Desteptarea caricaturii

    Când alte mijloace de exprimare a spiritului critic al unei societăţi de oameni nu mai dau rezultate, se produce deşteptarea caricaturii, cu instrumentul ei artistic, de satiră a căderilor morale şi filosofice ale persoanei, în scopul de a le arăta, demonstrativ, urmând vechiului adagio latin: „ridendo castigat mores!”, adică prin râdere se schimbă moravurile. Cât de puternică poate să fie cauterizarea simbolică, prin imagine deformată, ne poate arăta un caz extrem, de malpraxis, căci şi acesta  există  în limitele largi ale caricaturii. Precum s-a întâmplat cu desenele depreciative, publicate iniţial într-un ziar din Danemarca, deformând reprezentarea Profetului Mahomed, care au fost văzute ca blasfemie, generatoare de tensiuni internaţionale, întrucât au rănit sentimentele religioase ale credincioşilor musulmani. Eroarea s-a întins, prin preluarea desenelor respective în alte publicaţii seriale din Europa şi Asia, ceea ce a iscat proteste energice în lumea musulmană, lezată în simbolurile ei fundamentale. Numai intervenţia înţeleaptă a Papei Benedict al XVI-lea, care a adresat un discurs reparator, a mai potolit valurile de furie din lumea arabă, generate de nişte caricaturi jignitoare. Astfel, în luna februarie 2006, Papa a folosit prilejul de primire a noului Ambasador marocan la Sfântul Scaun, pentru a ţine un discurs, în care s-a referit direct la desenele cu Profetul Mahomed, declarând că religiile şi simbolurile adiacente lor, trebuie respectate: „Pentru a promova pacea şi înţelegerea între popoare este vital şi urgent, ca atât religiile omenirii, cât şi simbolurile acestora să fie respectate, iar credincioşii să nu fie obiectul unor provocări, care le rănesc sentimentele religioase.”

Cu aceasta, înseamnă că este prudent ca autorii de caricaturi să se abţină de a mai satiriza ceva în perimetrul religiei, mai ales al simbolurilor religioase. Dincolo de aspectul de cenzură, motivabilă prin nevoia de pace, de viaţă, vai, biata caricatură, ce era să facă, un război mondial! Rămâne, însă, destul de lucru pentru graficieni, pe lângă simbolurile divine ale neamurilor, rămăne destul în aria simbolurilor profane, să zic aşa, rămân ispitele şi slăbiciunile omeneşti, care abundă şi inundă comunitatea, alterând convieţuirile. Din acestea se poate inspira caricaturistul, fără teamă de blasfemie, iar expoziţia recentă de caricaturi publice de la Oradea a confirmat pe deplin misiunea de ecarisaj mental, prin cele 63 de lucrări, semnate de graficienii Viorel Chiricuţă, Ovidiu Pascu şi Flavius Miheş, expuse în cel mai public loc, pe holul Teatrului de Stat, la îndemâna  privitorilor veniţi la spectacole, cu care caricaturile formau o complementaritate de funcţie şi mesaj sapienţial figurativ. E potrivit să spunem, că este a doua expoziţie anuală de caricatură de la Oradea, în acelaşi loc de for public, după cea din 19 noiembrie 2005, când au expus Ovidiu Pascu, Viorel Chiricuţă, Ştefan Postol şi Doru C. Virt, cu un total de peste a sută de lucrări. Încât putem vorbi de încercarea de a face tradiţie la Oradea, din preocuparea pentru caricatură, ca instrument critic al societăţii civile.

Mai vedem în fapt legătura de mesaj şi de mijloace de exprimare plastică şi literară cu mişcarea foarte puternică, pentru caricatura politică, atât de vie şi de agitatorică acum, la artiştii plastici din Republica Moldova. Cred că ei sunt, în aceşti ani, pe primul loc în Europa şi chiar în lume, prin mişcarea lor de protest artistic, împotriva protocomunismului şi al altor isme, ce se văd adesea în ziarele, revistele şi albumele de la Chişinău, care au ajuns până la Oradea. Cu aceste rânduri şi imagini dorim să le ducem mai departe, la cunoştinţa lumii civilizate. Prin acţiunea lor, cu mijloacele artei, pentru a trezi şi încuraja ambiţia civică a cetăţenilor, artiştii plastici şi scriitorii de la Chişinău sunt în acest moment creatorii şi purtătorii artei celei mai direct şi corect militante din întreaga Europă. Ei sunt vrednici de solidaritatea noastră europeană. Iată cum, fiind critici, ei sunt totodată cei mai patrioţi, făcând proba şi exerciţiul unui patriotism cetăţenesc luminat, din sfera acelui nou „burgeraufklarung”, care este rulat în centrul Europei, reflexul actual al vechiului iluminism militant şi al jansenismului de altădată.

