitate, anume pe cea de cancelar. Deoarece a criticat abuzurile absolutismului şi s-a împotrivit politicii lui Henric al VIII-lea, el a fost decapitat.

Adevăratul titlu de glorie al literaturii engleze din această perioadă îl constituie dramaturgia. A primit numele de teatru elisabetan, deoarece perioada sa de înflorire coincide cu domnia reginei Elisabeta I, adică cu jumătatea a doua a secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor.

Şi pentru că în Renaşterea spaniolă am amintit de triada  de excepţie a Secolului său de aur, în literatura renascentistă engleză întâlnim o altă redutabilă triadă, formată din scriitori excepţionali: Cristopher Marlowe (1564-1593), William Shakespeare (1564-1616) şi Ben Jonson (1573-1637). Marlowe a introdus versul alb în drama engleză şi trebuie considerat cel mai important precursor al lui Shakespeare. Ben Jonson la rândul lui este creatorul comediei satirice şi moralizatoare, fondată pe teoria umorilor, potrivit căreia fiecare om este supus unei umori sau pasiuni dominante.

Însă dramaturgia engleză a fost şi continuă să fie dominată de monumentalitatea lui Shakespeare, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii din toate timpurile. Toată literatura anterioară converge spre Shakespeare şi din el iradiază tot ce s-a zămislit de preţ (nu doar în Anglia!), căci Shakespeare este unic şi irepetabil, un adevărat părinte al titanilor, care primiseră misiunea divină de-a zgudui cultura lumii şi de-a o aşeza pe coordonatele umanităţii şi universalităţii.

Activitatea de dramaturg a lui W. Shakespeare s-a desfăşurat de-a lungul a 22 de ani. Cele 37 de piese shakespeareene pot fi grupate astfel:

a) Dramele istorice: Richard III, Henric IV (are două părţi), Henric V – acestea fiind cele mai realizate din punct de vedere artistic. Tot aici intră seria celor şapte drame istorice, cu subiecte luate din Antichitate: Iulius Cesar, Coriolan, Antoniu şi Cleopatra etc.

b) Comediile: Nevestele vesele din Windsor, Neguţătorul din Veneţia, Furtuna etc.

c) Marile tragedii (în total cinci): Romeo şi Julieta, cu o factură mai mult poetică, Hamlet, Othello, Macbeth, Regele Lear.

Shakespeare a mai compus pe lângă cele 37 de piese şi un splendid grup de 154 de sonete, în care iubirea este tema cea mai frecventă: “Iubirea mea! Fii cămătar cu tine/ Precum şi eu, de dragul tău, m-aş vrea,/ Şi nu-ţi prăda un suflet ce l-aş ţine/ Ca doica pruncul dat spre-a-l alăpta.”

Se poate spune că pentru profunzimea ideilor umaniste şi forma lor desăvârşită, sonetele lui Shakespeare constituie cea mai izbutită operă lirică a întregii Renaşteri.

B5. Renaşterea în Germania

În Germania, ideile umaniste au căpătat un caracter restrâns, fără să se închege în înfăptuiri mari. Statul a rămas pe mai departe fărâmiţat, iar Renaşterea a fost devansată de Reforma lui Martin Luther (1483-1546), care va avea un larg răsunet şi uriaşe urmări în toată Europa apuseană.

Cu toată firea lui dezechilibrată şi ura nutrită împotriva ţăranilor, Martin Luther a pledat pentru limba naţională, ba chiar a dat un strălucit exemplu în acest sens prin traducerea Bibliei, primul monument de limbă al Germaniei moderne.

Acest fapt va avea consecinţe notabile nu numai pentru limba germană, ci şi pentru alte ţări, unde prin traduceri de felul celei făcute de Luther, se vor pune bazele diferitelor limbi şi culturi naţionale.

Literatura germană din această perioadă nu cunoaşte alte realizări artistice de seamă, însă înregistrează câteva producţii notabile pentru spiritul care le animă. O primă categorie este a aşa-numiţilor poeţi meşteşugari (meistersingeri), între care se detaşează numele poetului Hans Sachs (1494-1576), cismar de meserie. Cea de-a doua categorie este compusă din două cărţi populare, scrise de autori anonimi: Till Eulenspiegel şi Faust, care vor deveni mai târziu izvoarele unor opere celebre în literatura germană şi în alte literaturi.

