Tiganiada

– RETROSPECTIVĂ ÎN “ACTUALITATEA CLASICILOR” –

Se pare că Ion Luca Caragiale, permanentul nostru “contemporan” a fost temporar, “detronat”, Ion Budai Deleanu, revenind brusc în  actualitatea românească. În loc să avansăm spre “normalitate”, conducătorii României şi-au instalat cortul în “buricul ţării”, unde  se “alintă” mai abitir decât eroii “Ţiganiadei”.

După 1989 mulţi „bronzaţi” au părăsit România, luând pieptiş cărările mai puţin străbătute de est-europeni, în a doua jumătate a secolului trecut. Au bătătorit „drumurile europene”, vânzând creaţiile artizanale proprii, din bronz autentic, drept „bijuterii” şi inele din aur de 24k. Alteori, abuzând de  naivitatea  oamenilor  impresionaţi de „suferinţele”  cerşetorilor, prezentau spectacole cu talentul  şi dăruirea actorilor profesionişti, pentru a primi recompensă  pentru spectacolul oferit,  bani sau altfel de bunuri. Invidioşi pe succesul „cetăţenilor români de etnie rromă” – conform canoanelor oficiale – s-au găsit şi destui „cetăţeni români de etnie română”, care au făcut ţara şi neamul de râs comiţând furturi, crime sau alte infracţiuni. Consecinţele nu au întârziat prea mult, asfel că cetăţenilor români li se aplică astăzi, de-a valma, în unele state ale Uniunii Europene, tratamente discriminatorii şi chiar cu caracter xenofob. În acest timp, cei de „externe” hibernează în încălţările statului, fără a o ripostă adecvată. Cu un gust amar şi conştient de faptul că românul este inventiv, schiţând o grimasă întreb: dece nu am proceda ca alţii? Dece nu iniţiem un mic „gescheft”, denunţând „micul holocaust” al începutului de mileniu trei şi, cine ştie, asemenea evreilor,  poate scoatem ceva parale pentru corectarea bugetului ?…

Mai comozi dar mai inventivi, români ori alogeni, unii s-au profilat pe obţinerea de venituri şi bunuri, fără părăsirea teritoriului naţional. După ce s-au     recalificat ca frizeri, au tuns „la zero” pădurile ţării, alţii, specializaţi în activitatea comercială au vândut, pe nimica toată, orice: vase maritime sub denumirea de fier vechi, cumpărând apoi – pe banii statului – fier vechi cu denumirea de vase de luptă. Lucrând mai în profunzime, cineva a reuşit – performanţă nu prea lesne de atins – să-şi însuşească şi să vândă bogăţiile subsolului ţării, combustibilii fosili, aurul negru românesc, petrolul şi gazele naturale. E-adevărat, n-a facut-o de unul singur, asociaţii s-au preocupat de salvarea imaginii şi de prevenirea consecinţelor neprevăzute. Avem şi specialişti în domenil rutier, extrem de preocupaţi de şoselele României sau de protejarea industriei autohtone de automobile, chiar dacă pentru asta nesocotesc atenţionările UE …  riscurile „meseriei”…

Din rândurile „elitei” conaţionalilor noştri, câţiva au penetrat Parlamentul României, alţi câţiva au ajuns miniştri sau chiar mai mult  (doar şi de acolo se poate scoate ceva, nu?). Din păcate, pentru noi, „muritorii de rând” goana după putere a atrofiat contactul cu realitatea şi datoria faţă de interesele cetăţenilor, ale unor personalităţi cu cele mai înalte poziţii oficiale. Doar astfel pot fi explicate disputele în văzul lumii, ca la uşa cortului. Sub lumina reflectoarelor ei încearcă  să-şi smulgă unul altuia părul, fără menajamente (scuzaţi vă rog, mi-a scăpat, doar unul mai are ceva podoabă capilară) şi să-şi compromită adversarul.

Pe fondul neînţelegerilor mai vechi, recentul prilej de dispută a fost declanşat prin nominalizarea de către Primul ministru, pentru ocuparea fotoliului vacant de la justiţie, respectiv neacceptarea propunerii de către Preşedintele României. Din precedentul creeat în anul 2007, în condiţii aproape similare, prin neinspirata instalare, pe scaunul lui Titulescu a unei persoane care şi-a dovedit cu prisosinţă incompetenţa şi calificativul de „campion al gafelor”, nu s-a învăţat nimic. Fapt regretabil, orgoliile nu se opresc aici.  

