Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (X)

Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş & co şi neadevărurile lor

„! Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

 moartea mea se-nalţă scară pîn’ la cer,

 îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer!

 Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer !”

„Există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc… sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare voită (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [I, II, III, IV, V, VI] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.

Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.

Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [VI], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [IV, V] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.

Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!

Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.

NOTE

I. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

[sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]

„Platit regeşte de Marin Preda pentru volumele lui de versuri…

[Nota bene! Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m., C.A.]

…marele poet contemporan Cezar Ivănescu a fost răsplătit şi de Securitate. …

[cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe prin faptul că a fost obligat pentru a apăra libertatea sa şi a celorlaţi de exprimare să facă repetate greve ale foamei, amintesc doar că în anul 1986 a fost internat în stare critică la Spitalul de Urgenţă Floreasca după 7 zile de grevă a foamei, spital unde i-a fost acordată asistenţa medicală şi pe 14 iunie 1990 după ce a fost adus aproape mort ca urmare a agresiunii minerilor chemaţi de Ion Iliescu, spital unde ca într-un cerc sumbru i s-a închis şi viaţa ş.a.m.d.? Şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.]

I-am învăţat poeziile pe de rost în adolescenţă. Îl admiram că nu se prostituează să scrie poezii cu partidul şi cu Ceauşescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine pe care le-a făcut împreună cu soţia sa.

[Alt enunţ complet fals! Cezar Ivănescu nu a semnat nicio traducere din L. F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/ lf-cline-cltorie-la-captul-nopii. html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil. VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/ file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic”, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.]

Cînd l-am văzut prima oara, am rămas şocat. Angelicul poet avea un aer de bătăuş pus pe harţă, şi chiar era, înconjurat de cîţiva băieţi musculoşi pe care îi recrutase din liota de veleitari care îi cădeau în genunchi să-i ajute să debuteze. Poetul umbla cu o rangă de fier în mîna, cu care îţi bătea în masă la restaurantul scriitorilor dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezise ca de cuţitar experimentat, poetul mai avea şi după moartea marelui său protector de la Editura Cartea Românească o urmă din aerul inspirat cu care îşi scrisese versurile. Totuşi ce groaznică deosebire între mîna inspirată cu care mă fascinase şi insul dubios şi complexat pe care îl vedeam şi nu-mi venea să cred că el era Cezar Ivanescu. Ştiam din gura lumii literare că, după moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se băgase într-o amiciţie totală cu neşte băieţi de la revista „Luceafărul” despre care se cam ştia că aveau simbrie la Securitate…

[Îmi este groază, lehaminte, milă. Ce pot spune mai mult decât că întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a «funcţionat» ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem… putem admite in extremis că a fost… dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie „binevoitoare“ a Securităţii prin care tovarăşilor de la Luceafărul le erau trasate sarcini în ceea ce-l priveşte pe Cezar Ivănescu: «Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste»” – n.m., C.A.].

… Dar una e amiciţia, mă gîndeam, şi alta e predispozitia pentru turnătorii. Mai ales ca ştiam din surse sigure că Marin Preda îi detesta pe cei care îşi foloseau auzul ca să mai ciştige un ban şi de la serviciile secrete. Totuşi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnătorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea şi cu care era prieten. Neîncrezător în foarte multe privinţe, Preda a crezut în prietenie pînă în ultima sa zi de viaţă. Iar dom Cezar făcea parte dintre prietenii săi. Poetul care pînă în 1989 nu crîcnise împotriva regimului…

[Voi cita doar două texte edificatoare din Cartea Albă a Securităţii:

A.      Notă strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. […] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.”

B.      extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. 3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) …şi Direcţia a V-a… ” (a securităţii, Securitate şi Gardă – n.m.) Caz unic, poetul fiind singurul scriitor român considerat de Securitate un pericol pentru siguranţa regimului comunist şi a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, mai exact dacă poetul s-ar fi apropiat la mai puţin de 100 m de Nicolae Ceauşescu ar fi fost executat pe loc de trupele speciale. – n.m., C.A.]

…va scrie articole distrugator anticomuniste in “Baricada” a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei.

[Colaborarea poetului la Baricada a fost una de scurtă durată tocmai pentru că Eduard Gugui era un escroc. În ianuarie 1990, Cezar Ivănescu – dat afară în mod ilegal şi fără preaviz de „disidentul“ Mircea Dinescu – era practic ca şi în anul 2005, ca şi în anul 2008 un scriitor aproape interzis. Sunt foarte multe amănunte şi documente care odate făcute publice vor arăta cu exactitate măsura dramei acestui poet de o valoare copleşitoare! – n.m., C.A.]

Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator…

[altă aberaţie care în fapt nu conţine nicio informaţie concretă referitoare la nume, data procesului, acuze etc.– n.m., C.A.]

Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.”

Cristian Teodorescu a continuat campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu, în acelaşi mod furibund, şi pe blogul său de la ziarul Cotidianul, susţinând într-o postare chiar că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică. Pe 10 februarie 2008, Cristian Teodorescu scria: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.” (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).

Citiţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a minţit pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizînd absolut ticălos pe ideea că CNSAS ar putea dispărea.”, „Înţeleg să faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivănescu, înţeleg să vă răstiţi – în stilul poetului din ultimii ani – împotriva celor care, din punctul dvs. de vedere îşi permit să-l conteste pe omul Cezar Ivănescu. Totuşi mai şi gîndiţi-vă la ceea ce scrieţi, chiar dacă sub pseudonim. Tzutzăreala naivă poate deveni complicitate prostească de care s-ar putea să vă fie ruşine, ca oameni, mai tirziu.” Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?

Aşa cum am mai arătat deja şi în alte texte o anchetă realizată de Jurnalul Naţional/ ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.

***

II. „Mă scot din minţi «cei care ne vor binele»!”, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008

„Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?

[Aşadar, C.T. afirma mai întâi zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, gest care intră sub incidenţa legii penale!, pentru ca mai apoi, pe 21 februarie 2008, să se întrebe candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“…, cu aerul că, în sfârşit, în România, după aproape 20 de ani de căutări năucitoare ar putea fi nominalizată o persoană suspectibilă de „a fi fost“. Ce anume?! – n.m., C.A.]

Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Dă-mi, te rog, voie să mă autocitez: «Zilele trecute, poetul Cezar Ivănescu a ameninţat că intră în greva foamei (n-a mai intrat!)…

[Există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar, negru pe alb, greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.]

…pentru că jurnaliştii i-au terfelit reputaţia, acuzîndu-l c-ar fi fost turnător la Securitate. Mă lasă rece dacă individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, însă, atenţia un fapt care arată cu cine avem de-a face. În 2005, Cezar Ivănescu s-a aflat (alături de Carolina Ilica şi raposaţii, între timp, Victor Frunză şi Grişa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, înregistrată cu numărul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivănescu vedea acum doi ani şi jumatate în CNSAS o instituţie demnă de încredere în procesul de curăţire morală a vieţii publice din România. Pe 30 ianuarie 2008, cînd i s-a aplicat lui însuşi un epitet infamant, declara crîncen că CNSAS «nu e o instituţie demnă de încredere”. Ca să vezi! Cînd e vorba de alţii, Cezar Ivănescu ia în mînă torţa purificării etice, iar cînd e vorba de sine ameninţă cu greva foamei. Păi, mai are importanţă dac-a fost sau nu turnător?!”.

(Sursa:http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)

Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amănuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă (şi ca şi atâţia alţii) studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.

Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cînd e vorba de alţii, Cezar Ivănescu ia în mînă torţa purificării etice, iar cînd e vorba de sine ameninţă cu greva foamei” citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008):

„Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1.       o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2.       excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3.       dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4.       membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5.       O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

***

III. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite.

«El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea.

«Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.

(Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)

***

IV. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (…).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

***
V. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)

Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace” (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine. Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.

6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.