B6. Renaşterea în alte ţări

În Ţările de Jos şi-a desfăşurat activitatea unul dintre cei mai însemnaţi umanişti ai Renaşterii, Erasmus din Rotterdam (1466-1536), autorul lucrării Lauda nebuniei. Cu toate că nu ilustrează limba naţională, deoarece toate scrierile sale apar în latineşte, totuşi, alături de Rabelais şi de Montaigne, Erasmus se situează printre cei mai mari pedagogi ai Renaşterii.

În Polonia se afirmă marele astronom Nicolae Copernic şi Jan Kochanowski, cel care va rămâne până în veacul al XIX-lea marele model liric al literaturii polone.

Principatele române îl dau pe transilvăneanul Nicolae Olahus, umanist mult apreciat de Erasmus din Rotterdam, pe spătarul Nicolae Milescu, cel care ne-a lăsat un frumos monument de limbă românească în Biblia de la Bucureşti (manuscris publicat în 1688 de fraţii Şerban şi Radu Greceanu), deasemenea îi dau pe cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, dar mai ales îl dau pe Dimitrie Cantemir, produsul cel mai preţios al umanismului românesc.

C. Postrenascentismul

C1. Clasicismul

Întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului pe plan european, practic acest curent se confundă cu clasicismul francez.

Clasicismul este un curent intelectualist prin excelenţă. Tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, ceea ce imprimă personajelor un puternic voluntarism.

Pentru autorii clasici, natura este doar un element decorativ, căci sursele lor de inspiraţie sunt Antichităţile greacă şi latină, şi uneori Orientul. Arta clasică se conformează unor norme estetice stabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, de loc şi de acţiune), conform căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

Genul prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea a fost teatrul. Tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia clasică dobândeşte un mare prestigiu prin Molière, care – pornind de la comedia antică latină şi de la teatrul comic spaniol din Renaştere – realizează o operă profund originală (Avarul, Tartuffe, Femeile savante etc.) şi cu o largă paletă a comicului: de la comicul de situaţie şi limbaj până la comicul de caracter.

Şi astfel, în timp ce tragicii francezi se îndreaptă spre trecut, Molière se apropie prin arta comicului de contemporaneitate, realizând o vastă Comedie umană a vremurilor sale.

Mai amintim la acest capitol de fabulele lui Jean de La Fontaine şi de literatura moraliştilor: La Rochefoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind prin mijloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronici de moravuri.

C2. Iluminismul

Iluminismul este în esenţă concepţia despre lume a burgheziei în ascensiune, clasă care la început aducea cu sine progresul în lupta dusă împotriva formelor anchilozate ale feudalismului. Emanciparea burgheziei fiind inseparabil legată de evoluţia capitalismului, este limpede de ce în Anglia şi Franţa se conturează primele forme ale iluminismului pe plan european, în timp ce în ţara noastră iluminismul se impune de-abia prin Şcoala ardeleană, adică aproape un secol mai târziu.

Deoarece iluminismul englez şi-a manifestat predilecţia literară înspre proză, mă voi opri strict la menţionarea corifeilor săi: Daniel Defoe, romancierul care prin Robinson Crusoe (1719) semnează actul de naştere al romanului englez modern, Henry Fielding cu faimosul roman Tom Jones, unde scriitorul apare ca un moralist lucid şi optimist, şi Jonathan Swift cu Călătoriile lui Gulliver, cea mai sumbră utopie negativă din acea vreme. Iluminismul francez se dovedeşte mult mai nuanţat ca cel englez, pentru că el preia ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile burgheze ale lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), prin care se face trecerea spre preromantism.

Dacă iluminismul englez şi mai ales cel francez ţinteşte permanent revoluţia, iluminismul german, reprezentat în principal prin Gotthold Ephraim Lessing, şi cel italian (Giambattista Vico, Carlo Goldoni) se remarcă prin spiritul său moderat.