Fac precizarea că nu sunt înregimentat politic şi nu am vreo simpatie pentru vreunul din cei doi scandalagii. Întreb totuşi: cum îşi poate permite, procedural, primul ministru al unui stat european democrat să nu răspundă invitaţiei la o discuţie împreună cu şeful statului, îm scopul soluţionării problemelor de interes naţional şi să nu poată fi tras la răspundere? Chiar dacă pare o simplă speculaţie, din declaraţia Preşedintelui rezultă că primul ministru nu-i răspunde nici la telefon şi, din bun simţ subscriu întrebării ipotetice: „…dacă era vorba de o situaţie de siguranţă naţională?”

În cele din urmă, conform ultimelor ştiri difuzate de mass-media românească, întâlnirea dintre cei doi, Preşedintele României şi Primul ei ministru s-a consumat undeva, ascunsă de privirile indiscrete, rezultatul întâlnirii, fiind păstrat cu discreţie. Gura târgului spune că fiecare a ţinut-o pe-a lui, aşa că nu a întârziat să apară şi reacţia „subiectului” disputei,  exprimată „în ton cu muzica” , asta mai lipsea …

Oare Parlamentul României nu are nimic de spus?

Orgolii, ambiţii şi interese personale, ţigănisme la nivel înalt, restul… nu contează.

Nu contează că printre membrii Parlamentului European astazi se află (paradoxal, din partea României) unul din cei mai mari duşmani ai ţării. Nu contează că România a ajuns un fel de „Cenuşereasă” a Europei.

Nu contează că preţurile au sărit în aer, iar moneda naţională s-a aruncat din lac în puţ. „Aprecierea” preţurilor a cunoscut o escaladare în progresie geometrică, comparativ cu „creşterea negativă” a nivelului de trai şi cu puterea de cumpărare ale românilor.

Nu contează că se impune achitatea unor sume din ce în ce mai „pipărate” pentru plata facturilor – consecinţă a aceloraşi „aprecieri” succesive ale preţurilor la gaze, la carburanţilor, la apă, la energiei electrică,  în mod indirect chiar şi la aerul pe care-l respirăm.

Nu contează că românilor nu le mai ajung banii să achite obligaţiile către prestatorii de servicii – fie vorba între noi, de calitate îndoielnică: energia electrică, telefon, radio şi televiziunea… ca să nu mai pomenesc de întreţinerea de la bloc. Guvernul a aruncat câţiva bănuţi în buzunarele pensionarilor, îngrijindu-se, după cum se poate constata, să le vâre acum, mâna în aceleaşi buzunare pentru a-i recupera. Ca o bizarerie, tot guvernanţii ne spun că o ducem din ce în ce mai bine, iar noi, proştii nici nu ne dăm seama cât de recunoscători ar trebui să le fim…

Dacă în afara ţării scursurile de la marginea societăţii româneşti ne-au compromis în faţa Europei, „păruiala” prezentată pe prima scenă a României, la care asistăm neputincioşi de doi ani de zile, pune capac la toate. Cred că până şi ţiganii ne arată cu degetul, râzând de noi cu gura până la urechi… poate chiar şi cu un strop de invidie…

În  actuala conjunctură, când România se află – a câta oară? –  într-o situaţie extrem de delicată pe plan internaţional, când „Ţarul” de la răsărit începe să-şi arate muşchii iar „stăpânii lumii” se vor întâlni şi vor juca barbut cu viitorul omenirii, chiar aici, la noi, pe malurile Dâmboviţei, comportamentul celor două personalităţi investite cu încredere din partea populaţiei constituie o sfidare inacceptabilă.

Să nu ne fie de mirare când România, prinsă între ciocan şi nicovală, va fi pusă la colţ de  „stăpânii lumii”, cărora – dincolo de interesele acestora din urmă – comportamentul „iubiţilor noştri conducători”  le dă apă la moară.

Poate că niciodată, după 1989, cuvintele unui om care a trăit demn şi a murit demn, pentru ţară, nu au fost mai actuale,  nu au avut un prilej mai potrivit pentru a fi citate :

„Fii bun, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor este PATRIA, este veşnicia neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată!”