Un vis aprins

Mi se mai întâmplă să am uneori nişte vise atât de ciudate, încărcate de o atmosferă de pe altă lume parcă. Suprarealistă. Pe astea mi le amintesc cel mai bine, în cele mai fine detalii, căutându-i semnificaţia fiecărui amănunt reţinut, deşi multe nu au nici un rost. Poate îl au pe acela de a mă intriga nespus şi atât. Poate – aţi zice-o mulţi dintre voi, o dau cam mult pe Freud în ultima vreme, analizându-mi visele sau chiar viaţa tot ca pe unul dintre ele.

Eram la munte, nervoşi foc că ne dădeau numai o supă spălăcită cu tăiţei moi, adunaţi într-un terci clicos şi macaroane expirate cu brânza dărăburită presărată pe deasupra. Iar noi, ca proştii, plăteam pentru toate astea şaij de lei pe zi. Nu înţelegeam de ce ne complăceam în situaţia de faţă, dar în fine. ,,Noi’’ însă ghicesc că am fi fost colegi de tabără. Ce altceva poţi să faci purtat de pânzele unui vis, decât să rămâi un simplu spectator, asemenea unui leneş într-un hamac ? Supa era rece şi arăta ca apa diluată şi făinoasă lăsată de cartofi în urma fierberii. Pastele, raiate şi verzi. Parcă toate acţiunile noastre zilnice acólo se petreceau, în cantină.

Mirosul general, paturile, vopsite într-un alb medical şi formate la capăt din gratii groase de fier, lumina care intra pe ferestrele larg deschise, toate erau de spital, dar ce era de fapt ? Un internat. Asta şi eram, nişte internaţi într-un spital. Albul ne invada orbitor de pretutindeni, alungându-ne nefiresc umbra de la tălpi. Fetele purtau pijamale de bumbac cu danteluţă. De acelea lungi până la glezne şi grele, colorate cu pete de floricele verzi şi portocalii. Spre mâneci şi picioare se terminau în franjuri. Doar pe fete le vedeam cum erau îmbrăcate, dar aveam senzaţia că toată lumea era în aşa ceva, adică în ţoale de noapte. Eu eram în chiloţi; nu ştiu cum de nu-mi era jenă. Când mâncam, pe băieţi şi fete ne puneau spate-n spate. N-aveam voie să dăm ochii unii cu alţii, vorbeam cum puteam,  aşa, mai peste umăr. O fostă colegă de liceu mă tot lua de mâini şi mi le masa pe furiş. O simţeam cum voia să mă privească cu ochii ei albaştri. Diana Pepici.

Simţeam că era aşa cum o vroiam. Pe scurt, o simţeam. Trăiam clipe încărcate de un erotism magic care-ţi face pielea să tremure pe oase. Tot corpul îmi era acum acoperit de bubiţe tari, una lângă alta. Totuşi, nu am înţeles nici un moment cum ne cuplasem; însă nu prea conta asta. Nu pentru unul ca mine, pentru care nici măcar faptul că nu o puteam vedea nu era important. Îmi era destul că ne întâlneam dimineaţa, la prânz şi seara, spate-n spate, la aceeaşi masă. Deşi nu o puteam privi, o distingeam doar pe ea. Îmi imaginam sânii ei şi coapsele. Mai eram cu ceva prieteni, dar de ei nu prea îmi păsa.

Cum te uitai pe geamul cabanei, puteai vedea tot muntele. Ce peisaj, o pârtie perfectă ! O dună ţipătoare de cute. Puteai sări direct de pe fereastră cu placa ! Ah, da. De cum începeam să cobor pârtia, eram urmărit instant (nu mă întrebaţi de ce) de nişte nemţi nazişti, camuflaţi inadecvat în negru din cap până-n picioare şi brodaţi cu însemne roşii, asemănătoare zvasticii. Peste nas purtau ochelari de ski aşa cum au maşinile geamuri fumurii. În schimb, nu înţelegeam de ce aveau inflaroşii pe timp de lumină, albul zăpezii reflectându-ne violent în faţă soarele. Dar din nou, în fine. Probabil ardoarea de a mă urmări cât mai exact le era mult prea mare să mai facă diferenţa dintre zi şi noapte. Arătau ca o trupă de samurai swat gata să mă omoare, ţinând între braţe mitraliere automate, dotaţi la propriu cu arme. Dar m-am trezit. Oricum, nu pot explica în cuvinte un aşa vis, mai precis sentimentul puternic pe care mi l-a transmis !

Nu mă întrebaţi ce căutau nemţii în toată povestea, iar zăpada cred că vine de la faptul că un prieten are mai tot timpul la status de mess o poză cu placa de astă iarnă de la Arieşeni. Probabil de asta îmi şi veniseră în minte asemenea imagini, dorul pe care îl duceam delirului oferit de pârtie fiindu-mi foarte aprins. Oricât le-ar veni unora înapoi când ar auzi de iarnă şi frig.

Îmi aduc aminte de Straja. Cum ninsoarea îmi zgâria faţa, purtată în jos de un vânt năprasnic, ca o aglomeraţie de ţurţuri mici şi tăioşi. Un vânt dureros venit din toate părţile, ca un tunel de tornadă ce mă ţinea captiv, blocat de frig pe teleschi, cu coapsele şi gambele stând să-mi pocnească de chin. Ajuns sus, priveam spre punctele negre ce-mi erau oamenii şi vedeam cum crivăţul mătura stâncile imense şi alunecoase, continuate de un drum destul de abrupt, învecinate în apropierea lor cu o prăpastie. Pomeţii, urechile şi mai întreaga faţă îmi îngheţaseră, stratul gros şi neafânat de zăpadă îmi îngropa clăparii şi totodată snowboard-ul. Mă simţeam la fel de greu ca o ganteră. Acum nu mă mai simt nicicum, acum doar scriu despre un vis şi despre ce a fost astă iarnă. Trist.