Cantecul otelit al poetului de esenta tare

Cezar Ivănescu ― omul şi fapta propriei sale umanităţi; Cezar Ivănescu ― dragostea şi singurătatea unui geniu.

Rebel, dar nu fără cauză, mereu strigător ― ca din gură de şarpe ― al celor mai tragice adevăruri, Cezar Ivănescu, marele poet român, care-a mărşăluit descuţ, cu tălpile sângerânde, de-a lungul şi de-a latul propriei sale inimi, într-un fatidic rond de noapte lung cât o viaţă de om, şi-a strâns umbra, aşa cum ar fi strâns întâiul cuvânt dintre aspre tăceri tipografice, şi-a plecat în toiul istoriei, la stâna lui Dumnezeu.

Prozodicul Drum al Golgotei a fost ispăşit la pas, dus-întors, ca un soi de reconstituire a destinului, ca o modalitate de a da cu tifla nesăbuitelor divinităţi ale momentului.

Iubit(?!) şi repudiat, poate în egală măsură, Cezar Ivănescu, al cărui ideal artistic a coincis cu cel existenţial, a suferit lungi căderi dintr-o singurătate în alta, tămâindu-şi cu acizi poetici sulfuroşi cântecul său de poet damnat pe numele căruia armate întregi de farisei se căţărau pentru a-i confisca gloria şi harul ― cântec oţelit!, poet de esenţă tare!, cântec-talveg ce-avea să însemne, de această dată, o linie imagistică menită să unească punctele de maximă intensitate creaţionist-existenţială.

Privită din racursi, întreaga operă literară ivănesciană este o călătorie tragică a autorului spre sine însuşi, un fel de harachiri melodios ― râvna de a afla necondiţionat capătul liric al lumii.

Dar nu tocmai aceasta o fi oare mult interpretata şi reinterpretata condiţie a geniului? Dar nu toate acestea aveau să însemne, oare, profilul dur al atât de tandrului Om Cezar Ivănescu?

„Acest cântec nu e altceva decât o întrunire de voci care mă apasă”, răsună fatal glasul de stentor al Poetului în sufletul căruia răsărea şi mai abitir chipul semeţ al Efebului de la Marathon, cu torţa dreptăţii în mână: Cezar Ivănescu ― omul şi fapta propriei sale umanităţi; Cezar Ivănescu ― dragostea şi singurătatea unui geniu.

De unde şi până unde ar fi durat umbra grea a Maestrului? De unde şi până unde se-ntinde sufletul proaspăt al său? Iată două întrebări care se conjugă una pe alta şi la care nu poţi răspunde-ntr-o doară şi, oricum, nu fără să te lungeşti de-a curmezişul multor opinii sau nu fără să te încurci în pânzele ţesute de păianjenii patriei. Or, acum, când scriu aceste câteva rânduri, nu vreau să anatemizez pe nimeni sau n-aş mai vrea să fiu povara nimănui.

Noapte bună şi veşnicie uşoară, Maestre şi prietene drag!