Atitudine
Fals in acte
Lăsând la o parte ciclul „babele-izvor nesfârşit de inspiraţie”… cred că relaţiile din perioada post-decembristă, post-modernistă, post-telenovelistă ar merita ceva atenţie şi când zic ceva mă refer la măcar câteva gânduri de genul: unde am ajuns şi de ce nu putem să ne oprim??
De la bun început voi propune un exerciţiu de imaginaţie: avem două tabere cei care sunt pentru căsătorie si cei care sunt împotrivă. Numai de ar fi aşa simplu…căci nu e…fiecare tabără e la împărţită la rândul ei în mici zone de campare unde prejudecăţile şi inteligenţa blocată între anumite limite şi-au instalat corturile, fixându-le cu ţăruşi bine înfipţi în mentalitatea românească.
Sunt înconjurată de oameni care se căsătoresc însă vă jur, si eu nu prea folosesc acest cuvânt pentru că am mari probleme cu argumentarea fanatică şi absolută dar, acum chiar pot garanta că, eu nu am văzut motivul ce mi-a fost implementat în creier de basmele citite: dragostea. Să fie al naibii ăla care mai vede oameni care se căsătoresc din dragoste…
Avem cupluri care se cunosc din liceu şi care se iau ca ăsta e cursul firesc iar mamele soacre întreabă constant şi hipnotizator ce mai aşteaptă de „nu se pun doi pe un loc”, cupluri care se iau pentru ca băncile acordă împrumuturi mai mari celor care işi pun pecetea iubirii pe doua adeverinţe de salariu cumulate, cupluri care se iau pentru că ea sau el are tot ce îi trebuie să ofere siguranţa zilei de mâine.
Bine…puteţi susţine că asta a fost dintotdeauna însă tocmai aceasta e problema: în loc să evoluăm, noi stăm pe loc sau şi mai rău regresăm, uitând să ne întoarcem privirea către „innerself” (şi puteţi spune că sunt concepţii filosofice prăfuite dar viaţa nu înseamnă oare desăvârşirea sinelui prin singurul lucru care contează, şi nu! nu e iubirea, ci sinceritatea faţă de sine).
Avem cupluri de tineri care nu au decât 20 şi un pic de ani şi se comportă unul cu celălalt de parca sunt proprietăţi legaţi prin înscrisuri doveditoare ale stării de codevălmăşie în care se află şi nicidecum ca doi îndrăgostiţi care se ţin de mână doar pentru că simt nevoia apropierii. Ei doar vor să publice în registrul străzii, neamului, oraşului, societăţii că sunt „daţi”, că aparţin, că există acel zid care delimitează proprietatea privată de bun public.
Şi nu au decât 20 de ani. Cum e posibil aşa ceva? Cine permite difuzarea emisiunilor gen Trădaţi în dragoste şi Test de fidelitate. Come on, people…wake up..ce naţie de debili primitivi suntem? Cum e posibil să existe şi audienţă? Pentru că dacă sezoanele curg, sigur audienţa creşte. Şi atunci unde vom ajunge? Regizate sau nu, emisiunile există la fel ca şi cuplurile care se păruiesc în stradă. Somebody has to stop this mess.
Revenind însă la actul sfânt al promisiunilor pe viaţă, al roabei şi robului lui Dumnezeu care îşi jură bla-blauri doar pentru că le sunt dictate de un preot probabil corupt care preacurveşte în liniştea serii, are you sure că vreţi să jucaţi mascarada asta?
Seara. Restaurant. Eu-singură. Ei-cupluri. Două-casătorite, unul-format din doi indivizi letargici care lungesc agonia până când aceasta va sucumba în căsătorie (parcă văd în ei caşcavalul topit care se lungeşte şi se lungeşte, fără să se rupă că la un moment dat te enervezi şi îţi vine să arunci totul). Discuţie. Toţi zâmbesc. RH, cordon ombilical, cum îi spune la chestia aia unde stă creatura până vine „săracul” în lumea asta?? placentă şi s-a rostit atât de des acest cuvânt cum l-am putut uita??. Toate aceste cuvinte vin să desăvărşească conversaţia. Eu – încerc să deschid un alt subiect gen…, nu ştiu orice alt rahat decât ăla, însă elanul cuvintelor este întrerupt de analizele medicale ale calităţii spermei. Fuck şi ştiam că nu va ieşi cum trebuie, nu analiza ci întâlnirea. Dar eram acolo şi trebuia să ascult.
Toţi îşi afişau beatitudinea dăruită de magia cuplului însă eu le ştiam poveştile. Eram ca un spectator macabru a cărui voce se auzea pe fundal: i know your story…hahaha…Totul era fals. Nu are sens să intru în detalii pentru că nu sunt genul paparazzi dar pe cât de autentici sunt ca indivizi, pe atât de ipocriţi sunt ca şi cuplu.
