Ies la scenă deschisă: subiecte mediocre, minimul efort în căutarea interlocutorului, tendinţele de inflaţionism lingvistic vulgar…
Spiritul e în dezordine; şi, scria Petru Creţia, în Luminile şi umbrele sufletului, e plină lumea de rumoarea vorbelor deşarte. Le auzi pretutindeni nestăvilite şi de nestăvilit.
Pe strada audiovizualului (vezi Satul global imaginat de Mc Luhan), cel cu o mie de ochi, cu o mie de urechi, o mie de picioare…, cum îl numea Paul Sterian pe reporter, în Manifestul din Unu, este, astăzi, şi cel cu o mie de neglijenţe şi confuzii. Să spui Cămil Petrescu, să vorbeşti de maestrul Ilarion Ionescu din Galaţi, despre criticul de artă Negoiţă Lăptaru, să anunţi în Buletinul de ştiri că se joacă Ondine de Jiradi, că doisprezece ore a fost închis aeroportul, că această emisiune vă fidelizează, să-i spui interlocutorului, din dorinţa de a-l complimenta, că este irepresibil, înseamnă să înjoseşti firea limbii române, bogăţia nuanţelor semantice şi stilistice, plasticitatea şi fuiditatea limbii; estompând valoarea exerciţiului de limbă ca exerciţiu de cultură. Spunea Mihai Eminescu : Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii.
Ne îmbrăcăm în moda clişeelor. Din necunoaşterea resurselor şi a fexibilităţii limbii, a valorilor gramaticale şi literare, se naşte preţiozitatea, exprimarea pleonastică, literaturizarea facilă, aglomerarea detaliilor periferice, aride. Exerciţiul publicistic al audiovizualului este invadat de improvizaţie, emfază, înclinaţie spre insolit, limbaj manierist, facil, de tipul Ce ne puteţi spune despre …?… Priviţi blocul din spatele meu…! ş.a.m.d. Se adaugă narcisismul profesional, lipsa documentării, supralicitarea sau subaprecierea interlocutorului, creând penibilul. O doamnă-reporter i s-a adresat, la Tg.Mureş, prof.univ.dr. Liviu Maior cu apelativul Domnule Petru Maior. Interviul solicitat s-a oprit… pe loc. Un alt reporter se facea praf să prezinte un eveniment de la „Biblioteca Eminescu” din Reghin, care este, de când o ştim, Biblioteca Petru Maior. Amintindu-şi de interpreţi celebri, care nu mai sunt în viaţă, un ţâfnos prezentator îi vedea „în lumea celor care nu cuvântă”.
Ies la scenă deschisă: subiecte mediocre, minimul efort în căutarea interlocutorului, tendinţele de inflaţionism lingvistic vulgar. Supleţea, coerenţa, cursivitatea limbajului sunt neglijate. Tudor Vianu a prefaţat magistral emisiunea radio Eminescu, din 1964, în 97 de cuvinte.
Sunt invocate, aducătoare de iertare, spontaneitatea şi oralitatea. Le acceptăm, dacă pornesc de la definiţia dată de George Călinescu reporterului : este un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu.