Despre inocularea ruşinii de a fi român

Cioran prin lăutărismul lui Pleşu

Motto: “Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”(Emil Cioran, 1932)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (v. Radu Portocala, interviul din “Ziua” si mai ales scrisoarea sa de demisie din postul de director I.C.R.-Paris) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la  Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).

“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului de 26 de ani care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării la faţă a României (1937) ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996).

Neaşteptat este şi faptul că abundenţa de citate din Cioran lungeşte fără justificarea vreunei idei personale articolul început cu “portretul robot” al românismului. Se pare că recitarea televizată de poezie, interpretată răstit sau flegmatic de comunistul Andrei Pleşu a rămas pentru vecie modelul său de succes, folosit în toate împrejurările. De astă dată ministrul culturii post-comuniste porneşte de la ecourile în presa interbelică ale cărţii marcând debutul lui Emil Cioran. Materialul cu grijă ales este interpretat după tipicul aducător de succes, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul, toate spre a contura portretul robot pe care Pleşu l-a avut în minte la scrierea paginilor despre Cioran.  O recenzie din anii treizeci a volumului Pe culmile disperării premiat de Fundaţiile Culturale Regale (3) ar ilustra pentru istoricul de artă “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”; alta “luciditatea niciodată contrariată” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.178). O recenzie din noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării”.

Rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, ideile reţinute de Pleşu din citirea tânărului Cioran au marele neajuns că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I. V.-S., “Cioran şi procedeul complementarităţii”, în http://www.isabelavs.go.ro ). În compensaţie, un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (4) îl face să repete în cuvinte proprii mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.179). Dilema aceasta este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).

Preocupat de drama propriului “blocaj”, Pleşu remarcă în expunerea ideilor lui Cioran  “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism  sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Totuşi, credem că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. I. Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). La 22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, op.cit.).

Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran şi procedeul complementarităţii”) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele tânărului Cioran, dilematicul moralist reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia.

Cu un alt citat din “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în volumul Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010 menţionează “ruşinea de a fi român” în interviului luat de Daniela Oancea.

Premiza lui  Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte,  “agonicul” Cioran (după cum îl numeşte Mircea Vulcănescu pe tânărul “gânditor al devenirii si al vieţii) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (op.cit.).

Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru fostul şef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut lui Andrei Pleşu drept paseism  “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (v. “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară, primarul Bucureştiului a scos în 2010 din centrul capitalei statuia  lui Mihai Viteazul care a unit la 1600 cele trei provincii româneşti într-un stat ce avea să prindă cu adevărat viaţă abia trei secole mai târziu, după mondializarea conflictului armat.

De-a lungul vremii, ideile doctorului în istoria artei despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, în interviul luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.

Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la C.N.S.A.S.? Faptul că vreme de patru ani (până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale) ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire în exclusivitate oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din zonele de decizie, se pare i-a lămurit unele dileme. În orice caz, strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (5). Ceea ce nu înseamnă că din 2004 şi până în 2011 nu s-a perseverat (diabolic) în greşita procedură…

Note si consideraţii marginale

1. Intr-o perfectă continuitate a strategiei de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi decenii de-a rândul de satrapii comunişti cu putere de decizie, Editura Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian Blaga şi Singurătate şi destin (1991), selecţie de articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în 1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor” devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă, fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi şi sfinţi (1937;  Des larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne, Paris, 1986). Despre volumul alcătuit din publicistica de tinereţe a lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea. Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu, academician şi istoric de anvergură europeană arestat fără vină în lotul istoricilor închişi la Sighet de către Securitatea dirijată de NKVD-istul Nicolschi şi mai apoi asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus de Teohari Antonescu (/B.Tescovici).

2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia (1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele scrieri: Acolo sus şi stelele ardPresencia del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea (Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul Goncourt, trad. în româneşte Al. Castaing, Madrid, Ed. Carpatii,1980, republ. Craiova, 1991; trad. de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 2008); Cavalerul resemnării (fr.1961, trad. Ileana Cantuniari, Craiova, 1991); Les impossibles (1962); Giovanni Papini (1963); La septieme lettre (1964); Le journal d’un campesino du Danube (Paris, 1966, Barcelona 1967, Milano, 1967); El despertar de la sombra (1967); Nuvele (Madrid, 1967, include o nuvelă despre detenţia acad. Nichifor Crainic); O femeie pentru Apocalips (1967, trad. Mihaela Pasat, Bucureşti, 2007); Viaje en los centros de la tierra (Barcelona, 1970); El viaje a San Marco (1972, Paris, 1988); Encuestra detras de lo visible (1975); Introduccion a la literatura del siglo XX (Madrid, 1976); Concideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978); Marta ou la seconde guerre (1980, sp. Barcelona, 1987); Los derechos humanos y la novela del siglo XX (Madrid, 1981); Perseguid a Boecio! (Barcelona, 1983); Un mormânt în cer (sp.Barcelona, 1987, trad. Mihai Cantuniari şi Tudora Sandru Olteanu, Bucureşti, 1994); Les clefs du crepuscule (1990); Reconquista del descubrimiento (1991). Pe lângă cele două-trei romane apărute în traducere la Craiova după “rotirea de cadre” din 1990, post-mortem, lui Vintilă Horia i s-au mai publicat câteva volume: Mai sus de miazănoapte (C.R., Bucureşti, 1992), roman istoric răutăcios recenzat de foştii comunişti pentru care orice referire la istoria românilor echivalează cu un atentat la internaţionalismul lor de două parale în lipsa accesului la alte culturi prin citirea în original. Respingerea ultimului roman, scris de Vintilă Horia în româneşte, a dus la o pauză de ani de zile când oficialii n-au mai dat nici un ban pentru traducerea faimosului scriitor, atât de preţuit pe continentul sud-american, în Franţa, Italia şi în Spania, locurile sale de exil. Apoi a apărut antologia scrierilor româneşti alcătuită de Mircea Popa sub titlul Moartea morţii mele (Dacia, Cluj-Napoca, 1999). După cinci ani s-a tipărit culegerea de scrieri memorialistice si de portrete (redactate în limba română) îngrijită de Nicolae Florescu: V. Horia, Suflete cu umbra pe pământ (Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2004). Pe  20 noiembrie 2010, volumul alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-21nov.2010) intitulat: V. Horia, Contra naturam- publicistica exilului (Criterion Publishing, Bucureşti 2010), s-a lansat la Târgul de carte “Gaudeamus” din Bucureşti (se poate vedea inregistrarea din Sala Cupola a Târgului Gaudeamus pe adresa  http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI) (Bucureşti, 1942);

3. Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de C-tin Tâcu.

4. v. “blocajul în dihotomii” în A. Pleşu, Limba păsărilor (1994, p.249), reluare fără trimitere la Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46, on-line  http://www.isabelavs.go.ro).

5. v. interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.