Fericiţi cei ce nu fac nimic!

Este o concluzie la care am ajuns după Revoluţie, cunoscând mai bine realităţile  sociale, economice şi, cât de cât, politice. Câteva exemple şi situaţii pot susţine cu prisosinţă această afirmaţie.

Au fost puşi pe  liber sau, altfel spus, au fost daţi afară din servicii milioane de muncitori, funcţionari şi militari. Cei mai mulţi erau oameni tineri, cu experienţă şi competenţă în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele „salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producţie şi a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriaşi cu  înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-şi caute locul peste mări şi ţări, pur şi simplu, să existe şi să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după douăzeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriaşii adevăraţi sunt pe cale de dispariţie, ca să nu-i numesc adevărate ,,monumente istorico-umane”. Cârpaci şi meseriaşi de trei parale, care se pricep la toate şi la nimic, întâlneşti pe toate drumurile. Unul dintre ei îmi spunea de curând: „Ştiu să fac orice în lume, doar grijanie nu ştiu să fac!”.  Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviinţă! Când i-am văzut nişte lucrări, puţin a lipsit să nu o iau la fugă.

Au fost distruse nenumărate unităţi de producţie, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci şi multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producţie, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piaţă. Unităţi de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puşi pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă şi să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până şi capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în acelaşi scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!

Au fost distruse fermele de stat şi ceapeurile şi lumea a răsuflat uşurată. S-a împărţit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură şi contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele şi să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze şi fraţii noştri de la cârma ţării şi prietenii din afară. Subvenţionarea masivă a agriculturii în alte ţări a permis străinilor  să aducă produse agricole şi preparate diverse la preţuri foarte mici şi astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveţi din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roşii din Turcia, fasole din Egipt şi lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele şi legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor şi celorlalte animale ale noastre. Astăzi se dau subvenţii şi la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenţionat de câteva ori mai mult decât cel ce munceşte pe aceeaşi unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru „păşune” primeşte de câteva ori mai mulţi bani faţă de cel care ară, discuieşte, cumpără sămânţă, seamănă, pune îngrăşăminte, întreţine cultura, recoltează. Altfel spus, fericiţi sunt cei ce nu fac nimic!

Au apărut ca ciupercile după ploaie nişte jocuri piramidale de tip „Caritas” ori ,,FNI”, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alţii. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriaşe prin oraşe: „Dormiţi liniştiţi! Avem noi grijă de banii voştri!” Şi au avut!

Sutele de taxe şi impozite, birocraţia şi abuzurile unor organe de inspecţie şi control au descurajat  micii şi marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit eşti dacă stai în banca ta şi te mulţumeşti „cu ce este”, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.

Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenţi şi am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetenţa. Legea bunului – plac a fost principalul criteriu de selecţie al oricărui şef de instituţie. A fost suficient să intri într-o gaşcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forţe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat,  eliminat din viaţa publică. Te cruceşti când vezi oameni care abia ştiu să citească în funcţii centrale, dispunând de viaţa şi destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum şi ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriaşe ale ţării, datorii pe care nici nepoţii noştri nu vor fi în stare să le plătească, de greutăţile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece ţara, de lipsurile şi neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noştri, de lipsa de orizont şi de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte şi al tuturor laolaltă.

S-a stins entuziasmul post-revoluţionar, când societatea românească era în stare să mute şi Carpaţii de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de ţigări şi carne vie… Şi le-a mers! Palatele şi maşinile, conturile şi funcţiile învârtiţilor zilei i-au făcut pe mulţi să intre într-o stare de apatie, de indiferenţă, convinşi fiind că cei mai fericiţi sunt cei ce nu fac nimic!