C3. Neoumanismul german

Principalii reprezentanţi ai neoumanismului german sunt Johann Wolfgang Goethe şi Friedrich Schiller, iar operele lor vor avea ca scop prioritar formarea omului înţelept şi armonios. Importanţa lui Goethe şi Schiller în cultura germană este atât de mare, încât putem să spunem că pentru a intra în templul literaturii acestui popor, mai întâi trebuie să trecem pe sub arcul de triumf înălţat la cote ameţitoare de către titanismul celor doi…

Opera lui Goethe este imensă şi extrem de diversificată. A abordat toate genurile literare (epic, liric, dramatic) şi în toate a realizat capodopere.

Activitatea sa literară cunoaşte trei faze principale. În prima fază el se lasă influenţat de ideile preromantice ale curentului Sturm und Drang (Furtună şi avânt). În urma unei călătorii în Italia şi a unei iniţieri serioase în ştiinţele naturii, Goethe inaugurează perioada sa clasică, de echilibru. Acum scrie Egmont (drama libertăţii), Elegiile romane, rodul şederii sale la Roma, dar şi delicatele poezii dedicate naturii, precum Cântec de mai: “Ce plin natura/ Străluce-n jur!/ Cum râde câmpul!/ Ce-aprins azur!”

Mai târziu depăşeşte faza închinării în faţa Antichităţii clasice şi el se adresează poeziei populare. Este perioada în care Goethe scrie, de altminteri, cele mai frumoase balade ale literaturii germane.

Dar marea sa capodoperă la care a lucrat aproape în toţi anii de maturitate este drama filosofică Faust, al cărei motiv ştim că a apărut în Renaştere, constituind sursă de inspiraţie şi pentru alţi poeţi: Marlowe în Anglia şi Lessing în Germania. La această colosală operă, Goethe a lucrat aproape 60 de ani! Dar ce a rezultat este fără cusur pentru idealul umanitar ce o străbate, un ideal al muncii asociată cu libertatea, din care rezultă scopul cel mai înalt al vieţii: supunerea naturii prin osteneală, în folosul omului harnic şi înţelept!

Celălalt mare clasic al literaturii germane este Schiller, prietenul mai tânăr al lui Goethe. Scrierile sale urmăresc două ţeluri: formarea omului în sensul neoumanist şi lupta pentru libertate.

Prima tendinţă este urmărită în unele din poeziile lui filosofice, dar mai ales în esurile pedagogice şi estetice: Despre poezia naivă şi sentimentală, Despre graţie şi demnitate, Despre sublim, Scrisori despre educaţia estetică a omenirii.

Cea de-a doua tendinţă apare în drame, partea cea mai importantă a operei lui Schiller. Genul în care poetul a excelat este drama libertăţii. Activitatea dramatică a lui Schiller cunoaşte două perioade. Dramele scrise în perioada tinereţii: Hoţii, Conspiraţia lui Fiesco, Intrigă şi iubire şi Don Carlos, se caracterizează prin aceea că năzuinţa către libertate are un caracter de revoltă individuală. Eroii plăsmuiţi în această primă perioadă nu se sprijină decât pe propriile avânturi, drept urmare sunt cu toţii înfrânţi. În cea de-a doua perioadă, căreia îi aparţin celebrele drame Fecioara din Orleans şi Wilhelm Tell, ultima fiind cu siguranţă capodopera schilleriană, revolta nu mai are caracter individual, ci ea se sprijină pe adeziunea maselor, chiar a unui popor întreg, şi de aceea eroii ies învingători, sau măcar cauza pentru care se angajează în luptă iese triumfătoare, aşa ca în cazul Fecioarei din Orleans (faimoasa Ioana d’Arc), cea care prin luptă şi jertfă a salvat poporul francez în timpul războiului de 100 de ani.

Meditaţia lirică se manifestă cu intermitenţe în creaţia lui Schiller, şi ea parcurge drumul artistic de la poezia tinereţii, când sub evidenta influenţă a lui Petrarca, el închină poeme unei oarecare Laura, până la celebrul imn Către bucurie, pe cuvintele căruia compozitorul Beethoven, un alt mare iubitor al libertăţii, a alcătuit măreţul cor din Simfonia a IX-a.

Tot în curentul neoumanist poate fi încadrat şi Friedrich Hölderlin, poetul care a descoperit fondul tragic al grecului antic şi a cărui poezie se caracterizează printr-o nespusă muzicalitate.

