Odihnește-te în pace, România!

Ici colo se scrijelesc file de istorie românească – musai vitejească, se scriu în grabă recenzii de cultură – categoric şocante prin postmodernismul atât de trendy, ce totuşi nu poate ieşi din febra perioadei comuniste şi chiar, câteodată, apar pagini de filosofie în care românul stă pe loc şi se gândeşte la esenţa existenţei. Totul este în zadar! România a murit!

Istoria este stânjenită şi, atunci când nu este doar pură invenţie, se ascunde ruşinată după umbra sa, cultura cântă un singur refren – tragedia românilor – pentru a se încununa cu lauri internaţionali, devenind astfel un adevărat exponent al exotismului comunist iar, în ceea ce priveşte filosofia, singurele întrebări ce au reuşit să uimească timpul şi să nu îşi găsească răspunsul sunt „de ce românii continuă să se mintă pe ei şi între ei” şi, ca o paranteză, „de ce sunt aşa mulţi care se obosesc să creadă într-o divinitate care ar avea puterea de a-i salva de neputinţa de a fi?” – dovadă sutele de milioane de diferite valute, ctitorite în zidurile atâtor biserici ce adăpostesc doar minciuni, făţărnicie şi…icoane.

Voi toţi cei care vă dedicaţi  rândurilor artistice, de o profunzime uimitoare ce poate atinge miezul pământului, dar nu poate penetra creierul adormit al semenilor…deschideţi fereastra şi priviţi la popor! A murit cu succes!

Bătrânii se sting, la rânduri, prin spitalele ce nu au bunul simţ de a fi dotate cu scaune în săli de aşteptare, ţintuindu-le bătrâneţea în picioare, pe drumul spre un diagnostic greşit sau indiferent – căci medicii buni au migrat spre salarii în euro sau lire şi, mai ales, spre respect, adulţii, în putere, supravieţuiesc cu frica zilei în care poştaşul aduce facturile în cutia Pandorei sau cu teama că afurisenia de administrator va scoate iar banda de scotch, pentru a afişa cifrele din ce în ce mai burduhănoase şi mai numeroase ale întreţinerii, tinerii sunt analfabeţi şi duduie de cretinism iar copiii…nu au voce sau viitor.

Cine mai face acum copii este fie retardat, căci nu ia în considerare soarta micuţului şi nici alimentaţia zilnică, turnându-i pe bandă doar pentru a apărea apoi la televizor pentru a ne spune că are mulţi copii şi nu are cu ce îi hrăni – doar noi i-am rugat să procreeze, pentru că ne era teamă că moare specia română –  fie este foarte bogat…Intelectualii nu îşi mai permit să dea naştere unei fiinţe române, într-un context în care inteligenţa (calitate din ce în ce mai rară) nu mai este răsplătită ci, dimpotrivă, este hulită şi adusă la tăcere, pe sume de doi lei (la propriu) iar prostia este ridicată la rang de preşedinte. Cum să te mai încumeţi să dai viaţă unui copil, când asupra ta zace blestemul portocaliu? Asta e poezia României!

Degeaba ne batem cu pumnul în piept că suntem un popor cu rime…Adevărul este că ne-am născut iniţial pentru a îndura, ulterior pentru a fi ipocriţi şi laşi, iar acum ne naştem doar pentru a muri, sub resemnare şi nesimţire.

Iată epoca în care nesimţirea conduce resemnarea. Acest anticrist al puterii, desprins parcă din basmele religioase, şi-a luat aghiotanţi dupa chipul şi asemănarea sa şi ne face în ciudă din fotoliul său situat sfidător în Palatul Bucureştiului, scuipându-ne la fiecare cuvânt rostit şi blestemându-ne cu fiecare decizie isterică, luată stând în cot. Iar noi ne ştergem cu mânecile deja uzate de atâta flegmă şi continuăm să scriem versuri şi, poate să ne lăudăm cu realizările unor români de top, care fie au fost antrenaţi de alte state pentru a ieşi învingători, fie au pus o singură dată piciorul pe tărâmul ăsta iar apoi au fugit oripilaţi. Dar sunt românii noştri, ce mama dracu, că la laude nu ne întrece nimeni.

Cultura asta de care ne agăţăm cu disperare a căzut în mâinile unui ungur, care cu siguranţă are o bibliotecă plină de cărţi româneşti acasă şi doreşte ca spiritul românilor să fie aprins şi dătător de viaţă – atâta timp cât ocoleşte anumite judeţe – iar sănătatea a revenit, cu aceeaşi pasiune, unui alt conaţional al acestuia, ce şi el, la rândul său, are interesul ca românii să trăiască mult şi bine. Cât de prost să fii să tolerezi asta!

Miaunel şi Bălănel, mâinile preşedintelui, se menţin ţanţoşi şi pe vârfuri în poziţiile de lideri, de o parte şi de alta a Cerberului, rostind cele mai nerostite tâmpenii şi aberaţii, pe care poporul se face fie că nu le aude, fie că nu le înţelege, fie că…le înghite nemestecate. Dar să îi dăm înainte cu metaforele şi epitetele care cântă natura şi spiritul unei ţări moarte. Știm bine că tot ce apare postum este mai bine vândut.

Într-un astfel de decor poetic, să îl văd eu pe cel care se agaţă de cuvinte precum patriotism, patrie şi stindard sfânt. La prima ofertă făcute în lire, zău de nu m-aş închina regalităţii şi aş şterge orice urmă a cetăţeniei româneşti.

De schimbat ceva nici nu se mai pune problema. Acum mai mult de douăzeci de ani au murit oameni şi, după cum se observă, au murit degeaba şi probabil că acum regretă amarnic lipsa de raţiune ce i-a împins să  piară pentru un cadavru căreia i se zice naţiune. Poate că s-ar mai strânge popor doar dacă o revoluţie ar fi garnisită cu mici şi bere sau ar fi condusă de Bon Jovi căci altfel zău, la ce bun să militezi pentru…nimic. Stai dracu acasă, comentează, spune că „se putea mai rău”, „noi să fim sănătoşi” – puţin probabil –  sau, şi mai tare, articulează neînfrântul „asta e viaţa…le-om duce pe toate”, mănâncă seminţe – cât ţi le mai permiţi – şi contemplează comunismul care „îţi dădea o casă şi un loc de muncă”.

Singura noastră scăpare, a acestor zombi care populează suprafaţa unei ţări de doi lei, luată în dârbacă de orice stat care se respectă sau nu, este să învăţăm limbi străine şi să ne ploconim în faţa unora şi altora pentru a ne primi la ei (chineza ar fi o variantă promiţătoare) sau… să ne permitem luxul de a ne ţine ferestrele ferecate şi de a ne fi proprii preşedinţi, fără a uita însă să plătim impozit şi pentru perdelele ce ne despart de peisajul putrezit al unei ţări ce îşi spunea cândva România. Trăiască reptilienii ce ne fac cu mâna de la Cotroceni, căci doar ei mai au nesimţirea de a fi vii!