Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (V)

Scenarii care se repteta…

Motto:

Resemnat am primit cea de-a doua lovitură în moalele capului. Şi pentru-a mă convinge că totul a fost vis am lins cu limba picăturile de sânge de pe pernă ce se lăţeau ca florile când se desfac!

Cezar Ivănescu

(La Baaad, …iată ce am visat într-o noapte…)

„Când am deschis portiera dubei în care era depus la Mogoşoaia Marin Preda mort, mi-a apărut faţa lui cu venele proeminente în jurul frunţii şi tâmplelor, venele explodate ca ale unui kamikaze… Mai subzista vreo legătură, cât de mică, între spiritul prietenului meu şi trupul acela inert, grotesc, butaforie curată? Morţii nu ne răspund niciodată, decât prin vise, şi, se pare, nu se îndură de noi… Noi înşine trebuie să facem în aşa fel încât, prin lină iluminare, să putem primi inaudibilele lor voci din eter, de-acum înregistrate chiar prin studiourile specializate ale B.B.C.-ului, incoporale voci fără guri ca nişte săruturi contopite-n aer, fără buze… «Ai să plângi mult când eu am să mor, nea Cezare?» mă întrebase într-o zi când am intrat în biroul gigant ca o cameră mortuară la baza unei piramide, biroul lui de Director al Editurii «Cartea Românească». …Nu am plâns şi faţa mi s-a pietrificat, mi s-a calcinat, acolo la mormânt veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare… /…/ Nu am plâns atunci, am plâns mai târziu şi plâng şi acuma, /…/ am plâns când m-am simţit orfan cu-adevărat după ce ani în şir simţisem că mă apără şi pe mine pe pământ un tată… Tatăl meu, cel din copilărie…!”  (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, 1996)

Scenarii care se repetă

Nu am început în mod întâmplător cu acest citat. Scenariile se repetă tragic, consecvent, straniu. Cioclii literaturii române par a fi atemporali, drama noastră ca naţie veşnic neîmpăcată, de asemenea, perpetuă. Mihai Eminescu stârneşte încă, la aproape 120 de ani de la moarte, reacţii pline de vehemenţă şi ură. Cum poate fi caracterizat un popor care nu reuşeşte să asimileze blând şi cerebral un scriitor genial la mai bine de o sută de ani de la moarte? (Un intermezzo: într-o zi frumoasă de vară, ca aceasta sau poate ca altele, în redacţia editurii intră un autor de manuale de fizică, nu un autor, ci chiar Autorul. „L-am aranjat eu şi pe Einstein ăsta! Am publicat un articol de o pagină în care am desfiinţat toată teoria relativităţii…” …cum suntem prea mici pentru a intra într-o polemică atât de mare, răspundem cu un citat din Charles Baudelaire: „O critică distrugătoare ratată e un accident deplorabil, e o săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţin îţi jupoaie mâna când porneşte, un glonte al cărui ricoşeu te poate ucide.“).

USR, de care parte?

„Cu voia Domnului scriu, scriu din nou până când te voi ruga pe tine, Discipol iubit: pune mâna tu şi scrie/ la un meşter de sicrie/ să-mi facă sicriul mie!“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

În sensul încercării de a clarifica drama postumă la care este supus încă un scriitor de geniu în România, reproduc un text primit prin e-mail, un text oficial, semnat, aşadar asumat, emis în numele Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Pare a fi necrologul poetului Cezar Ivănescu. Îl citesc şi tot recitesc, cu groază, cu o teribilă groază, cu mâinile încleştate. Conţine inexactităţi flagrante, neadevăruri majore şi nelipsitele „texte gri“, şi nu provoacă altceva decât o senzaţie imensă de dezgust şi derută. Să fie cu adevărat un necrolog sau doar încă o încercare de execuţie publică? Să fie lipsă de profesionalism, neputinţă, rea-intenţie sau şi altceva? (Necrolog: discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care sunt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând, articol din DEX).

„Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu adâncă durere dispariţia prematură şi neaşteptată la 24 aprilie 2008 a poetului Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale. Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. A absolvit studii filologice la Iaşi. A debutat în anul 1959 cu versuri în revista Luceafărul al cărei redactor a fost mai târziu. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul Rod. Cezar Ivănescu, autor a numeroase volume de versuri şi traduceri, a fost multă vreme redactor la revista Luceafărul iar în ultimii ani a condus editura ieşeană Junimea. A fost iniţiatorul cenaclului literar Numele poetului, în anii 80, fiind revendicat ca maestru de numeroşi poeţi care l-au frecventat, el însuşi recunoscându-şi un singur maestru, pe Marin Preda. De asemeni, a condus în anul 2004 cenaclul Uniunii Scriitorilor. În 1990 a fondat o societate a scriitorilor, alternativă la Uniunea Scriitorilor, care însă s-a dizolvat curând. În acelaşi an a făcut pare din redacţia revistei Baricada, calitate în care a fost atacat şi rănit grav în „mineriada” din 1990. Cezar Ivănescu s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală şi punctele de vedere originale, fiind nu numai un poet ilustru, dar şi un personaj de neuitat al lumii literare. Apariţiile sale publice, recitalurile în care îşi cânta versurile pe muzică proprie cu sau fără acompaniament instrumental rămân în memoria scriitorilor şi iubitorilor poeziei. A făcut parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor din partea Filialei Iaşi din anul 2005, şi-a anunţat, în 2008, intenţia de a se transfera la Asociaţia Bucureşti, proiect pe care nu l-a mai finalizat. Opera poetică a lui Cezar Ivănescu a impresionat prin forţa şi ineditul ei, fiind apreciată de confraţi şi de critici, de numeroşi admiratori. În anul 1999 i s-a decernat Premiul Naţional Mihai Eminescu. A fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios. Versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale. Prin dispariţia tragică a lui Cezar Ivănescu, literatura română şi lumea noastră literară rămân mai sărace şi mai triste.“ (Horia Gârbea, preşedinte ASB)

Cezar Ivănescu, câteva repere biografice

Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editura român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. (Sursa: enciclopedia liberă wikipedia, www.wikipedia.ro) A debutat în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).

De-a lungul timpului a fost profesor suplinitor de limba română în provincie, redactor la revista Argeş (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru exmatricularea sa din facultate şi pentru excluderea din Cenaclul Facultăţii de Filologie. În toată perioada prigoanei comuniste, pentru moralitatea sa deplină, pentru că nu a fost membru de partid, a fost marginalizat, hăituit, nepublicat timp de ani de zile, deoarece cărţile sale de poeme erau pline de enunţuri profund anticomuniste şi antisecuriste. A plătit pentru verticalitatea sa cu asupra de măsură, cu sărăcia lucie în care a trăit, cu lipsa unei cariere literare pe măsura geniului său, cu nepublicarea cărţilor, cu faptul că a trăit dintr-o leafă mizeră de redactor cu o jumătate de normă şi în final a plătit chiar cu viaţa sa. A mai făcut greva foamei în anul 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina, carte profund anticomunistă. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului“, până când a fost spitalizat în stare critică, având o greutate de doar 45 de kg. Şi din nou a făcut greva foamei în 5 ianuarie 1990 (grevă anunţată şi de ziarul România liberă), în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor din România i-a desfăcut contractul de muncă, de la revista Luceafărul, în mod ilegal, Cezar Ivănescu fiind primul grevist al foamei din democraţie, primul scriitor şi nemembru de partid eliminat din presa scrisă. (Vedeţi şi Cartea albă a Securităţii, nota 415, pp. 364-365 ş.a., ediţie coordonată de Mihai Pelin, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996).

„Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare.
Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa…“

Poetul a trăit la limită întreaga sa viaţă, fiind supus atât prigoanei comuniste, cât şi expus din plin terorii postcomuniste practicate de o societate neaşezată, dominată de anarhie şi de lipsa unor modele umane. În anul 2000, Cezar Ivănescu declara:

„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/ Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmplă să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000)

„Când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”“

„Altă dată a întâlnit bătrânul în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat:

– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul Lumii?

Iar cuviosul sihastru, suspinând, i-a răspuns:

– Ştii când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică atunci când va lipsi dragostea dintre oameni!“

(Viaţa părintelui Cleopa, www.SfaturiOrtodoxe.ro)

În timp ce pâinea albă, fragedă şi încă aburindă a noii orânduiri postrevoluţionare era frântă în bucăţi la masa mai-marilor zilei, liber-cugetători, Cezar Ivănescu lua îngenunchind prescura… („Adevăr, adevăr grăiesc vouă: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi; că trupul meu este adevărata mâncare şi sângele meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu petrece în Mine şi Eu în el“, Ioan 6, 53-56)

„…trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper…
pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea…”

O ultimă şi disperată formă de protest a fost şi greva foamei declanşată în data de 4.02.2008, la sediul USR, ca urmare a atacului murdar la care a fost expus începând cu 29.01.2008, dar şi ca o consecinţă directă a faptului că întreaga conducere a USR nu a luat atitudine conform propriului statut şi nu a declarat imediat adevărul, că la sediul USR nu a venit niciodată nici o adresă oficială din partea CNSAS care să conţină numele lui Cezar Ivănescu.

Vă reamintesc, domnule Horia Gârbea, un fragment dintr-o scrisoare [postumă] semnată de Cezar Ivănescu… fac apel atât la memoria, cât şi la funcţia dumneavoastră de Director de imagine şi comunicare al USR…

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper… pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea…“.

