Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (XI)

“Îl consider [pe Nicolae Manolescu] direct complice şi chiar iniţiatorul…”

CEZAR IVĂNESCU DESPRE NICOLAE MANOLESCU

„Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“

INEDIT: CEZAR IVĂNESCU, 15 FEBRUARIE 2008 (TRASCRIERE DUPĂ ÎNREGISTRARE AUDIO)

Constatări

Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.

După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html, articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:

Singura persoană pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.

O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.

Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.

Ce mai putem constata?

Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.

Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.

Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.

Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Ştefan Augustin Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.

Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.

Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.

Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.

Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.

Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.

Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?

Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.

Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii […], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.

Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.

Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.

Ce mai putem constata?

O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.

Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.

Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.

„Este a treia tentativă de crimă!“

Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.

Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.

Notele mele, C.A.

1. Vă prezint, spre exemplificare, replica domnului Turianu, membru încă în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat: „Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. «Nu ştiu…. Mă bâlbâi ca un şcolar… Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS… Am uitat… Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate»“, [http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , art. cit.]

2. Domnul Nicolae Manolescu a predat studenţilor străini. Pentru conformitate citez din Ion Bogdan Lefter, Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html, „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii.“ şi Gheorghe Crăciun, Eram nişte copii răi, interviu inedit realizat la 13 octombrie 2006, publicat în Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007: „Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

3. Cezar Ivănescu nu a primit niciun răspuns, oficial sau neoficial, din partea vreunei instituţii sau persoane publice (CNSAS, preşedintele României Traian Băsescu sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Nicolae Manolescu, cărora Cezar Ivănescu li s-a adresat făcând apel la calitatea lor oficială şi depunând scrisori deschise, cu număr de înregistrare ş.a.m.d.). Singura reacţie obţinută cu preţul propriei sale vieţi – şi nu ca o formă firească de respectare a Statului Uniunii Scriitorilor, a Cartei Drepturilor Omului sau măcar a Legilor juridice şi morale – a fost Comunicatul emis de conducerea Uniunii Scriitorilor, în numele U.S.R., pe 5 februarie 2008. Comunicat nedatat şi formulat ambiguu.

4. Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, Baricada, 27.III.1990 [http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/c-ivanescu-nu-mi-am-cistigat-piinea-in.html]:

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“…
Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi…

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat…

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia” şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară…

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)… şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins…

De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm…

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

Cezar IVĂNESCU

Preşedintele interimaral Societăţii Scriitorilor Români

5. Statutul Uniunii Scriitorilor din România, extras

Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (…).

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, sfidând atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“.

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

A consemnat,

Clara ARUŞTEI

octombrie 2009