Imagini şi reflecţii din România 2010

Cât staţi în România ?

Vom călări frumoşi prin elizeu,

În cavalcadă, pân-la Dumnezeu

Descălecând la tronu-i, la picioare:

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine

Şi rău a fost pe drumul străbătut…

Teodor  Pâcă

Stau cu paşaportul în mâna să intru în România, al cărei cetăţean sunt.  Îmi vine rândul, întâi e privită poza din paşaport. Cât staţi în România ? Trei luni !  Atât cu mine, dar cu toată râvnă, apărătorul  ţării se apucă să  ţăcănească tastatura . Şi o ţăcăneşte zdravăn şi concentrat, parcă scrie o notă informativă fără de sfârşit, cercetând paşaportul meu filă de filă. Durează. Rabd fără mimică, tăcut. Cei dinaintea mea  au intrat ca-n brânză, bagsamă io-s oaie neagră cu streche! Când termină cu informaţia îi aplică  paşaportului o ştampila ca un upercut şi mie o privire asemănătoare. Trec linia, sunt acasă, în casa noastră romanească. Bucurie şi îmbrăţişări.

Multe maşini, parcări pline, străzi şi şosele aglomerate. Fiecare circulă după propria sa  lege, personalizată  în funcţie de cine e el, de marca maşinii şi de câţi cai putere are  motorul. Se zice cu cât e mai mare cilindreea motorului cu atât e mai mic IQ-ul şi respectul faţa de ceilalţi semeni cu mai puţini cai putere ! Claxoane, semne, înjurături.  Şi io înjur înapoi, doar sunt conaţionalul lor. Ioranna  îmi spune, în repetate rânduri: Stăpâneşte-te doctore, nu mai înjura!

Nu-mi place să mi se spună doctor în România. Nu sunt ca majoritatea lor. Punct. Niciodată nu am pretins nimic de la pacienţi mei. Jur, pot să jur şi pe moaştele Sfintei Paraschiva  fiindcă este la mare căutare şi preţ în România lui Iliescu şi Băsescu. Ştiu că doctorii din România sunt plătiţi mizerabil, ştiu de când am fost medic de Maramureş, atunci de mult, şeful de post – miliţianul – avea salariu mult mai mare decât mine. Dar chiar aşa, în această nedreptate socială a dictaturii  de atunci, am făcut de la început totul pentru pacient, cât m-am priceput, fără să solicit sau să pretind ceva.  Dacă, la sfârşit, pacientul a dorit să mă procopsească cu nişte ouă sau o găină bătrână, acceptam să mi le gătească Maria, femeia de serviciu, îmi făcea o zamă bună. Şi mă mulţumeam cu atâta. Pe vremea aceia nu erau euroi  iar tovarăşii colectivişti de pe Valea Vişeului nu prea aveau nici lei româneşti. Acum e altceva; am auzit ca pacientul nu ajunge în sala de operaţie până ce medicul nu şi-a primit plicul solicitat. Ce penibil, cu toate explicaţiile şi argumentele lor. Ce ruşine! Ce ruşine, acesta-i sistemul de sus până jos? Este.

Sistemul  românesc  post decembrist, e mult mai rău decât  cel  dinainte, cel  început la  23 august. Cât se vinde şi se fură în România lui Iliescu şi Băsescu, numai cu Sovromurile se  mai poate compara, dar atunci eram sub stăpânire militară şi comunistă rusească. Într-un moment istoric, într-o şedinţă de Comitet Central, Gheorghe Gheorghiu Dej a scos din buzunar un leu românesc şi i-a întrebat ce este acesta?! Tovarăşii au făcut pe ei de frica, nu ştiau ce urmează. Dej le-a spus: Nici un leu nu mai are România datorie de război, nici măcar acest leu! Ştiu romanii noştri, dragi şi deştepţi în toate, cât  au fost aceste datorii? Nu-i interesează, orice telenovelă  e mai interesantă decât trecutul lor istoric. Şi Nicolae Ceauşescu a făcut, pe dracu-n patru, pe spatele poporului român, să plătească toate datoriile ţării. De două ori sub comunişti, lua-i-ar  dracu odată, România şi-a plătit datoriile externe. Fiindcă  nu poţi fi liber dacă eşti dator! Repet; nu poţi fi liber dacă eşti dator! Şi când i-au ciuruit pe odiosul şi sinistra în decembrie  erau bani mulţi în visteria ţării, pe care frumosul în pulover roşu, primul nostru prim-ministru evreu, cum l-a numit Petre Ţuţea pe Petru Roman, i-a păpat imediat şi a început afacerile cu industria română. Apoi s-a dedat la comisioane pentru el şi datorii externe, ca  poporul român să nu-şi piardă deprinderea de a plăti dobânzi grele. Petru Roman si Ion Ilici Marcel Iliescu au început distrugerea poporului român, care astăzi e mai dator ca niciodată în ultima suta de ani şi a ajuns de importă şi cartofi.

