Dezumanizarea omenirii: la porţile unui nou pericol

…Ce poţi pierde când nu ai nimic ?

Dacă m-ar chema Culianu, Eliade, ori Pleşu, probabil că aţi citi articolul cu sufletul la gură, sorbind cu sete licoarea vieţii oferită de un mare om…Nu sunt nici Culianu, nici Eliade, ci unul care a decis să deschidă o poartă aproape inaccesibilă până acum. Sper ca rândurile ce urmează să stârnească în cugetul vostru cel puţin tot atâta interes cât ar aprinde demersurile unei astfel de figuri. În realitate, soarta, norocul sau Providenţa, a făcut ca tărâmul controversat al bioeticii să îmi stârnească un interes viu şi, parcă, regenerator. Contactul cu acest nou domeniu şi perspectivele pe care le abordează în cercetarea unor probleme care au provocat rumori interminabile, mi-au deşteptat interesul pentru acest domeniu atât de vast şi de actualitate, dar care impune implicit precauţie, rezervă, discreţie şi cercetare continuă.

Actualmente sunt încă novice şi cu siguranţă îmi rămân multe de asimilat şi de meditat până să ajung un adevărat bioetician – dacă există aşa ceva -, dar nu vreau să stau o viaţă întreagă cu capul în cărţi, fără să simt măcar că ofer din cele trăite de mine şi celorlalţi, căutând mereu răspunsuri noi şi vechi, dar de multe ori negăsind nici unul, pentru că nu există doar unul.

Cu câteva clipe în urmă mi-am luat inima în propriile mâini, am aşezat-o într-o cutie frigorifică – pentru ca mai apoi să o „retransplantez” -, şi am început să scriu un articol de bioetică care să respecte până la sânge toate regulile metodologice. Dar lipsa inimii mă oboseşte mai repede decât credeam şi o angoasă puternică mă îndeamnă să pun condeiul jos, să-mi spăl inima, să-mi limpezesc creierul, să-mi hrănesc organismul, să-mi alimentez sufletul şi să decid să îl pun în stand by.

De la bun început îmi asum potenţialitatea erorii şi mă privesc cu regularitate în oglinda ce îmi arată un potenţial bioetician personalist – care crede în inviolabilitatea vieţii, indisponibilitatea ei, convins că odată cu renunţarea la acest principiu juridic şi religios deopotrivă se va deschide Cutia Pandorei ajungând cu adevărat la postumanismul propovăduit de unii ca o nouă religie laică salvatoare.

Încă de când prima conştiinţă umană a deschis ochii pentru întâia oară, cu toţii ne întrebăm care este valoarea omului, care este scopul lui. Astăzi, se pare că mai mult ca oricând, un răspuns clar şi sigur la aceste întrebări ne-ar scăpa de zecile de „bioetici” şi de conflictele interminabile cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Cu toţii însă obiectează că nu putem găsi un răspuns universal pentru că aparţinem unor culturi, religii diverse, mai mult, suntem unici şi gândim, cel puţin uneori contradictoriu.

Utopia utopiilor nu este să putem găsi un răspuns universal valabil, ci să ajungem cu toţii la consensul de a nu amesteca limbajul ştiinţific cu cel metafizic, cel ideologic cu cel teoriei etc.

Revenind la atmosfera aniversării lui Darwin – recunoscându-i meritele ştiinţifice, dar şi marea influenţă în cadrul ideologic – ne vedem nevoiţi să admitem că viaţa societăţii începe să se schimbe odată cu apariţia ideilor evoluţioniste la nivel ideologic (o aplicare improprie a evoluţionismului în toate sectoarele vieţii sociale şi dezvoltării umane) şi reuşind astfel să-l detroneze pe om de pe piedestalul ce îl plasa în centrul Universului şi să îl aşeze în rândul fiinţelor fortuite care nu mai este în mod intrinsec persoană, decât dacă deţine anumite caracteristici, negându-i-se în acelaşi timp realitatea metafizică şi demnitatea intangibilă.

În condiţiile date, valoarea unei simple „întâmplări evolutive” precum şi scopul ei nu doar că sunt materializate, dar şi condiţionate de un consens moral universal care are obligaţia să respecte cu aceeaşi demnitate regnul animal, vegetal sau resursele naturale.