Expresia serială a lor este revista „Satiricon”, ce apare ca supliment literar-artistic de satiră şi umor al revistei „Atelier”, condusă de un scriitor profund şi responsabil, care este Vasile MALANEŢCHI. El are în jur un grup masiv şi valoros, de scriitori şi graficieni, dintre care amintesc acum pe Alexandru Ermurache, Costache Costenco, Alexandru Cosmescu, Valentin Vartosu, Denis Lucaşenco, Anatol Rurac, adresa redacţiei fiind pe Strada Alexei Mateevici, nr. 50, cod 2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: atelier@iatp.md. Preocuparea şi modelul lor de lucru sănătos au ajuns şi până la Oradea, unde s-au întâlnit cu tradiiile şi preocupările de aici, întărindu-se împreună. Şi aşa au pornit expoziţiile de la Oradea, două până acum, ca bune răsuflări ale spiritului critic, care este şira spinării şi fermoarul oricărui patriotism de calitate, în continuarea acelui spirit critic cultural, care a fost introdus în România de către deliberările de la Societatea „Junimea”, în veacul al XIX-lea. Dezvoltată şi extinsă de către Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga, construcţia spiritului critic la români a fost  brutal întreruptă de către totalitarismul societăţii comuniste, iar acum reluarea şi reconstrucţia se fac lent şi pe pipăitea obrazului, îngreunat de eliberarea lăcomiei de piaţă, alături de pietrişul şi balastul mentalităţilor stângiste şi nătângiste, cu care ne-a dăruit propaganda vechiului regim.

De acum, caricatura este cu atât mai folositoare, pentru a calcifia şi dizolva caricaturismul ideologic nihilist, foarte relicvar în România, respectiv pentru a ţinti stiva de produse noi, adică arivismul politic, grandomania, nepotismul, cumetria politică, apucăturile de apucat orice numai din banul public să fie, violenţa şi făţărnicia incompetenţei, pe care nu le poate stăpâni o democraţie în construcţie. Misiunea caricaturii, în specificul ei, stă în a face să se vadă fisura dintre aparenţă şi realitate, de a măsura cu gura căscată  minciuna, ce sare pe adevăr. Confuzia aceasta se exprimă printr-o metaforă grafică, plus text însoţitor. Din ea,  trebuie să ţâşnească lumină ! Dacă aşa se întâmplă, grafica şi-a făcut datoria, iar meningita privitorului este ceva mai slăbită, el devine ceva mai sănătos, uşor şi vesel, mai încrezător în viaţa pozitivă.

Cum se prezintă, calitativ, graficienii de la Oradea şi caricaturile lor?

•    VIOREL CHIRICUŢA’. Pentru Chiri, cum semnează şi cum îl strigă vocaţia, caricatura este aspirina săracului! Cu ea face, să zicem aşa, terapie naturistă, prin râs dintru imagine. Caricaturile sale sunt compoziţii de contrast, realizare numai în alb-negru, având între 1-6 personaje grafice, cea ce pune sarcini dificile de armonie a compoziţiei pe suprafeţe mici. Aceasta îi reuşeşte de minune. Chiri are un duct uşor al desenului, tras sigur şi spontan. De regulă, organizează personajele liniar, face cu ele un rând, sugerând aşteptarea, sau căderea, pe un drum al ideii. Faţă de imagine, care ocupă parterul, textul este ridicat în cat, sub formă de filade, săgeţi, indicatoare de circulaţie a ideii, plantate organic la locul lor. Atacă vicii cotidiene, precum lăcomia, minciuna, teama de băutură puţină, ecscrocheria de orice fel, dar mai ales cea politică. Mai nou, ca şi ceielalţi graficieni, se ocupă de înfăţişarea contrastelor, generate de intrarea României în U.E., cu aşteptările şi întârzierile reale şi imaginare din mintea oamenilor. Respectiv, este preocupat de „ţiganiada” deconspirării şi reconspirării fostei Securităţi. Imaginile sunt grăitoare de la sine şi arată amestecul de sublim şi ridicol în temele şi situaţiile, ce le portretizează. Regret că nu atacă mai asiduu portretizarea satirică a unor lideri politici înşelători.