În acest context tragic încercăm să descifrăm ce mesaj aţi intenţionat să transmiteţi prin această înşiruire de cuvinte: „s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală“, căci dacă poziţia evident tranşantă şi continuă împotriva imposturii şi a nonvalorii, împotriva unui sistem opresiv şi a unei societăţi imature, dacă situarea de partea Adevărului, indiferent de consecinţe [fie ele şi generatoare de moarte] este catalogată de dvs. drept „atitudine paradoxală“, atunci culmea şi inerţia noastră, a celor neimplicaţi, devine, cu atât mai mult, o chestiune paradoxală…

Pentru clarificarea circumstanţelor în care a fost obţinut Comunicatul dat de Consiliul USR reamintesc o scenă care a avut loc în seara zilei de 4 februarie a.c., în sediul Uniunii Scriitorilor din România unde Cezar Ivănescu declarase greva foamei. În acea încăpere se mai aflau domnii Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Laurian Stănchescu şi încă un domn Canache. Cezar Ivănescu era în stare gravă, tocmai plecase un echipaj al Salvării, iar domnul Nicolae Manolescu, foarte bine dispus, se amuza, încurajându-l în derâdere „Lasă Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?“. Desigur, aşa este Mircea Dinescu… dar speram, la 20 de ani de la pseudorevoluţie, ca măcar ceilalţi români să fie responsabili. Domnul Nicolae Manolescu a ţinut-o tot în acest stil, aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau de fond erau foarte grave, de natură profund morală. Aşadar, aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important, care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis şi care nu a avut funcţii publice… Atunci am afirmat în faţa domnului Nicolae Manolescu care insista să îl conving pe Cezar Ivănescu să abandoneze greva foamei, „că nu pot face asta pentru că onoarea şi opera sunt tot ceea ce are de apărat“.

De asemenea, am mai spus că este de neacceptat ca Mircea Dinescu să fie o persoană credibilă şi am afirmat că „dacă eu aş fi pusă în această situaţie teribilă mi-aş da pe loc demisia din aceasta Uniune şi aş părăsi imediat şi România“. (Cezar Ivănescu, diagnostic: greva foamei, date medicale 4.02.2008, TA 180/100 mmHg, AV 89 bpm, SaO2: 97%, ora 18:30, cf. fişa 34551, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti) (Vedeţi şi http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2008-06-28/Fiecare-moare-singur)

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“

Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.

/…/

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu“

„Leagăn de vis mă leagănă în moarte!“…

Cezar Ivănescu a fost bătut până la desfigurare, crunt şi sistematic, de o „haită de mineri“, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, din bulevardul Magheru, societate pe care tocmai o reînfiinţase după „revoluţie“, continuatoare a celei din perioada interbelică (deci nu cum afirmaţi dvs. în sediul redacţiei ziarului Baricada). Desfigurat atunci, transfigurat acum. Atunci ziua a devenit noapte şi pământul s-a cutremurat… haitele de lupi tineri şi mai puţin tineri au ieşit la vânătoare… sângele celor vânaţi a înroşit caldarâmul…  ucigaşii şi ucişii au ajuns ca într-un blestem antic uniţi prin legătură de sânge… poţi uita chipul hâd al călăului aplecat asupra ta hăcuindu-ţi faţa, poate şterge el sângele tău năclăindu-i pe veci sufletul?, toate sub lumina caldă şi blândă a Soarelui de iunie.

După această agresiune au urmat doi ani de boală grea şi mulţi alţii de marginalizare şi suferinţă fizică („Leagăn de vis mă leagănă în moarte!… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani… Nimeni şi nimic din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele zdrobite ale degetelor mă dureau… /…/ Acum când mă trezesc şi să mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Şi dacă tot elaboraţi necroloage nu încercaţi, domnule Horia Gârbea, şi un mic exerciţiu de imaginaţie…? Vă propun unul. Unul crunt. Ar trebui să îl acceptaţi fie doar şi pentru faptul că alţii l-au trăit pe viu, până aproape de moarte. De moartea lor…

Încercaţi să descrieţi mâinile unui artist. Puteţi face asta? Dar mâinile zdrobite, sângerânde, după loviturile straşnice aplicate cu nesaţ de neanderthalienii întrupaţi din Abis, chemaţi din hăurile „meandrelor concretului“ cum credeţi că ar mai arăta… ca ale mele, ca ale noastre, ca ale lor… ca ale lui Iisus răstignit pe Cruce…? („! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul Abstractior şi Savaot/ pot cu ele-ucide-un altul,/ pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/  zile-ntregi şi săptămâni/  luni şi ani ele-mi fac Fapta !” (Cezar Ivănescu, Mă dor mânile de scris)

Cezar Ivănescu. Comandor al Ordinului Steaua României

Cezar Ivănescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor prin decret prezidenţial semnat de preşedintele Emil Constantinescu (decret nr. 524, din 1.012.2000, Brevet SR/nr. C 64), pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii.

