Iniţierea întru martiriu

Între lut şi azur, între lanţ şi aripă. Radu Gyr

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare

Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.

Volume de versuri  dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.

După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea  – este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică  -exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională  şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni”-schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.

A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.

“O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281” – cf. wikipedia.

Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii. “

Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţia ambilor, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei…

***

În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru  Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare) : I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală. Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.

Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei)  , insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat – atotsfidătoare întru Lumina Amiezii – dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era  Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”( cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).

Temniţa, la Radu Gyr, este simbolul Materiei Înjositoare, a Trupului Înjosit, ajuns povară Duhului…! Este necesară Revelaţia Azurului-Hristos, prin Revelaţia Golgotei-Martiriu, pentru ca Temniţa să-şi piardă puterile malefice…!

Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză, deseori,  condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II – Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea  prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce  tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna,  MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).

1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/de-aş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol) : “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnit-am mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).

Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil, pe care-l Zmeu îl va reda borboros-ului infernal, “în trepte” (“până la glezne, până la gât”) – cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitatea “pietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfulecă”,  îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă  suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf. I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).

Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un Timp al Blestemului Cosmic şi, totodată,  al Ispăşirii-spre-Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).

2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută,  a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntele Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă).

Şi, în cele din urmă,  prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de par dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).

Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt/betegeală/poticneală/cârpeală jalnică/strâmbă”, semn al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată,  ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă  toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritul Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei  – Noul Ierusalim/”Strălucitorul Ierusalim”: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-Îndumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit!

…Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale)  şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale)  – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ (simboluri ale MATERIEI ÎNROBITOARE) – spre Azur şi Aripă (simboluri ale DUHULUI DUMNEZEIESC). Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”