•    OVIDIU PASCU. Fire distinsă, după expoziţia precedentă a fost declarat ziaristul anului în Bihor, tocmai la propunerea noastră. Ovidiu Pascu  compune caricaturi în culori, de numai două personaje grafice, între care se leagă un dialog de contrast ingenuu,  care generează satira sapienţială, scurtă şi puternică: Întrebare naivă şi răspuns idiot! Sau, mai degrabă, invers. Aşa se întâmplă contrastul de urgenţă,  dintre text şi subtextul introdus de imagine. Amândouă joacă rol dominant, de completitudine, în acest fel de artă, pe care o putem numi ca fiind caricatura de dialog, sau dialogul caricatural. Lucrările lui sunt colorate frumos, sunt iconografic atrăgătoare, în comparaţie cu asprimea grafică austeră a lui Chiri. La Ovidiu Pascu e mai întâi o capcana de frumuseţe, de apucare a curiozităţii privitorului. În asemenea aşternut frumos descoperim, cum e pusă mizeria umană, privată şi publică, personală şi socială. Surpriza caricaturilor frumos colorate ale lui Ovidiu Pascu este că îmbracă atrăgător (contrastul de confuzie, ca una din figurile ambiguităţii !) un război moral, învestmântat precum se îmbracă oamenii la Oradea, adică frumos şi elegant. Textul la el survine de asemenea deasupra, dar e figurat rococo, precum pălăria de nori, care se ridică din mintea derutată şi ambetată de frumos ambiental a micilor sale personaje grafice.

•    FLAVIUS MIHEŞ. Un artist plastic nou, care vine acum în locul lăsat liber de studentul Ştefan POSTOL, la care anul trecut a dominat caricatura de fizionomie, portretul caricatural al celor mai mari vipuri locale şi ale României. Acestea le inciza magistral, printr-o singură trăsătură fizionomică, de caracter, bine apăsată grafic în tuşe groase şi tari. Faţă de lunetele grafice ale lui Ştefan Postol, colegul său Flavius Miheş aduce desene de compoziţie, de regulă cu două personaje grafice, care fac dispută verbală. Deosebirea faţă de stilul lui Ovidu Pascu se vede în trasul desenului, care la Flavius Miheş are cu totul alt duct. Acolo este armonios şi rotund, aici este scheletat şi nervos, cu tensiune, ceea ce face compunerea mai meditativă şi mai profundă. Textul la Flavius Miheş este mai ridicat, literar, cu un plus de contribuţie la mesaj şi reuşita artistică a desenului, în unitatea lui, folosind pentru aceasta polisemia şi contrastele jocurilor de cuvinte. De regulă, textul lui este aşezat circular deasupra, parcă pune capac peste imagine, ca un fund de aureolă peste un cap de mizerie umană. Rezultă un invers al sfinţeniei, o desfinţire!

Expoziţia din anul acesta de la Teatrul de Stat din Oradea a avut şi o extensie interesantă către copii. Alături de caricaturile profesioniştilor, au fost puse 40 de caricaturi, semnate de copii, din şcoli orădene. Criticul de artă, dr. Ramona Novicov a salutat extensia genului către copii, dar totodată a atras atenţia asupra unui pericol de deformare a perceperii lor, aflată la vârsta ingenuităţii, care nu trebuie alterată, nu trebuie accelerată pierderea ingenuităţii, prin mimetismul temelor adulte, a temelor, care nu sunt ale vârstei lor. Se poate înţelege că există caricaturi pe vârste şi că aceasta nu înseamnă limitare, ci respectarea procesului de creştere naturală a copiilor.

Toate însumate arată că de doi ani la Oradea are loc resurecţia şi deşteptarea caricaturii, ca mod de expresie şi exersare a spiritului critic în comun şi în comunitate. Tendinţele ei artistice sunt sociale şi trebuie încurajate, încât putem de final parafraza vechiul proverb „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, care devine „cine nu are caricaturişti, să-şi cumpere şi să-i plătească bine!”, căci fac un lucru de cel mai mare folos.