C4. Romantismul

Apărut ca o reacţie împotriva clasicismului, cu toate că Lamartine era de părere că “poetul trebuie să fie clasic în expresie şi romantic în gândire”, romantismul este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru. Pe de altă parte, romantismul este un curent general, care nu cuprinde doar literatura şi artele plastice, ci în unele ţări el s-a extins şi în domeniul filosofiei, esteticii şi al istoriei.

După cum deja am amintit, romantismul a fost precedat de preromantism, înţeles ca o literatură de tranziţie. În Germania, care la acea dată era doar o noţiune geografică cu cele peste 200 de stătuleţe, preromantismul îşi afirmă prezenţa prin mişcarea Sturm und Drang (Furtună şi avânt). După cum spuneam, prin operele lor de tinereţe: Werther, respectiv drama Hoţii, chiar Goethe şi Schiller se înscriu în sfera acestei literaturi de tranziţie.

În Franţa, preromantismul se află sub tutela lui Jean-Jacques Rousseau, Chateaubriand şi a Doamnei de Staël, în Italia, poezia mormintelor şi a ruinelor capătă un caracter civic şi naţional, iar în Anglia, preromantismul este promovat de Edward Young, James Thomson şi Thomas Gray, care cultivă o poezie pesimistă, cu peisaje nocturne, ruine şi cimitire.

Prin intermediul diverselor traduceri, literatura preromantică pătrunde şi în literatura română, mai exact în poeziile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Cîrlova, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşanu, unde se constituie într-o adevărată poezie de redeşteptare naţională.

Romantismul se distinge prin următoarele trăsături de ordin general, care, de altfel, au constituit temele predilecte ale scriitorilor romantici: natura, patria, iubirea, moartea, trecutul istoric, interesul pentru poezia populară şi tradiţiile naţionale, geniul, titanul, profetul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, melancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de contraste.

a) Romantismul german

Trecerea de la iluminism la romantism s-a făcut cu ajutorul neoumanismului. Romantismul german s-a dovedit a fi o mişcare vastă, din care făceau parte o multitudine de scriitori. Totuşi, din ea se desprind trei şcoli mai importante: Şcoala din Jena, Şcoala din Heidelberg şi Şcoala din Berlin.

Şcoala din Jena numără printre membrii săi marcanţi pe fraţii August Wilhelm Schlegel şi Friedrich Schlegel, primii teoreticieni ai romantismului german. Străduinţele lor vizau două direcţii: difuzarea operelor de referinţă din literatura universală (Dante, Shakespeare, Calderon etc.) şi punerea în lumină a comorilor literare ale trecutului, ca de pildă poeziile romantice din Evul Mediu. Cel mai mare poet al acestei grupări este Novalis, printre altele autorul volumului intitulat Imnuri către noapte.

Şcoala din Heidelberg, reprezentată prin Clemens Brentano şi Achim von Arnim, şi-a fixat ca ţel promovarea literaturii populare.

În fine, Şcoala din Berlin, care a influenţat şi pe scriitorii realişti de mai târziu, îl avea ca principal reprezentant pe însemnatul prozator Ernest Theodor Amadeus Hoffmann.

Ultimul mare romantic german este Heinrich Heine, autor al unor tulburătoare balade germane, cuprinse în volumul Cartea cântecelor. Heine face tranziţia între romantism şi realism.

b) Romantismul austriac

Cel mai mare romantic austriac, Nikolaus Lenau, pe numele său adevărat Nikolaus Neimbsch, baron von Strehlenau, este pentru noi românii de două ori important: o dată pentru că s-a născut în Banat, apoi pentru că opera lui a influenţat în parte poezia lui Eminescu.

Deşi romantic tenebros, totuşi lirismul lui Lenau este fluid, muzical, elegiac. Nu este un original al formelor, întrucât reia metrul elegiac al lui Goethe. Însă în Cântecele trestiei, el se arată un mare evocator al naturii.

c) Romantismul englez

Activitatea primei generaţii de romantici englezi se desfăşoară între anii 1798 şi 1815. Principalii exponenţi ai acestei prime generaţii de romantici englezi sunt William Wordsworth şi Samuel Taylor Coleridge, numiţi încă din timpul vieţii lachiştii sau poeţii lacurilor, pentru faptul că au trăit un timp în regiunea lacurilor din nord-vest.

