Ne mai intrebam de ce pleaca tinerii in tari cu denumiri si clime ciudate. Pentru ca pur si simplu cauta un lucru de bun simt: civilizatia.
Viata mea a inceput acum 24 de ani. Realitatea m-a imbratisat (a se citi lovit) acum un an si patru luni.
Primul job – jurist in santier. Oras natal, mic si curat, populat de adolescenti si pensionari si poate cativa tineri remarcabili care pur si simplu nu au avut curaj sau au avut o liniste sufleteasca suficienta pentru a anihila foame nebuna de “mai mult”. Job monoton si caldut, cald si prea confortabil. Pe scurt tot ce ai nevoie pentru a uita ca inainte sa inghiti trebuie sa mesteci, inainte sa mori trebuie sa traiesti. Aproape de parinti, de amintiri, de tot ce esti tu ca individ. Dupa un an si patru luni a aparut provocarea. Am inhatat-o. Era Bucuresti. Job nou, oameni noi, capitala.
Cu jena ma vad nevoita sa recunosc ca ceea ce m-a atras nu a fost jobul ci euforia strazilor aglomerate, cladirilor luminate, pur si simplu numarul mai mare de locuitori si , sa nu uitam NICIODATA, satisfactia “neamurilor” de a spune ca ea…ah! ea lucreaza in capitala.
Nu prea sunt obisnuita sa urasc, dar aceasta ipocrizie care, pentru cateva secunde lungi m-a acaparat si pe mine, o urasc. Daca te-ai mutat in Bucuresti nu inseamna ca esti cineva. La dracu esti un nimeni ca si in oraselul tau mic, doar ca un nimeni care nici macar nu are viza de flotant d’apai buletin de Bucuresti. Esti un nimeni care se agita intr-o gloata mai mare sa fie cineva.
Incredibil cata aroganta si demna de invidiat incredere le da unora simplul fapt ca s-au mutat in capitala. Nu conteaza ca traiesc intr-o camera fara apa sau ca mananca o data pe saptamana cand, multumita Divinitatii, este ziua cuiva la munca…ei stau in Bucuresti.
Chiar ieri m-am intalnit, si asta dovedeste ca nici Bucurestiul nu e chiar asa mare, cu un tip, ma rog individ, care a locuit mult timp in oraselul meu si a reusit, cam pe la jumatatea vietii lui (asta doar daca se va alimenta corect) sa se mute in Bucuresti. Am ramas uimita de aura de ingamfare care ii desavarsea comportamentul compulsivo-obsesiv. Isi permitea sa fie superior doar pentru ca muncea in capitala. Dadea din umeri cu o constanta enervanta, ii ridica si ii cobora ca si cum ar fi vrut sa sublinieze vehement ca acum este o persoana mult prea importanta pentru a-i mai pasa. Am urmarit consternata sirul lung si epuizant (cel putin pentru retina mea) al ridicarilor si cobararilor de umeri, intrebandu-ma de ce dracu nu ma ridic sa plec. Poate cateodata am mult prea mult bun simt.
Naivitatea mea de copil de orasel s-a mai lovit si de conceptia celor care adunati din toate colturile Romaniei au prins o bucata de casa dintr-un centru al Bucurestiului si acum intentioneaza sa se imbrace in hainele domnilor de capitala care jefuiesc provinciali. A durut impactul iar vanataile nu au intarziat sa apara.
Casa unde locuiesc acum in chirie (200 de euro doar ca sa am privilegiul sa impart camera cu Regina, o studenta nemtoaica bursiera in Romania, care adora frigul si imi creeaza o atmosfera de minus enspe grade) scartaie din toate incheieturile, podeaua fiind constant ceasul meu desteptator care ma trezeste cu vioiciune la diferite ore din zi si noapte dupa cum au program ceilalti chiriasi. Cainele Craciun este ajutorul constant al podelei, impreuna formand un cuplu distrugator al celor 8 ore de somn recomndate de medicul de familie pe care l-am abandonat fara regrete acasa.
Sa spunem ca ar mai fi deranjanta coada care se formeaza la unica baie ce deserveste celor sase locuitori ai apartamentului burghez. Personalitatea mea clar nu are de suferit de pe urma acestei trasaturi a habitatului meu dar am observat ca vezica mea urinara incepe sa ma loveasca revoltata, injurand asiduu.
Alte detalii tehnice nu mai astern pe coala pentru ca as fi acuzata ca am furat povestirea dintr-un roman SF. De nesmitirea proverbiala a celor care presteaza servicii nici nu mai discut deoarece m-as pierde in truisme.
Si atunci…nu ramane decat Bahrain. Da! Insoritul si plictisitorul Bahrain. Cei 15.000 de km departare de casa care ma infiorau precum si teama ca avioanele in care voi zbura (in calitate de stewardesa) vor pica incorigibil nu mai par asa de…o my God!
De ce? Pentru ca sincer nu am nimic de pierdut…Romania este si asa pierduta intr-un con de umbra. Ne mai intrebam de ce pleaca tinerii in tari cu denumiri si clime ciudate. Pentru ca pur si simplu cauta un lucru de bun simt: civilizatia.
Nu sustin ca acolo gandirea sanatoasa va tasni din pamant doar pentru ca are ingrasamant “strainesc” dar macar va exista speranta…Si, daca va fi sa indur nesimtirea, macar acolo va exista motivatia ca o voi indura pentru bani mai multi nu pe gratis ca in tara mea.
So! Damn! Bahrain is not that far…