Merg la „Kaufland” un supramarket indigen din Bistriţa să cumpăr cartofi. Sunt din Turcia. Bravo, iubiţi conducători de  ţara, ne-aţi europenizat total! Cartofii au ajuns pe Bârgaie pe vremea  regimentului grăniceresc, în Turcia  numai de pe vremea lui  Mustafa Ataturk. E o diferenţă! De ce nu mai avem noi, românii,  cartofi indigeni?   Pentru că  după  1990, cultivatorii de cartofi au preferat sa devină căpşunari de Spania  în loc să rămână în România pusă la mezat de Petru Roman şi Ilici Marcel Iliescu, marii cartofori cu averea României. Înţeleg că sunt fructe ce nu se produc pe Bârgaie, dar să aduci legume şi zarzavaturi din orient, mi se pare absurd. Dar, nu e absurd într-o Românie  guvernata  absurd de două decenii. Şi cu ce plătim cartofii şi roşiile, conopida şi fasolea adusă din îndepărtatul orient, precum pe vremuri de acolo soseau  caravanele ce aduceau  mirodenii!?  Ei cu ce, cu ce? Cu aur verde! Cartofii se cultivă anual, pădurii îi trebuie zeci de ani să crească, să se împlinească. Aurul nostru verde se duce, şi pe cartofi şi pătlăgele timpurii, fiindcă este mai uşor să tai copaci decât să cultivi zarzavaturi prin sere. Se duc pădurile românilor pe apa economiei de piaţă liberă  la preţuri de cartofi noi şi păstăi de fasole.

Am fost, ca de fiecare dată, prin marile trecatori nordice Şetraf şi Gutâi, Prislop şi Tihuţa şi am văzut Ţibleşul, Munţii Maramureşului şi a Rodnei, Călimanii şi Obcinile Bucovinei intens deforestaţi, iar reîmpădurirea neglijată. Politic şi economiceşte se urmăreşte distrugerea ţării, urâţirea  acestui colţ de rai, ca apoi să fie vândut pe nimic străinilor, la fel ca şi industria cincinalelor. Drumurile judeţene, mai puţin în  Bucovina, sunt sub orice critică, cu margini străjuite de toate murdăriile posibile, predominând ambalajele de plastic şi aluminiu. România mea este murdară, în toate felurile e murdărită. Este rezultatul conducerii României  de marionete în mâna capitaliştilor străini, de false elite politice, de parveniţi şi escroci, ce au înlăturat pe cei cu  spirit şi dragoste faţă de ţară, pe cei cinstiţi şi cu simţ gospodăresc.

Într-o benzinărie toată activitatea era oprită fiindcă se afla prefectul judeţului bistriţo-năsăudean cu televiziunea şi alai mare după el: şofer personal, bodigarzi sau bodyguards, consilieri. Lipsea machiorul. Avea carismă de vedetă politică şi costum scump, iar două camere tv îl fixau insistent, din faţă şi dos, fiindcă dădea nişte indicaţii preţioase. Era şi o ziaristă, o libelulă cu reportofon şi zâmbet atrăgător şi promiţător.  Personalul benzinăriei era cu gura căscată în jurul lui, iar noi, ce intraserăm să alimentam, stăteam ca proşti în aşteptare să ne dea benzină, dar totul înţepenise. Mai era o maşină de poliţie în apropiere şi se aştepta, probabil, cea a pompierilor, să fie la datorie dacă, tulai Doamne, tocmai atunci ar izbucni vreun incendiu. Şi mai vorbim de megalomania  şi cultul personalităţi a lui Nicolae Ceauşescu.

S-a hotărât deshumarea soţilor Ceauşescu. Mare eveniment postrevoluţionar, căruia mass media i-a dat o anvergură dâmboviţeana pe măsură. Am aflat de ce  s-au tăinuit  până acum mormintele lor: Poporul ar fi dat navala să le profaneze mormintele! Afurisit acest popor roman, auzi dom’le ce îi trecea prin cap. Norocul Ceauşeştilor a fost cu Iliescu, Brucan şi Roman, cinstiţi, democraţi şi sentimentali.  S-a povestit şi cum s-au pierdut cadavrele odiosului şi sinistrei în ceaţă, povestitor Gelu Voican Voiculescu, bun povestitor de adormit proştii postrevoluţionari. Identificarea rămăşiţelor anatomice se va face cu ajutorul  celor mai avansate metode de cercetare: pentru preşedinte  se va folosi metoda ADN iar pentru savantă  metoda CODOI  (CO2 – scuzaţi-mi cinismul spontan şi ieftin)  Odată precizată sau nu identitatea lor, va urma un lung proces de acuzări şi condamnări, în care vinovaţii nu vor avea nimic de suferit. Are justiţia bucureşteană grijă de ei! Cu această  ocazie s-a aflat şi de blestemul Saftei Brâncoveanu  care cere Divinităţii: „ca acela care se va atinge de ctitorie să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare” Ctitoria Saftei Brâncoveanu a fost Spitalul Brâncovenesc de lângă Biserica Brâncovenească pe care odiosul preşedinte a dat ordin să fie dărâmat, după care a intrat în vigoare blestemul ctitoarei, cu un mic amendament: cei ce au hotărât omorul nu au fost din neamul lui! De comentat ar mai fi cine şi cum vor fi blestemaţi cei ce au comis un omor în cea mai mare sărbătoare creştina a poporului român. Asta pentru că justiţia română a fost împuşcată odată cu cei doi…

