“Sfânta” demagogie

Noi nu suntem în stare decât să bocim!

Căldură mare, neamule! Căldură mare, mon cher, şi pe strada Sapienţei, observa nenea Iancu! Căldură mare a fost întotdeauna vara. Această generaţie, de fapt, nici nu a avut de-a face cu cele mai mari călduri care au existat în această ţară. Diferenţa este aceea că respectivele generaţii erau normale psihic, gândeau normal: adică vara trebuie să fie cald-cald, iarna să fie frig-frig etc…

Noi? Dacă e soare normal de iulie, leşinăm, întâi psihic: „Extraordinar, ce căldură! Insuportabil! Ce secetă nemaipomenită!”. Dacă plouă două zile: „Domnule, ce potop! E prăpăd! E jale!”. Dacă îngheaţă apa în castronul pisicii: „Ce iarnă, domnule! Ca în Siberia!”. Şi tot aşa. De e bine, de e rău, noi nu ştim decât să ne plângem. Noi nu suntem în stare decât să bocim! Noi suntem, de fapt, nişte generaţii depresive, lipsite de sânge în…, incapabile de a lua lucrurile aşa cum sunt ele în natura lor (adică de a gândi normal), de a şti să ne bucurăm de fiecare clipă aşa cum ne este ea lăsată.

Avem datoria de a ne bucura şi nu avem dreptul de a nega totul, mistificând şi blasfemiind. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte că pe asemenea căldură populaţia se ducea la seceriş, de dimineaţa până noaptea, sub acelaşi soare, la fel de arzător. Se lucra toată ziua şi nimeni nu se plângea, nimeni nu leşina. Asta pentru că viaţa nu permitea fofârlicării. Ori erai sănătos şi întreg la minte, ori, dacă nu, stăteai pe tuşă, scos din circuit, nimeni nu-ţi dădea ajutor de handicap, tot felul de ajutoare sociale etc. Dar acest fenomen extraordinar de negativ, autopierzător, este un alt subiect.

Să ne întoarcem la căldură şi la gândirea negativă de tip depresiv. Azi avem cod galben. Ce idioţenie! Cuşcă cu pahare de apă! Păi, domnilor, peste 50% din populaţie locuieşte la ţară şi doar aceia sunt cei care lucrează fizic în soare şi căldură. Exact lor nu le duce nimeni nicio cuşcă cu apă! Demagogie politică neruşinată! De ce îmi permit aceste vorbe dure? În primul rând, cei care se deplasează prin oraşe şi sunt cardiaci o fac din proprie iniţiativă, cunoscând riscul pe care şi-l asumă. Au şi ei, totuşi, o responsabilitate faţă de ei înşişi. Nu vorbesc cu răceală şi neînţelegere. Sunt cardiac, mai mult, sunt operat pe cord, deci ştiu exact la ce mă refer: indivizii trebuie să îşi asume responsabilitatea propriilor paşi şi iniţiative. În al doilea rând, zecile de mii de cuşti de prin oraşe nu au salvat până acum pe nimeni! Au dat unor trecători apă minerală! Şi pentru aceasta se cheltuie bani publici din sărăcia care ne ustură! Dar ce contează în faţa demagogiei? A scoate asistente sau medici din cabinete şi de pe secţii, unde personalul este insuficient este… A rezolva problema fraierilor care stau în cuşti, aşteptând să leşine cineva, cu sugestii de voluntariat, adresate celor „mici, mărunţi şi fără grai în faţa celor care le sugerează” este cultivarea minciunii şi ticăloşiei în sufletul noilor generaţii. „Aşa au abuzat ei de noi, aşa vom abuza şi noi de alţii”. Dacă ar fi după temperatură, jumătate din omenire ar trebui să-şi ducă viaţa de la naştere până la moarte sub cod galben. Dar ei nu sunt bolnavi de boala demagogiei ordinare

Până când? Pentru Dumnezeu, ne-a intrat minciuna în sânge, ne-am obişnuit să minţim şi atunci când nu ne obligă nimic să o facem. Cum s-a ajuns aici? Păi cine influenţează cel mai mult mentalul colectiv? Televiziunile, desigur! Acestea deformează totul, transformă tot ce pot în senzaţional, deschizând poarta minciunii, inducând un mod incorect, emoţional şi fals de a gândi. De aici este suficient să mai faci azi un pas, mâine doi şi ajungi să gândeşti negativ. Să dau exemple. Mă uitam la ştiri la TVR1. Trenul întârziase bine. Călătorii, obosiţi, tracasaţi şi iritaţi, coborau din trenul încins şi se grăbeau spre ieşire. O reporteriţă handicapată umbla după ei să le ia interviuri: “Cât aţi întârziat?… Vi se pare normal?” (autentic!). Dobitoaca nu realiza că la temperatura zilei trenul nu poate avea regim normal de viteză, că cel mai important este ca oamenii să ajungă întregi la destinaţie, că ceea ce se întâmpla era o normalitate dictată de caniculă. Ea insinua prin întrebare că cineva este de vină, că lucrurile sunt prost organizate, că se putea şi fără întârziere, oboseală în căldură.

Ea inducea nemulţumire, spirit de revoltă şi gândire falsă. Nu o condamn, pentru că, aşa cum o vedeam, nu era în stare de mai mult. Îi condamn pe cei care angajează asemenea neajutoraţi pe astfel de posturi. Nu mă pot întinde. Pe acelaşi canal, la aceleaşi ştiri, încă o hahaleră transmite ceva asemănător. Deci două pe seară. Zi de zi, pe toate canalele de televiziune se lansează semnale senzaţionaliste şi false, care fasonează strâmb gândirea oamenilor, o falsifică, o pregătesc pentru „sfânta” demagogie politică. Aşa ajungem să gândim cu toţii într-un mod demagogic. Văicăreala de tip „căldură mare, mon cher!” este o gândire demagogică. Doar puţini oameni au puterea de a se sustrage acestor nefaste influenţe ale televiziunilor.

După cum merg lucrurile, sunt sigur că, în viitor, criteriul suprem de selecţie pentru asemenea posturi în televiziuni va fi lipsa de discernământ. Cred că trebuie şi că pot fi create măsuri care să asaneze acest viciat domeniu mediatic. Este o mare necesitate socială şi naţională! Chiar toţi factorii de decizie socială sunt atât de iresponsabili încât să nu le pese?

Prof. univ. dr. Gavril CORNUŢIU
Oradea
august 2009