Wordsworth publică în anul 1798, în colaborare cu Coleridge, culegerea de poeme intitulată Balade lirice.

Noua generaţie de romantici englezi îi are în prim plan pe lordul Byron, Shelley şi John Keats. George Gordon Byron reprezintă în cel mai înalt grad tipul european al artistului romantic, a cărui artă se hrăneşte cu răul din interiorul său, pe care-l etalează, apoi se acuză cu voluptate şi creează valori artistice din remuşcările sale. Opera lui majoră este alcătuită din cele 16 poeme, opt narative şi opt dramatice: Childe Harold, Don Juan, Corsarul, Ghiaurul etc. Cu satanismul din Childe Harold şi cu ironia din Don Juan, Byron s-a infiltrat în sensibilitatea literară din întreaga Europă. A fost admirat de Goethe şi i-a influenţat printre alţii pe Musset, Lenau şi Puşkin.

Percy Bysshe Shelley este poetul revoltei şi al izolării romantice. O parte a operei, aşa ca poemul Unei ciocârlii, este pătrunsă de sentimente de preamărire a frumosului şi a încrederii în viaţă. Opera care exprimă în cel mai înalt grad aspiraţia omului spre libertate şi lupta necurmată împotriva tiraniei este Prometeu descătuşat.

La John Keats, la fel ca la Hölderlin, găsim aspiraţia spre idealul de artă al Antichităţii clasice. Cultul său pentru frumos rezultă din următorul vers: “Un lucru frumos e o bucurie pentru totdeauna”. Lirismul romantic al poetului atinge culmea în Ode (1820), unde întâlnim aspiraţia spre absolut, dar şi decepţia şi o tristă contemplare a morţii.

Formula romanului istoric este pentru prima dată ilustrată de Walter Scott în cele 27 de romane ale sale, care au fost larg receptate de romantismul european.

d) Romantismul francez

Prima mare voce a lirismului romantic european este Alphonse de Lamartine, care aduce în Meditaţii poetice (1820), primul său volum, un registru tematic, reluat pe urmă în mai multe din ulterioarele sale volume de versuri.

Alfred de Vigny acordă prioritate ideii, motiv pentru care el poate fi considerat părintele modern al poemului filosofic. În schimb pentru Alfred de Musset, prioritar este fondul emoţional.

Să-i mai menţionăm pe Gérard de Nerval şi Téophile Gautier, fie şi pentru aceea că ei sunt incontestabili deschizători de drumuri: Primul trebuie considerat ca precursor al simbolismului, în timp ce cel de-al doilea se numără printre promotorii şi ctitorii parnasianismului.

Însă Victor Hugo (1802-1885) este scriitorul care prin activitatea sa multilaterală de poet, prozator, dramaturg, istoric şi gânditor politic domină aproape tot secolul al XIX-lea şi ridică romantismul francez pe cele mai înalte culmi. În acelaşi timp, Victor Hugo s-a impus şi ca teoretician al romantismului, prin ideile exprimate în prefaţa dramei Cromwell.

Începuturile poetice ale lui Hugo sunt ale unui clasic, căci în volumul Ode şi balade (1828), el se află sub influenţa anticilor, iar forma prozodică o împrumută de la Lamartine. Culegerile ulterioare (Foi de toamnă, Voci interioare etc.) sunt prin excelenţă lirice.

Legenda secolelor marchează momentul de apogeu al carierei poetului. Eroul principal al acestei epopeii este omul, surprins în ascensiunea lui spre progres şi libertate.

e) Romantismul în alte ţări

Romantismul italian atinge cele mai înalte culmi prin proza lui Alessandro Manzoni, autorul romanului Logodnicii, dar mai ales prin poezia lui Giacomo Leopardi. Poet patriot, al peisajului sudic şi al marilor drame interioare, Leopardi ridică din nou lirica italiană în sfera celor mai înalte valori morale şi estetice, unde fusese aşezată de Dante şi Petrarca.

Romantismul rusesc cunoaşte apogeul său prin poezia lui Alexandr Puşkin (1799-1837), cel pe care critica rusească nu ezită să-l numească “un soare al poeziei naţionale”, şi prin poezia lui Mihail Lermontov, mai tânărul său compatriot.

