Reflectii in prag de an nou

Un an se trece, altul vine,

Pamantul insa se va tine,

In vesnicie, pe picioare.

Iata ca soarele rasare,

Apune si alearga iara

De unde-a pornit prima oara,

Sa reinceapa alta zi.

Vantul sufla spre miazazi;

Se-ntoarce-apoi, spre miazanoapte,

Cu ale palelor lui soapte.

'Napoi, revine peste fire,

Vesnic facand asta rotire.

Spre mare, raurile toate

Se-ndreapta. Apa lor nu poate

Sa umple a ei gura larga,

Ci spre izvoare, iar, alearga

Din nou sa curga, inspre mare.

In necurmata framantare

Sunt lucrurile. Ochiul meu,

Chiar daca le-ar privi mereu,

Nu se mai satura privind

Si nici urechea auzind.

Tot ce a fost, are sa fie,

Din nou, in vremea ce-o sa vie.

Tot ceea ce a fost facut,

Iar se va face. Am vazut

Cum că nimic nu-i nou sub soare.

De e vre-un lucru, despre care,

S-ar putea spune: "In sfarsit,

E ceva nou, neintalnit.

Priviti! Este facut cu rost!",

Acela nascocit a fost,

Cu multe veacuri, mai 'nainte.

Nimeni nu-si mai aduce-aminte

De tot ce fost-a in trecut,

Iar despre ce s-a petrecut

Acum – sau despre ce-o sa fie –

Nicicand n-are sa se mai stie,

Caci intamplarile din urma

Nu au sa lase nici o urma

Pe cerul lumii azuriu,

Fiintelor de mai tarziu.

Ioan CIORCA 

(extras din adaptarea in versuri a Cartilor lui Solomon)