Nu putem subestima valoarea unui om de ştiinţă, însă nu putem trece sub vălul tăcerii faptul că marea mişcare eugenetică, ce a culminat cu atrocităţile Holocaustului, condamnată până în măduva oaselor de întreaga umanitate, îşi are rădăcinile moderne în teoria evoluţionistă alimentată de interesele coloniste şi de biometria ce dorea să măsoare valorile incalculabile ale persoanei umane (inteligenţă, moralitate etc.). Din nefericire eugenismul nu a dispărut, ci s-a infiltrat adânc în mentalitatea noastră, schimbându-şi însă radical valenţa, propunându-ne nu să eliminăm „impurităţile umanităţii”, ci să îmbunătăţim întreaga umanitate pentru a elimina din lume boala, prostia şi sărăcia. Eminescu ar spune: „Alte măşti, aceeaşi piesă”.

Este fondat acest relativism absolut al societăţii contemporane ce practică un eugenism pozitiv transformat în virtute socială? Putem spune că nu mai există nici un principiu universal valabil, nici o valoare intangibilă, ci totul este o „creaţie” culturală ce evoluează, iar vocea celor mulţi trebuie ascultată?

Este viaţa intangibilă? Dacă da, atunci chemaţi-mă om! Dacă nu, chemaţi-mă zeu şi luaţi-vă mâinile murdare de pe nemurirea mea! Nu vreau nemurirea fizică pentru  că încă mai cred în suflet!

Nu sunt un adept fervent al politicii, deşi uneori m-am simţit atras de ea, dar, cu siguranţă, precum mulţi dintre dumneavoastră, m-am săturat ca fiecare guvern să dea vina pe cel precedent, ca mass-media să ne manipuleze percepţia şi să propulseze politicieni de mâna a doua.

Cu mai bine de jumătate de secol în urmă eram stupefiaţi de atrocităţile Holocaustului şi ne-am propus ca niciodată să nu mai permitem aşa ceva, pentru ca astăzi să sfârşim prin a putea decide asupra vieţii nenăscute, asupra unei morţi bune, asupra unui drept la a fi părinţi cu orice preţ, asupra dreptului la a fi asistaţi la suicid etc.

Mai mult, ne folosim de tragedii personale pentru a legaliza sau pentru a deschide piste de lansare pentru proiecte de lege vagi sau injuste, pentru a transforma în normalitate atrocităţi la adresa demnităţii umane în numele unor pseudo-drepturi fabricate de majoritatea democratică.

Nu este nevoie de multă raţiune, de credinţă sau de imbecilitate, poate doar de puţin interes pentru rating sau pentru a induce în eroare opinia publică. De ce spun asta? Pentru că în România este relativ simplu să atragi atenţia non-profesioniştilor din mass-media, care din dorinţa de senzaţional, arunca în casele noastre informaţii aberante şi fără cel mai mic bun simţ al raţionalului. Un exemplu mai puţin aberant, dar nu scuzabil, este cel al unei scumpe doamne, fostă funcţionară publică într-o funcţie importantă care afirma că fătul uman nu are nici un drept în cadrul legislativ internaţional, nefiind juristă şi cel puţin ignorantă, ca să nu spun rău-intenţionată. În momentul acesta unii se vor opri rostind câteva cuvinte de noroc celor care îndrăznesc să se opună mişcării feministe şi a dreptului de a avorta, care chiar dacă nu există, este folosit ca propagandă politică. Nu este scopul acestui eseu să analizeze perspectivele legale sau morale ale avortului, poate cu altă ocazie vom aborda această problemă a societăţii noastre.

Şi dacă omul nu mai este centrul lumii noastre, oare ce să fie? Interesul economic? Cultura? Ideile? Cărţile? Consensul? Să prohodim atunci obiectele şi să reciclăm cadavrele!

Probabil nu le vom recicla prea curând, dar condiţionarea valorii umane care ne lezează demnitatea umană şi valoarea implicită, va conduce, mai repede sau mai târziu, la această aberaţie utilitaristă.

Apariţia neo-păgânismul, cu divinizarea mamei Gaia, pare a fi doar una dintre dovezile care pot fi aduse în favoarea teoriei dezumanizării umanităţii.

Culianu, marele istoric al religiilor care astăzi nu se mai află printre noi şi datorită acestei mentalităţi dezumanizate, spunea că unii nu au avut norocul să nu publice tot ce au scris, iar alţii, precum el, au avut norocul să poată arunca în negura uitării opere care nu se ridicau la adevărata lor valoare. Nu ştiu cum ar fi fost mai bine pentru mine. Îmi asum riscul de a fi aruncat în negura blasfemiei, pentru că ce poţi pierde când nu ai nimic?

Închei întrebându-mă cât va mai dura până când vom avea şi noi o comisie de bioetică naţională care, chiar dacă nu va avea o orientare unanim acceptată, ar evita puţin ca specialiştii să fie daţi uitării.