Cele două opere fundamentale ale lui Puşkin sunt romanul în versuri Evgheni Oneghin şi drama Boris Godunov. O menţiune specială se cuvine poemei lermontoviene Demonul, asemănătoare întrucâtva cu Luceafărul eminescian, şi care la fel ca şi capodopera poetului nostru, prezintă drama geniului singuratic şi neînţeles, personificat de data asta în îngerul căzut.

Între marii romantici ai lumii îşi au locul lor de cinste şi preţuire americanul Edgar Allan Poe, precursor al simbolismului modern, Adam Mickiewicz, cel mai mare poet al Poloniei, Sándor Petöfi, cel mai însemnat poet al Ungariei, Jan Neruda, scriitorul ceh care face tranziţia între romantism şi realism, pentru ca seria lor să fie superb încheiată de Mihai Eminescu, poetul nostru naţional şi ultimul mare romantic din grandioasa constelaţie de genii a acestui amplu curent.

Ajunşi la finalul acestui stufos capitol, se impun două constatări:

1) Romantismul a ridicat pretutindeni în literaturile naţionale genii şi a impus poeţi naţionali, bunăoară aşa ca Puşkin în Rusia, A.Mickiewicz în Polonia, Petöfi în Ungaria şi Eminescu în limba română;

2) Constatăm deasemenea că din diverse motive (boală sau accidente, inclusiv jertfirea pe câmpul de luptă), cei mai mulţi dintre poeţii romantici au murit tineri: Byron, Shelley, Keats, Leopardi, Puşkin, Lermontov, Petöfi, Eminescu.

C5. Realismul

Nu voi insista asupra acestui curent din simplul motiv că în realism prioritatea trece asupra romanului. Şi încă ceva. Dacă romantismul cu predilecţia sa pentru poezie apare în alte părţi ale Europei, realismul s-a născut în Franţa. Marele roman realist francez este reprezentat de redutabila triadă: Stendhal, Balzac, Flaubert. La rândul lui, romanul realist englez are doi corifei: Charles Dickens şi William Thackeray.

Dar marele câştig pentru literatura universală vine dinspre realismul rusesc, unde Nikolai Gogol scoate din Mantaua lui o formidabilă serie de mari romancieri: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp de geniul dramaturgic şi nuvelistic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin, ultimul clasic al ruşilor, de Maxim Gorki şi Mihail Şolohov.

C6. Parnasianismul. Baudelaire. Simbolismul

Curentul parnasian s-a constituit în deceniul al şaptelea din secolul 19, ca o reacţie atât împotriva naturalismului, cât şi împotriva romantismului.

Poeţii parnasieni vor opta pentru o pezie impersonală, adică obiectivă şi reţinută, iar în locul sentimentelor, ei vor prefera inspiraţia intelectuală.

Leconte de Lisle a fost şeful recunoscut al curentului parnasian. Este tipul poetului erudit, ce se întoarce spre trecut ca spre un refugiu din faţa realităţilor cotidiene, pe care nu le acceptă, dar nici nu le combate. La noi parnasianismul a fost difuzat de Alexandru Macedonski, în cadrul cercului Literatorul.

*

Charles Baudelaire (1821-1867), unul dintre marii poeţi ai secolului 19, asemenea suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un anumit curent, cu toate că a fost salutut de simbolişti ca un maestru venerat.

Baudelaire nu împărtăşeşte ideile despre frumos ale romanticilor, în schimb, la fel ca parnasienii, el aderă la doctrina artei pentru artă. Semnificativă în acest sens apare dedicaţia volumului Florile răului către Téophile Gautier, ctitor al parnasianismului şi promotor al doctrinei arta pentru artă.

Florile răului, acest unic volum al său, reia teme ale romantismului (setea de absolut, evaziunea, satanismul, moartea etc.), dându-le o aprofundare originală. Cele 157 de poeme din ediţia definitivă sunt grupate în şase cicluri: Spleeen şi ideal, Tablouri pariziene, Vinul, Florile răului, Revolta, Moartea.

Baudelaire s-a dovedit a fi poetul mizeriei morale şi a mizeriei materiale. Ca Villon, el zugrăveşte descompunerea fizică a corpului, iar alteori se complace în a descrie forţa destructivă a răului.

