Atitudine
Cat mai avem de suportat
Mi se pare din ce în ce mai straniu felul în care artiştii mai tineri sau de vârstă mijlocie deplâng dispariţia marilor valori de pe scena teatrului românesc: Adrian Pintea, Florian Pittiş, Ilarion Ciobanu, Stefan Iordache, şi de curând multstimata Dina Cocea.
Bizare nu sunt catafalcurile ce au îndoliat profund sala teatrului Bulandra şi a teatrului Naţional, nici spontanul interes stârnit de presa românească faţă de actorii români, şi nici măcar reeditările biografice al căror filistinism e mascat de dorinmţa de a transmite ceva posterităţii, ci fraza deseori întâlnită în variate forme: “ca ei nu va mai fi nimeni”.
Absolut just. Si pe nimeni nu îngrijorează această stare de fapt. Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată.
Selecţionerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puţin sau chiar deloc avizaţi în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneităţii culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numeşte „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecţele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promiţător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureştiul ăsta mare cât o balegă pe suprafaţa României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiţi în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, şi regizat de Vera Ion. O variaţiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutaţi de regizori. O reprezentaţie, care măcar din bun simţ pentru băimărenii care ieşeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival.
Dar nu. Publicul bucureştean e nevoit să se pocnească de încăpăţânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii şi îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz.
Din inerţia acestei stări de fapt se aşteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Stefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris şi a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferinţe ermetice se anunţă a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele şi pişcoturi se vor dezbate tendinţele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ţine seama de “Măria Sa Publicul” . În acest context apocaliptic de penibil, reprezentaţia lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiţia de histrioni cu suficientă materie cenuşie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat şi la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricităţi banale din prima zi.”
Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbaţi de uimire, îşi aşeza fularul ieşind din sală, şi mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”