Şi stau împreună…ca să nu fie singuri, ca să nu o ia de la capăt, ca să nu o rupă brusc sau pentru că…mama a cumpărat canapea, şi e pe rate, şi ce o să zică?? Sincer îi înţeleg până la un punct. Şi eu am fost captivă într-o relaţie unde nu exista decât dependenţa victimă agresor, iubirea neexistând nici măcar la început dar am avut curaj, într-un final, să îmi bag delicat…actele de despărţire. Ei nu o vor face. Se vor minţi la nesfârşit şi se vor plânge că s-au săturat. Şi asta înseamnă că nu s-au săturat, că mai pot îndura.
Nu îmi vine să cred cum scriu. Scriu exact aşa cum trăiesc cuplurile in zilele noastre, lung, tărăganat, fricos şi degeaba…Pentru că intensitatea clipelor nu mai există. Parcă nici nu sunt rânduri aici ci doar o apă dreasă, lungită care ar vrea să i se spună ciorbă.
Simt atât de intens drama relaţiilor din ziua de azi încât nu o pot reda în cuvinte. Sunt pur şi simplu furioasă. Nervoasă. De ce nu se trezesc, de ce nu aleargă în căutarea acelui suflet care să le ofere darul suprem:viaţă? De ce se încrâncenează să lungească o poveste sfârşită demult doar pentru a fi cu happy-end??
Şi poate că nu mi-ar păsa aşa de tare de ciorba lor dreasă dacă nu s-ar grăbi să dea sfaturi sau să pună etichete. Ei, oamenii trecuţi prin viaţă şi mai ales, ei robii unşi cu mirul dragostei veşnice, te arată pe tine, cel care nu eşti membru al fan-clubului, cu degetul lor lung pe care atârnă ostentativ verigheta ce cântărăşte mai mult decât vor cântări vreodată promisiunile făcute în faţa acelui preot de care v-am povestit mai sus, te arată peste tot şi te ţintuiesc la zidul celor singuri sau care nu pot înghiţi pastila căsătoriei ca ritual de iniţiere în viaţa societăţii. Pentru că tu, pur şi simplu, înjuri falsitatea şi dispreţuieşti minciuna faţă de sine sau pur şi simplu nu vrei să faci parte din acea celulă nenorocită de bază a societăţii.
Iniţial le explici frumos că, a îţi uni destinul pe viaţă cu cineva este dăruirea de sine, este un ritual sfânt nu pentru că e întreprins în mrejele bisericii ci pentru că e o promisiune faţă de sine. Le explici delicat că iubirea există iar dacă nu o vei descoperi atunci măcar vei rosti răspicat adevărul şi nu o vei inventa de dragul paradei. Le desenezi cuvintele în aer pentru a putea vedea imaginea unei poveşti de iubire şi a desăvârşirii de sine prin celălalt.
Dar printre numărarea invitaţiilor, a neamului care vine sau nu, în funcţie de cum a fost mă-ta sau mă-sa la nunta lu’ var-ta sau văr-tu, printre antreul ieftin cu salam sau scump cu caviar, printre vinul la kg sau la sfert, nimicul acesta numit iubire se pierde şi asta numai în minunatul caz că a existat vreodată. Ah! Câtă irosire de timp, spaţiu, viaţă, destin…
Insist cu calm şi încerc să imi strecor părerea printre calculele finale ale meniurilor şi profitului care le va permite sau nu să îşi aragazul mult visat sau maşina de spălat…există chiar un mit al maşinii de spălat dar despre el..altă dată.
Sunt deja în agonie…Glasul meu nu se mai aude pentru că e acoperit de chiuitul asurzitor al bătrânelor fericite că vor dansa găina. Furioasă le spun că cerul strigă la ei şi viaţa e îngrozită de schimonoselile lor. Urlu şi încerc să le arăt că destinul e la un pas de ei şi îi cheamă…doar de s-ar lepăda de hainele ponosite ale rutinei şi obişnuinţei, de s-ar privi în oglindă şi ar vedea cât de frumoşi sunt şi cât de multe pot oferi…cât de binefăcătoare e iubirea sinceră, ascunsă de ochii lumii şi de mâinile actelor, cât de delicate pot fi degetele eliberate de orice inel dar captive în strânsoarea degetelor celuilalt…cât de frumoasă e libertatea de a te lega pentru totdeauna doar prin sentimente…
Linişte…nu o să mă audă…nu voi încerca să îi schimb…dar nu mă voi abandona jocului. Happy-end regizat?? Come on…De ce? dacă îmi pot dărui superlativul: esenţa clipei.