Manelizarea învăţământului superior

S-a întâmplat peste tot în ţară…

Înainte de 1989, ca urmare a „indicaţiilor” cabinetului 2, vreme de ani de zile, promovările în învăţământul superior românesc au fost stopate, fapt ce a determinat situaţia hilară şi stupidă în acelaşi timp în care diverşi universitari români cu lucrări de referinţă la nivel internaţional au rămas ani buni pe funcţii de cel mult lector sau conferenţiar în pofida meritelor lor ştiinţifice şi academice incontestabile. După aşa-zisa revoluţie din 1989, era de aşteptat ca acest flagrant neajuns să fie eliminat şi să se facă dreptate celor afectaţi de politica mioapă a vechiului regim, numai că, ca urmare a stării de haos instaurată la începutul noului sistem, în loc să fie recompensaţi cei cu adevărat nedreptăţiţi şi valoroşi, au ieşit în faţă profitorii şi şmecherii lipsiţi de merite şi de har sau chiar cei compromişi prin obedienţa şi servilismul arătate în vechiul regim. Aşa se face că au fost promovaţi în foarte multe cazuri, în toată ţara din păcate, nu întotdeauna doar cei care meritau pe deplin o asemenea promovare, ci numeroase nulităţi, plagiatori sau hoţi de lucrări ale altor persoane. Este celebru, la Cluj-Napoca, cazul unei zgomotoase nulităţi academice, care, pur şi simplu, a preluat şi publicat sub nume propriu, adesea cu modificări nesemnificative, lucrări de licenţă sau referate doctorale ale unor aspiranţi înscrişi la doctorat.

            S-a întâmplat, din păcate, peste tot în ţară, ca după 1990, să fi ajuns profesori universitari o serie de oameni fără operă ştiinţifică sau care să fi publicat cel mult câteva articole prin diverse publicaţii, mai mult sau mai puţin obscure sau care să cuprindă în listele lor de lucrări ştiinţifice şi broşuri cu tematică şi conţinut politico-ideologic, specifice ideologiei defunctului regim. A devenit, din nefericire, un sport naţional în mediile universitare româneşti şi o altă dubioasă practică, obligarea, în general de către şefii ierarhici, a unor tineri cercetători să accepte în calitate de coautori ai articolelor, studiilor şi cărţilor lor, a unor oportunişti mizerabili fără operă ştiinţifică şi fără activitate de cercetare, care să justifice în vreun fel poziţiile deţinute de ei în structura învăţământului universitar românesc. Acest aspect nu reprezintă – din păcate – nici o excepţie şi nici o întâmplare. Putem constata, în mod frecvent, apariţia la diverse edituri din ţară  a unor lucrări, inclusiv a unor teze de doctorat, care sunt semnate atât de autorul lor real, cât şi de diverşi profitori de circumstanţă, care nu sunt dispuşi să piardă ocazia de a se convinge, întâi ei înşişi şi apoi pe ceilalţi că, totuşi, ar merita să ocupe funcţiile pe care le deţin, graţie de cele mai multe ori în baza încetăţenitului sistem românesc şi balcanic că: „corb la corb nu-şi scoate ochii” sau „de eşti om cu mine sunt şi eu om cu tine”. O asemenea practică nu este, din păcate, o chestiune ce ţine de trecut sau un caz izolat, ea poate fi întâlnită şi foarte recent, fie că este vorba de vreun centru universitar mai cunoscut şi prestigios, fie de vreunul apărut după 1989 pe criteriul că se poate şi aşa. Acest rapt cultural nu se limitează doar la publicarea de lucrări, în general teze de doctorat, cu dublă semnătură, ci şi participarea la o serie de reuniuni internaţionale, având în vedere obligativitatea aspiraţiilor la promovări de rang universitar de a avea şi referate sau lucrări prezentate la diverse simpozioane şi reuniuni ştiinţifice internaţionale. Asemenea situaţii sunt atât de numeroase încât ele nu mai pot şi nu trebuie să ne lase în continuare indiferenţi, în ideea că trebuie lăsaţi să trăiască şi alţii. Nesancţionarea în timp util a unor asemenea dizgraţioase practici, încât riscă să decredibilizeze în viitor învăţământul românesc şi să-l compromită pe plan internaţional. Cei care nu ne vor face onoarea de citi rândurile de faţă, îi rugăm să înţeleagă că noi nu avem în vedere acest comportament dezonorant al lui „X” sau „Y”, deşi nu ne lipsesc, din păcate, nici exemplele de acest fel. Ţinem, în primul rând, să atragem atenţia asupra acestui fenomen, care, pe fondul de dezinteres şi de indiferenţă din partea structurilor de putere, indiferent care ar fi acestea, se aduc prejudicii incalculabile pe termen lung prestigiului şi credibilităţii şcolii româneşti, atât pe plan european, cât şi pe plan internaţional.

            Am dori, de asemenea, să nu se înţeleagă că ne-am opune cumva ideii de colaborare în vederea realizării şi publicării de lucrări cu adevărat valoroase în formulă de coautorat. Departe de noi o asemenea abordare simplistă şi simplificatoare, însă, nu putem tolera, spre exemplu, situaţii de genul celor legate de tipărirea, după susţinerea publică, a unor teze de doctorat semnate însă, în calitate de coautori, de susţinătorul lucrării şi de îndrumătorul ştiinţific. Într-un asemenea caz, e posibil să fie vorba de o situaţie nefirească; adevăratul autor al lucrării şi, deci implicit al tezei, nu ar fi cel care a susţinut-o,  ci îndrumătorul ştiinţific. Într-un astfel de caz, avem de-a face, în opinia mea, cu un fals grosolan care n-ar trebui lăsat nesancţionat de către autorităţile ştiinţifice abilitate s-o facă. În cazul în care, însă, aşa cum am constatat şi noi, este vorba de iniţiativa cadrului universitar, care doreşte să-şi ascundă lipsa de talent şi competenţa prin însuşirea frauduloasă a rezultatelor numai de cercetare al altcuiva, atât Ministerul Culturii, Academia Română şi, după caz, orice alte instituţii cu atribuţii în acest domeniu, nu pot şi nu au dreptul să lase nesancţionate astfel de practici, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, cu atâţia plagiatori sau furi de merite ştiinţifice, între care se înscrie şi penibilul savant clujean la care am făcut aluzie în rândurile noastre precedente.

            Credem cu tărie că, nu mai putem tolera într-o societate care-şi respectă valorile, promovarea unor nulităţi violente şi zgomotoase, fără operă sau cu o operă de valoare îndoielnică în funcţii academice şi ştiinţifice, dacă dorim cu adevărat să nu compromitem acum şi în viitor învăţământul românesc, compromiţând şansele afirmării acestuia pe plan european şi internaţional. Iată de ce, credem că Ministerul Învăţământului împreună cu CNCSIS au obligaţia de a institui o comisie de verificare a tuturor situaţiilor cunoscute, fie de publicare, fie de participare la manifestări ştiinţifice de prestigiu internaţional a unor indivizi în calitate de coautori, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu lucrarea prezentată sau cu cea publicată, avându-i şi pe ei drept coautori, iar cazurile constate ar fi de dorit să facă obiectul unor dezbateri publice pentru a descuraja perpetuarea în viitor a unor astfel de păguboase şi ruşinoase practici.