Diploma de atentie
Omul Valurit
Premise
Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea fumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau funcţiona frumosul în adîncul oceanelor?
Multiplicîndu-mă şi metamorfozîndu-mă într-un nor de puncte sub presiunea cîmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafaţa informaţională?
Miracolul ultim e felul în care o mulţime de puncte îşi dau seama că este o mulţime de puncte.
[1]
Omul vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneităţii.
Dacă nu e tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea raportare la real, nerămîndu-mi decît să accept ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputînd fi martor al meu. Aceasta însemnînd că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.
Omul vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.
Ca şi construct de lumi, Omul vălurit nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părînd să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dînd aparenţa talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, cînd sus, sub reflectorul conştienţei, cînd dispărut, în adîncurile oceanului plin de universuri, spre neliniştea navigatorului.
[2]
Omul vălurit pare să fie omul pe care îl simţi alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.
Adeseori, Omul vălurit sfîrşeşte în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii nu-i sînt alături în încercările sale, i-ar pedepsi sfîrşindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înţelege finitul.
De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, Omul vălurit nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege el libertatea de a fi liber.
Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplîngi, fie că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să iei la cunoştinţă de prezenţa lui, nu va muri decît odată cu tine.
Fie că e un roman, sau un incaş, fie că e un pigmeu, un iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e primul om ajuns pe Lună sau încîntătorul om al cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei, fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al comunistei de serviciu, un om vălurit.
Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să afli totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple adesea de sens.
Omul văluritar putea deveni nu doar modelul, sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău.
Omul văluritte locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele tău pe negîndite. Şi aceasta se
întîmplă să fie aşa pentru că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe această
planetă şi despre care, tu, crezi sau vei fi încredinţat că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri,
aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.
[3]
Omul vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul lumii fiind în acelaşi timp întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de vălurit cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai a murit şi cu legendarul spadasin care bîntuie marele ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.
Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea. Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice rolul de busolă. El e permanent de cart în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările tropăind.
Omul vălurit pare să fie doar o construcţie fictivă dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa oceanului plin de universuri le construieşte un amăgitor continuu temporal.
Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă pentru ca tu să capeţi sens.
În afara lui, existenţa ta nu ar mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind omul vălurit.
Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune
.
Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost ciopîrţit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat, otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sînul lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.
Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfîrşitul istoriei sau chiar Satana în persoană.
Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin de păcate. Un fragmentat.
Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sînge reeşapat sub masca neoliberalismului.
Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?
Eu cred că eşti doar vălurit. Şi înţeleg prin aceasta că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.
Ca om vălurit, eşti omul tuturor timpurilor. Eu nu-ţi sînt superior şi nici nu mă simt aşa. Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de existenţa-ta-în lume.
Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în cuprinsul tău.
[4]
Eşti fie un napoleon, fie un elvis, fie godzila sau un berlioz, fie bătrîna cerşetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un sartre sau un eminem sau un vangelis, sau un larry king, sau o shakira, sau un nostradamus sau chiar întreaga enciclopedie.
Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari, la scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliţie, acela că superbogaţii sînt salvaţi de subbogaţi.
Dar superbogaţii şi-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele aporiilor.
Superbogaţii ei sînt arestaţi în corporalitatea maselor flămînde aşa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare ale minelor minierilor care sînt gata, gata să radă centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi scrie cu nesaţiu despre fiinţa fragmentatăexpirat.
Dar cum să fie expirată fiinţa cînd ea navighează încă spre ultimul sens?
Căci am putea descoperi, ridicîndu-se vălul de pe ochii noştri, că însăşi Dumnezeu are de construit un sens anume schimbîndu-şi înfăţişările sub masca corporalităţii omului aproiat. Iar dacă nu e sens, atunci trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui mustrătoare.