Sinuciderea – act de nesabuinta si disperare

Sinuciderea este sfidarea cea mai grosolană pe care omul o aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei…

Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi instinctele lor, omul este înzestrat cu minte, sentimente şi voinţă liberă prin care poate să-şi depăşească necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa însăşi şi asupra vieţii sale. Astfel, el este în măsură să cunoască şi să se integreze în rostul şi sensul suprem al vieţii sau să refuze această cunoaştere şi să-şi trăiască viaţa după cum doreşte. Faptul că omul îşi poate determina viaţa în mod liber sau chiar să şi-o sfârşească în mod voit, îi conferă o imensă responsabilitate în raport cu existenţa însăşi.

În decursul istoriei omenirii au existat permanent persoane care au ales să-şi sfârşească viaţa în virtutea acestei libertăţi din diverse cauze sau motive mai mult sau mai puţin determinante. Astfel, de la concepte filosofice suicidale elaborate cu mare migală (gen exemplul lui Socrate sau cazul Kirilov, din romanul dostoievskian Demonii), trecând prin dezamăgiri de tot felul datorită dificultăţilor vieţii şi până la sinucideri patologice datorate unor boli psihice, societatea umană a fost confruntată constant cu asemenea situaţii în care omul alege moartea în locul vieţii.

Din punctul de vedere al spiritualităţii creştine, sinuciderea este, evident, un mare păcat, cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii, datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul sinuciderii această posibilitate nu mai există. Gravitatea acestui păcat stă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care stă la baza existenţei. De aceea, sinuciderea nu intră în nici o categorie de păcate pentru nu poate fi clasificat sau comparat cu nimic din câte este omul în stare să facă.

Sinuciderea este sfidarea cea mai grosolană pe care omul o aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei. Viaţa este darul cel mai de preţ pe care Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca acesta să se poată bucura plenar şi să atingă fericirea supremă a veşniciei. A respinge un dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre binele nostru, este cea mai mare umilinţă la care îl supunem pe dăruitor şi semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi consecinţele sale în locul vieţii şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi trăsătura profundă a nefericirii şi a eşecului.

Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii, delimitându-se total de condiţia sa în raport cu existenţa (Kirilov). Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei 12, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu cu puternice antecedente demonice. De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile, neputând fi egalată nici măcar de marile genociduri criminale şi catastrofe ale umanităţii.

Tratatul de morală creştină a profesorului grec Georgios Mantzaridis prezintă sinuciderea ca cel mai josnic act al naturii umane, care dovedeşte „egoism şi meschinărie”, în opoziţie cu jertfa de sine, semn de iubire supremă care înnobilează firea. Actul suicidal are, însă, şi diverse cauze sociale cu implicaţii majore, determinând o largă responsabilizare morală a tuturor membrilor comunităţii. „Când omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului ego şi poate ajunge până la sinucidere… În general, coeficientul sinuciderilor premeditate este foarte mic. În covârşitoarea lor majoritate, sinuciderile sau încercările nereuşite de sinucidere se datorează unor stări psihice rele pasagere sau unor impasuri şi urmăresc să transmită prin dramatismul lor implorarea ajutorului şi a sprijinului. De aceea, de regulă, lasă deschise toate posibilităţile acordării de ajutor din partea celorlalţi”(G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 496).

Dar cele mai grele consecinţe sinuciderea le are la nivelul spiritual al persoanei. „Ca faptă a deznădejdii sinuciderea dovedeşte şi necredinţă. Punându-şi capăt vieţii, omul neagă lui Dumnezeu însuşirea de Domn şi manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui şi purtarea Lui de grijă. Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decât poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real şi veşnic”(Ibidem, p. 497).

De aceea, Biserica Ortodoxă, dincolo de orice insensibilitate şi prejudecată, nu poate săvârşi slujba înmormântării pentru sinucigaşi, cu excepţia celor bolnavi psihic, dintr-un motiv de logică a credinţei: la înmormântare noi ne rugăm pentru „robul lui Dumnezeu adormit în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii”, iar sinucigaşul prin gestul său tocmai a renunţat la această calitate, devenind rob al deznădejdii, care nu moare, nicidecum, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, el însuşi respingând astfel înmormântarea creştinească.

Mintea şi inima omenească sunt universuri tainice în care se ascund posibilităţi şi puteri nebănuite. Uneori, datorită poverilor vieţii, în ele se declanşează mişcări uriaşe ale forţelor iraţionale, care-l fac pe om capabil de orice faptă necugetată a cărei urmări nu mai pot fi reparate. Îndemnul Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Părinţi spre rugăciune neîncetată trebuie receptat ca o terapie eficientă de curăţire a minţii şi a inimii, a unirii celor două şi a stăpânirii lor prin voinţa raţională pusă în slujba iubirii lui Dumnezeu, pentru ca cele două să nu fie deturnate de la rostul lor şi s-o ia razna.

Părintele Timothei Kilifis spune că viaţa este o „junglă”, care implică o luptă continuă cu greutăţile şi ispitele de tot felul, iar datoria omului este de a lupta. „Cei care spun că sinuciderea este o dovadă de curaj, cred că sunt oameni nebuni…Curaj însemnă să te lupţi din toate puterile cu realitatea deosebit de împovărătoare din jur. De altfel, numai astfel se formează personalitatea omului. Restul este vorbă în vânt. Atunci când nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovadă de laşitate… Tinerii sunt construiţi pentru eroism, nu pentru autodistrugere şi sinucidere. Tânărul normal luptă până la capăt şi, fără îndoială, el va triumfa. Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni. Şi nu uitaţi că în mijlocul celei mai cumplite furtuni, căpitan alături de voi în corabia vieţii, poate fi atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj nu veţi ajunge niciodată la sinucidere” (T. Kilifis, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, p. 112-113).