În ciclul "Faima sfertului de oră şi Libertatea de impresie"
Sintagma de „ţară civilizată“ constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificări lirice aduse faptului că a fost şi un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.
Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice menite să sublinieze diferenţele dintre societăţile (civile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizate de interesele meschine ale globalizării, care urmăreşte transformarea umanităţii într-o masă amorfă de consumatori. Sunt unul dintre cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei sintagme, în acest mileniu de paleolitic târziu, în care ne aflam.
Nu demult însă, am schimbat macazul – mai precis, de când s-au înmulţit cei care deplâng această descriere deoarece, aparent, le-ar nega statutul de zâmbitori câştigători ai eternei tranziţii. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul Uniunii Europene, pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali expulzaţi in corpore din ţările calde, pe care-i hrănesc acum cu firimiturile speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei, pentru a forma acea „clasă de mijloc“ care justifică existenţa tuturor regimurilor exploatatoare.
Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist din care au renăscut precum pasărea Phoenix – transformată într-un papagal limbut de parveniţii plini de icre adăpostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.
Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic carpato-dâmboviţean.
Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele cinci-şase sute de cuvinte care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert de microundele mult-iubitului popor american!
Precum Ileana Cosanzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se dă bătută în faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă, voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.
Trebuie clarificat încă de la început că această dihotomie nu implică genul de statistici tendenţioase, în baza cărora se calculează nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile, de gipane, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheaţă.
Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor – oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. De-aia atunci când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în faţa unei camere de luat vederi (pentru a-şi lua la revedere!…) este şi ultima pentru ei… Dacă, în schimb, li s-ar goli mintea de habotnicia religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!
Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe exploatarea resurselor (dezumanizate de grija profitului!) este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o invazie a culturii de masă – de la manele, la telenovele – sub pretextul libertăţii de comunicare, expresie, sau chiar de impresie, menită să aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de către demagogii regimului drept extremism.
Acest ciocoism este filtrat, după optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin de şobolani ai societăţii civile româneşti, din care nu mai răzbeşte nicio manifestare semnificativă de protest. Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşeta!) de a introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de gipane din Europa“!)… Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci!
In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica, care acompaniază această taxă, nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă întreba cum am făcut primul milion de lei (vechi!)“, sau de sindromul „nu mă întreba de bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al eternei tranziţii…
S-ar părea că tranziţia este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de colo-acolo între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă a statului bunăstării – nu doar celei multilateral dezvoltate. Singurul lucru care tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii…
În al doilea rând, din pricina frustrării cauzate de faptul că avem o tradiţie seculară în a fi fost subiect al batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!)…
Suntem despărţiţi aşadar de restul lumii „civilizate“, de o nouă cortină de fier (forjat de data aceasta lingvistic), care suplineşte – prin autoizolare – instituţiile abilitate (de banii contribuabilului!) să repare nedreptăţile pe care le suferă acest cetăţean din pricina ciocoilor patrupezi – adică, cei care şofează 4X4, cu sentimentul de responsabilitate socială de care vorbeam mai devreme.
Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea – aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, şi la acest capitol, mult mai tari decât noi, în general, înjurăturile considerate moderate, daca nu banale în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.
Formatul acestui op-ed mă obligă să închei prematur această analiză SWOT – în care „S“-ul se traduce în româneşte prin slăbiciune, iar „WOT“-ul rămâne pentru cei nedumeriţi de oportunitatea încheierii analizei neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de atelaje şi o oaie neagră, de-i zice Mioriţa!