Atitudine
Cum protestăm, Arad ?
La televizor, la radio, pe net, pe livestream-uri, pe chat-uri, forum-uri, pagini de Facebook, în ziare (cu tiraje din ce în ce mai slabe), tabloide de tot felul sau reviste, se vorbeşte într-una despre recentele ieşiri în stradă din ţară.
Observaţiile mele nu merg neapărat către palierul politic, oricum complet în ruine din punctul meu (apolitic) de vedere. Nu vreau să mă exprim clişeic (cum sunt mulţi care fac aceste aprecieri eronate) cum că toţi românii ar fi la fel sau că politicienii sunt identici. Ar fi absurd ! În primul rând ar fi ca şi cum aş scrie această postare numai şi numai pentru mine… sau nici atât, pentru că şi eu sunt, la o adică, parte integrată din acest neam, mâncat la rându-mi de sistem. Dar judec ! Apoi, ar fi ca şi cum aş vedea oricare membri ai oricăror partide ca nişte culori uniforme şi fără personalitate. Tot aşa, să zic despre Arad că este identic cu Viena sau Paris, deşi mi-e mult prea drag (cred că mi se trage de la faleză) să îl pot părăsi, ar fi mai mult o chestie subiectivă şi lipsită de acoperire. Aceste forme de asemuire mi se par pur puerile; le mai aud din când în când şi mă dezgustă numai când mă gândesc la ce e pe centru şi la ce oameni văd pe stradă. Majoritatea au pasul repezit şi privirea supărată. Se îmbracă gri, sărăcăcios sau la cealaltă extremă, cât se poate de fosforescent. Nu au efectiv pardon. Te înghiontesc, lovindu-te fără să se uite peste umăr, îţi fură din buzunare dacă au ocazia sau se iau de tine fără pic de motiv. Cea mai scârboasă imagine mi se pare scuipatul pe stradă, cu care vrând-nevrând am fost siliţi să ne obişnuim. Suntem dezbinaţi. Trecem unul pe lângă altul pe stradă în cel mai pur stil nepăsător. Nu ne pasă de acţiunile solidare sau de cele de voluntariat. Nu mai ştim să ne salutăm (ce am avea de câştigat din asta ?), să dăm mâna unii cu alţii altfel decât în grabă… să avem grijă cât de cât să ne respectăm semenii. În următorii douăzeci de ani, indiferent de schimbările efectuate în interiorul conducerii, nici măcar cu Szegetul nu cred că vom fi la egalitate, egal şi acesta cu noi doar din anumite privinţe. Una ar fi cea demografică; să nu încercăm să ne referim însă la gradul lor de economie, pentru că atunci ar ieşi la iveală (hopa!) şi degradarea noastră, continuă din acest punct de vedere.
Să revenim la proteste şi să ne referim puţin la cele din faţa primăriei. Pot spune că am participat şi eu mai multe zile la rând. Voiam să salvez şi eu ceva şi am ales Roşia Montană. Cu această ocazie, pot spune că am văzut tot soiul de oameni. Cu pancarte, fără ele, cu megafoane, steaguri decupate, cu legitimaţii de golani, cu mesaje şi cereri dintre cele mai diverse. Unii urlau, alţii cântau, alţii beau un ceai, alţii povesteau şi râdeau, scandând în hohote despre una-alta. Mulţi protestau doar când venea camera să îi filmeze. Şi mai mulţi stăteau pe margine să privească doar, fără să se implice, curioşi doar să vadă de ce se adună lumea.
O doamnă vindea cu ocazia manifestărilor seminţe. Alţii le mâncau şi le aruncau pe jos. Un vlăjgan înfierbântat ţinea în mână un ciomag şi privea fioros spre organele de ordine, lovindu-l de coapsă ameninţător, atrăgându-le atenţia, dornic parcă de scandal. Îl avea la el, îmi spunea, ca nu cumva să atenteze jandarmii la siguranţa cetăţenilor. Deci încă ne facem singuri dreptatea. Un alt om m-a întrebat dezorientat cine e Falcă…
Nişte puştani au scris la baza primăriei pe peretele acesteia, murdărind-o. Acuma, cu ce ar fi de vină clădirea, nu ştiu. De o parte şi de alta, prin labirindurile parcurilor alergau de zor copiii nemulţumiţilor, de plictiseală probabil, aduşi nu ştiu pentru ce. Băncile şi primăria erau decorate cu revendicări, dar şi cu mesaje dintre cele mai scârboase. Suporterii UTA cântau frumos în cor, înjurând pe alocuri la sfârşit de catren. Pe platou au fost prezenţi şi agenţi ai SRI . Filmau liniştiţi, deghizaţi în civili, spionând securist pe toată lumea.
În ochii unora puteai citi disperarea, în zâmbetul altora vedeai doar o glumă. Alţii veniseră piliţi. Un fost revoluţionar venise şi el cu o pancartă pe care scria ,,Dacia’’, întrebând încoace şi încolo şi exclamând ,,Cine e dac ? Să ridice mâna cine e dac !’’, sau ,,Traiane, ţi-au pătat numele !’’. Hotărăşte-te, mă gândeam, ori eşti dac, ori eşti roman Zbiera din toţi rărunchii îndemnuri precum ,,Înainte !’’, ,,La război !’’ sau ,,Victorie !’’ . Îl puteţi găsi pe Youtube , e extrem de hilar. I se zice Braveheart de Arad şi e poate cel mai halziu lucru pe care această mică revoluţie l-a produs. Un fel de legendă urbană precum e bătrânelul-atlet care face yoga şi aleargă prin oraş, ţipând ca un apucat.
Tot respectul pentru protestatari. În fiecare seară urmăresc atent emisiunea ,,Masa rotundă’’ a domnului Faur să revăd imaginile. Şi ce frumos sună (pentru toată lumea cred) o masă rotundă ! De câtva timp încoace, oamenii se strâng în faţa Consiliului ca la o şuetă, uitând parcă faptul iniţial pentru care au venit.
În încheiere, după cum vedeţi, dacă luăm aspectele cele mai minore care compun aceste acţiuni, vom avea în faţă un haos ! Consider, aşadar, că cetăţenii au nevoie de cineva care să-i ghideze, să îi educe. S-a întâmplat asta acum o săptămână, prin eforturile Mişcării civice arădene. Un membru al acesteia mă informa astăzi de încă un mitting de asemenea anvergură, programat pe lunea viitoare. Şi va fi, sunt convins, la fel de civilizat, paşnic şi disciplinat cum a fost şi cel de pe 18. La Bucureşti, protestatarii s-au lovit ieri între ei. Vorba românului: ,,Nu se poate, dom’le !’’
Repet, apreciez boarea de schimbare pe care o simt oarecum în aer zilele acestea, dar contest atittutinea unora dintre contestatari. Zic a unora, pentru că unii dintre aceştia au ştiut totuş’ să ţină discursuri elegante la microfon şi să-şi expună civilizat păsurile şi revendicările, împreună cu alţii care împărţeau flyere sau afişau în grup banere. Pestriţă-mi eşti, Românie !