Justiţia română a fost împuşcată, dar nu a murit. E invalidă rău! Am apelat şi eu la ea în cazul celui mai mare defăimător a istoriei, culturii şi limbii poporului roman: Roman Patapievici (vezi volumul lui „Politice”) Şi justiţia dâmboviţeana a rămas surdă, este surdă, este sluga slugilor, a puterii şi a banilor, ca şi Băsescu. Vai şi amar de România de când cu asemenea  preşedinţi post revoluţionari! Am auzit în ţară o anecdotă legată de iniţiala urare băsănească: să traiţi bine. Se spune că, la puţin timp după ce a apucat şi al doilea mandat de preşedinte, a întrebat  poporul român: Încă mai trăiţi? Atunci să vă băşiţi  bine!

Din nefericire situaţia economica din România este tragică şi o pătrime din populaţie nu are nici după ce să se băşească! Explicaţia cu criza este falsă, reală este proasta gospodărire şi frauda masivă din ultimii douăzeci de ani a uneia dintre cele mai bogate şi frumoase ţari europene. Guvernanţii comunizaţi au reuşit să scoată România din marea criză generată de războiul mondial în mai puţin de 20 de ani, în acelaşi timp guvernanţii europenizaţi de după 1990 au băgat poporul român, întâi în tunel fără luminiţă la capăt din care motiv au căzut în hăul unei crize totale şi de lungă durată. Dacă romanii ar fi citit  cartea „Prădarea Romaniei’’ cu sub titlul „Cum pradă Traian Băsescu România” de Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu s-arr fi luat cu mâinile de cap! Azi, guvernanţii preşedintelui jucător la comanda străinătăţii au ajuns să împrumute bani ca să plătească datoria dobânzilor banilor împrumutaţi, pensiile acelea nenorocite ale oamenilor de rând, să taie salariile şi să reducă personalul angajat. Bravo Băsescu, ai după ce te flatula  pe cei doi poli – oral şi anal – ai tubului digestiv! Efectele acestor hotărâri de salvare naţională sunt multe şi grave, unul dintre ele este că o întreagă generaţie tânără va lua calea străinătăţii, lăsând  ţara de izbelişte…

Cu toată această izbelişte, după treizeci de ani de străinătate, tot mai mult doresc să mă întorc în patria mea. E firesc, e genetic încrustat, motivat de amintiri, iubiri, dorinţe. Temporara despărţire de Maramureş şi Bucovina, de terasa pensiunii din Herculane sau a celei din Cheile Grâdiştei, de pensiunea „Nu mă uita” din Săliştea Făgăraşului sau, şi mai ales, de Fântâna cu laiţă din Strâmba  Bârgăului este grea, dureroasă şi nu se vindecă decât cu întoarcerea. Mă voi întoarce. Acum, însă plec din nou, sunt un peregrin solitar. Mă aflu pe aeroport, în faţa poliţistului de frontieră care îmi cercetează încruntat paşaportul canadian. Mă perforează cu privirea de vajnic apărător al ţării şi-mi spune: De două zile vă aflaţi ilegal în România! M-a şocat aiurindu-mă pe moment. Nu înţeleg cum sunt ilegal în ţara neamului meu, una dintre cele mai mari democraţii ale Uniunii Europene de la Băsescu încoace. Mi se explică: Aţi primit viză de şedere pentru 90 de zile şi aţi stat trei luni, din 24 Aprilie până în 24 Iulie sunt 92 de zile, înţelegeţi !? Bine, înţeleg că am înţeles şi nu numai atât, dar mi-a trecut şi aiureala de moment, mi-am revenit la starea mea  normală, şi nu prea. Întreb: Şi acum mă veţi opri să  plec? E crunt şi mai ştii că şi poate… ce mare bucurie  i-ar mai face soacră-mi…

Cornelia FLOREA
Winnipeg, Canada

PS: La Munchen m-au aşteptat  Silvia şi Titu Popescu, am stat cu ei câteva zile. Se pregăteau, după mai bine de douăzeci de ani, să se întoarcă definitiv în România, în Clujul lor. Am fost surprins, emoţionat datorită puternicei prietenii care ne-a legat toţi aceşti ani. Ei erau senini, se eliberau de străinătate. Da, mulţi vor să se elibereze de străinătate…