*

Simbolismul este curentul literar apărut în Franţa pe la 1880, ca o reacţie împotriva romanticilor şi a impersonalităţii reci promovate de poeţii parnasieni. Poezia simbolistă vizează sensibilitatea pură. Obiectul poeziei simboliste îl formează stările sufleteşti confuze, care nu pot fi formulate clar, drept urmare nu vor putea fi transmise decât pe calea sugestiei.

Sugestiile se realizează fie prin corespondenţa dintre senzaţii, fie prin căutarea muzicalităţii exterioare, fie prin utilizarea versului alb.

Simbolismul se mândreşte cu poeţi de mare anvergură, precum: Paul Verlaine, considerat un şef al simboliştilor, Stéphane Mallarmé, un alt maestru recunoscut al şcolii simboliste, şi Arthur Rimbaud.

C7. Futurismul. Expresionismul. Suprarealismul

Deoarece tema acestui studiu vizează poezia, voi trece în grabă peste proza lui Anatole France, Ernst Hemingway şi Liviu Rebreanu, deasemenea voi trece peste romanul familiilor realizat de Thomas Mann şi John Galsworthy, precum şi peste romanul de analiză psihologică (Marcel Proust, James Joyce) şi cel existenţialist (Franz Kafka, Albert Camus). Şi astfel voi ajunge la ceea ce mi-am propus, adică la curentele artistice de la începutul secolului 20 şi la poezia sa.

Futurismul a apărut în teoretizarea poetului italian Marinetti în primul deceniu al secolului 20, şi prin el se urmărea punerea bazelor unei poezii a viitorului (futuro în italiană înseamnă viitor), pe de o parte prin exaltarea epocii maşinismului, pe de altă parte prin ruperea totală de orice tradiţie, abrogarea totală a sintaxei şi întrebuinţarea verbelor numai la infinitiv. Altfel spus printr-un protest violent împotriva romantismului, academismului şi inerţie, care însă preconiza forme anarhice.

Expresionismul, apărut în Germania prusacă a lui Wilhelm al II-lea un deceniu mai târziu ca futurismul, exprimă în esenţă revolta contra formelor de viaţă politico-burgheze din această ţară. De unde atenţia acordată problemelor sociale şi tendinţelor democratice. Reprezentantul principal al acestui curent a fost Georg Trakl, un poet nefericit şi cu un sfârşit tragic. Afinităţi structurale cu expresionismul au avut şi simboliştii epocii, printre care R.M.Rilke.

Suprarealismul este un curent mai echilibrat şi mai metodic. A apărut în Franţa deceniului al treilea, fiind teoretizat în manifestul poetului André Breton. Suprarealismul urmărea lărgirea domeniului de inspiraţie, îndreptând atenţia spre acea suprarealitate care se consideră a fi lumea subconştientului.

C8. Poezia secolului XX

Cu toate că apăruseră curentele literare despre care aminteam mai sus, totuşi, extrem de diversificata poezie a secolului 20 refuză o clasificare categorică după asemenea criterii de încadrare, de cele mai multe ori ea mulţumindu-se cu o etichetă de genul: poezie personală, poezie intelectuală etc.

Dintre marii poeţi ai secolului trecut merită menţionaţi următorii: Serghei Esenin, prin excelenţă un poet al satului, Guillaume Apollinaire, poet al oraşului, Rainer Maria Rilke, un mare neliniştit sub faldurile simbolismului şi expresionismului, Paul Valéry, tipul poetului intelectual care în poezia sa nu face loc afectivităţii, Giuseppe Ungaretti, tot un reprezentant al poeziei intelectualiste, T.S.Eliot cu meditaţiile sale asupra destinului omului devastat de sentimentul golului şi anxietăţii, Rabindranath Tagore, celebrul “grădinar” al dragostei indiene (şi nu numai), Federico Garcia Lorca, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei spaniole din veacul trecut, Pablo Neruda, corifeul poeziei contemporane din America Latină.

Poezia română a secolului 20 este la loc de cinste în literatura universală prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu, iar mai aproape de vremea noastră prin Marin Sorescu şi Nichita Stănescu.