Domnule Horia Gârbea, Societatea Scriitorilor Români „s-a dizolvat curând“ pentru că Cezar Ivănescu „curând“, mai exact aproape instantaneu după „revoluţie“ a fost reconsiderat, ca şi înainte de „revoluţie“, personaj indezirabil. Poate îmi desluşiţi chiar dvs. de ce. Cât despre afirmaţia „versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale“… Înţeleagă, nu-i aşa, cine ce-o vrea… Dacă formularea, chiar falsă fiind: „a fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios“, poate fi încă explicabilă, acest enunţ însă este total inexplicabil şi nu mai poate fi justificat nici prin lipsa informaţiei, nici prin lipsă de profesionalism şi nici prin nimic altceva. Este un enunţ pur denigrator, făcut cu şi din rea-intenţie… Aşadar, rugaţi-vă să nu deveniţi scriitori, membri USR trăitori în România şi să nu care cumva să vă scrie domnul Horia Gârbea necrologul!…

Ion Murgeanu. Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar)

„Poetul Cezar Ivănescu a murit, nu atât «grav bolnav», cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite «din toate părţile», pentru a-l elimina din viaţa publică, ca şi pe Eminescu, ca şi pe Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova («Sfânta ceea-n violet» vers de Cezar Ivănescu) ca să moară la Bucureşti.”

„Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la «Naşul», unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a naşterii lui Eminescu… când s-au dat publicităţii documente privind asasinarea, de fapt a Poetului Naţional, înlăturarea unui incomod, de la care nu au lipsit nici apropiaţii săi. Între Dinescu şi Eminescu fiind aceeaşi distanţă cosmică, valoric vorbind, ca de altfel şi între Dinescu şi Cezar Ivănescu… Talentul lui Dinescu, «care este», vorba unui politician bucureştrean, se fluieră din deşte, cum ar fi spus Arghezi, în timp ce dincoace, opera lui Cezar Ivănescu este o elaborare cultă, nu în ultimul rând pentru iniţiaţi şi degustătorii de muzici poetice secrete. /…/ Ne despărţim de Cezar Ivănescu la ceasul unor mari zguduiri sufleteşti. Omul acesta a suferit de toate nedreptăţile, într-o lume prea confuză ca să să-l înţeleagă şi pe veci nepregătită pentru a trăi graţia de a fi contemporană marilor ei poeţi şi libertăţii lor…”

/…/

Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că «geniul este urât», nu în sensul că «nu-i frumoasă faţa mea», cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor» de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar «tare» ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi «timp»… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de «trezvie» încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce «fachirul» de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, «în turcitul Bucureşti» {apud Cezar}, o «blocadă» a tuturor ieunucilor literari, şi au impus şi un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit să-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră şi l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci «puri şi simpli»; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de «obsesia Cezar». Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, Turnul aheilor, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.” (Ion Murgeanu, Cezar (O evocare post-mortem a poetului Cezar), fragmente)

Petru Creţia. Pentru Cezar Ivănescu

„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei românesti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.” (Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994)

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“

„Păsări primejdioase vin de pretutindeni şi-i fură din pământul neumblat, micul soldat caută printre frunzele arse de vânt o muzicuţă de gură şi cântă-veghează numai pentru el: ce apă rea îţi duce gândurile către limanul din vale, neînsorit; călăul ocrotitor, îmbrăcat în cântece sărbătoreşti, te minte azi cu mai multă abilitate, înveşmântat în laude îţi face semne dese cu ochiul, îţi zâmbeşte pregătindu-ţi ştreangul. (…) nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă…” (Petru Aruştei – Apariţie în timpul unui ritual)

Ne putem întreba cât mai contează ce scrie un Director de Imagine şi comunicare al USR atunci când despre un Adevărat Poet scriu marii şi genialii săi prieteni sau atunci când despre un Poet scrie sublim o persoană necunoscută…

Câtă importanţă trebuie să acordăm unui text semnat de Horia Gârbea, când Marin Preda afirma despre Cezar Ivănescu că este „o adevărată voce de mare poet“, când Petru Creţia îl numea „poeta magnus“, când Constantin Noica îi scria că a simţit peste tot în poezia sa „că este vorba de ceva «sacru»“, când Al. Dobrescu semnala, în 1979, că „La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol”? Când Cezar Ivănescu însuşi scria doar cu puţin timp înainte de strania sa moarte: „Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române…“

Onoarea de a recunoaşte adevărul este meritul celor care rămân aici, întrucât „nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“…

Redau în continuare cel mai frumos şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit tot prin e-mail şi tot de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…”.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru.
Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură.
A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.

De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu… Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.

Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.

Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată.
Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.” (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), Ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

(va urma)