Cultura şi profitul

Dar delimitarea n-a fost niciodată netă, întrucât a existat şi pătura celor aflaţi la intersecţia acestor două categorii fundamentale. Câţiva dintre ei, ca de pildă Platon, Goethe sau Lev Tolstoi, au fost grozav de răsfăţaţi de soartă în ceea ce priveşte belşugul spiritual şi cel material. Alţii, în schimb, au făcut nenumărate compromisuri pentru a avea sau a părea că au în chip îndestulător din amândouă. Însă aceştia din urmă nu vor fi niciodată cei dintâi, şi asta pentru simplul motiv că, după spusele apostolului Pavel, ei nu sunt nici calzi, nici reci, ci căldicei!…

În funcţie de categorie şi de mentalitatea categoriei căreia îi aparţin, oamenii vor avea păreri diferite şi asupra profitului realizat prin cultură.

Pentru cei care, aidoma fluturilor de noapte, se lasă atraşi de flacăra verbului a avea, încât lesne ajung să-şi ardă aripile, profitul cultural se cuantifică în bani şi avantaje materiale. Ei se conduc după următoarea aritmetică: 2+2=5! Căci iată ce-şi spun aceşti negustori cu pretenţii: „Dacă am investit doi lei cu o dobândă rezonabilă de 100%, nici nu mă gândesc să nu obţin un profit suplimentar de un leu. Altminteri ce afacere este aceea în care rămâi cu buzele umflate?!”

Pentru cei ce se simt atraşi de magnetul verbului a şti, însumarea lui doi cu doi nu va face niciodată mai mult de trei. Dar chiar şi în aceste condiţii ei se simt îndatoraţi actului cultural, căci profitul lor moral şi spiritual sporeşte cu fiecare jertfă făcută. Unora ca ei li se potrivesc ca o mănuşă cuvintele Mântuitorului: „Celui ce are i se va mai da, dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ceea ce are” (Luca19/26).

Cum se explică succesul de public al cărţilor mediocre de genul Codul lui da Vinci? Prin aceea că preferinţele omului modern se îndreaptă spre facil şi agreabil, refuzând să-şi bată capul cu lucruri (în cazul nostru scrieri) complicate şi profunde.

De fapt acesta este nivelul de înţelegere al omului civilizat din zilele noastre. Există chiar un raport invers proporţional între nivelul atins de civilizaţie şi capacitatea de efort a omului aparţinător ei: Cu cât societatea este mai civilizată, ceea ce se traduce prin densitatea automatelor şi comodităţilor, cu atât cetăţenii ei sunt mai puţin dispuşi la efort intelectual, dar şi mai puţin capabili de un asemenea efort!

Iată un paradox care întăreşte afirmaţia de mai sus. Se spune că la ora asta în Statele Unite ar fi nu mai puţin de 70 de milioane de analfabeţi!

Invers, o ţară mai puţin civilizată (cum era în urmă cu câteva decenii România), se va strădui din răsputeri să nu existe analfabeţi. (Astăzi nu numai că românii se consideră civilizaţi, dar legile şi reformele din învăţământul lor sunt într-atât de haotice şi absurde încât numărul analfabeţilor cu diplome sporeşte de la un an la altul.)

Cu toate strădaniile lor, ţările de felul României se confruntă cu ravagiile făcute de un alt paradox: Cu cât respectivul stat face mai multe cheltuieli (în definitiv jertfe ale întregului popor) pentru pregătirea specialiştilor de care economia are nevoie ca de aer, cu atât statele puternic dezvoltate din apusul Europei şi din America de Nord fac tot ce le stă în puteri ca să-i racoleze. Drept este că un şef de stat aşa ca Traian Băsescu nu numai că nu întreprinde nimic pentru a-i reţine pe specialişti în România, dar chiar îi împinge de la spate să-şi părăsească ţara natală. „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, le-o spune el de la obraz românilor nemulţumiţi. Şi ei chiar asta fac, îmbogăţindu-i pe bogaţi cu ceea ce de drept revine României…

Numărul de cărţi citite într-un an este un alt indicator ilustrativ pentru nivelul intelectual al omului hipercivilizat. Cu excepţia Japoniei, în toate celelalte ţări dezvoltate nu-i nici urmă de atari preocupări. Astfel, un sondaj efectuat în Italia arată că peste 60% dintre cetăţenii acestei ţări nu au citit nici măcar un ziar în decursul unui an! Au ei la îndemână alte mijloace cu ajutorul cărora îşi ocupă timpul cât mai comod şi mai plăcut, căci comodul şi plăcutul mărşăluiesc umăr la umăr şi se distrează copios pe socoteala instructivului.

Iată doar câteva dintre aceste mijloace moderne de irosire a timpului, adevărate capcane pentru copii şi tineri: maşina, televizorul, telefonul mobil, calculatorul, Internetul. Şi încă tot e bine pentru cei cu asemenea preocupări, întrucât câmpul vast de libertăţi oferite de democraţia prost înţeleasă, le asigură altora mijloace infernale de evadare din cotidian: alcool, tutun, droguri, hoţii, prostituţie, crime.

În asemenea condiţii este de mirare că unele cărţi (Codul lui da Vinci, de pildă) se vând în milioane de exemplare. Eu nu cred că asemenea cărţi se cumpără ca neaparat să fie citite. După ce oamenii de meserie au impus-o în atenţia publicului printr-o publicitate îndrăcită, în jurul cărţii se creează o adevărată mistică, iar cartea ajunsă la modă (toată lumea bună şi mai puţin bună vorbeşte de ea!) ajunge să fie cumpărată numai întrucât nu face să nu intri în posesia ei, adică să nu-ţi arăţi totala adeziune la snobism.