Relevanţa misiunii arhiereşti

“Eu vin cu stindardul alb al păcii în mână”

Moto: Eu vin cu stindardul alb al păcii în mână

(dr. Elie Miron Cristea, Caransebeş, 8 mai 1910)

Se împlinesc 100 de ani de la cuvântarea  rostită de dr. Elie Miron Cristea în Catedrala Mitropolitană a Sibiului (1), la „chirotonirea” ca arhiereu, confirmat să preia înalta demnitate de episcop. Este un text-jurământ, relevant prin amplitudinea ideatică şi afectivă, prin caracterul de dezbatere, prin felul în care misiunea arhierească edifică o mare biografie culturală. Auditoriul l-a perceput pe dr. Elie Miron Cristea, şi cu acest prilej, ca pe protectorul puternic şi clar al indestructibilităţii româneşti. Căci, pentru înaltul arhiereu, cel ce urma să devină primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, biserica şi naţiunea „una se simt” (2), dând puterea cea nouă, prin Duh şi Adevăr. În Cuvântarea la care ne referim, noul episcop  anunţă  „calea cinstită, de bun român, de convins ortodox şi de credincios patriot”. Judecata arhiereului se defineşte prin aceste „forţe” care susţin demnitatea umană, „adevăratele interese ale bisericii mele, ale turmei mele şi ale poporului nostru.” În gândirea şi trăirea arhiereului, marea primejdie a „bisericii noastre naţionale române” ar fi despărţirea „păstorilor” de poporul „care în toate ocaziile ne încunjură cu dragoste, cum un episcop nu mai găseşte la niciun popor din lume, de acel popor, din graţia căruia şi noi am devenit ceea ce suntem.”

Cuvântarea la preluarea  demnităţii de episcop este un text sincretic în care cultura teologică interferează cu istoria, filozofia, psihologia sau literatura, tradiţia bisericească cu viziunea modernă asupra valorilor creştine. Vorbind despre dr. Elie Miron Cristea, mitropolitul Antonie Plămădeală îl numea „mare om bisericesc, mare diplomat, mare om de cultură, un modern…” În Cuvântare este desenat rotundul trebuinţelor ce urmează să se împlinească prin misiunea arhiereului: „ fie acele religioase bisericeşti, fie culturale şcolare, fie economice materiale, fie artistice şi sociale, fie patriotice şi naţionale…”

Anul 1910 poartă în biografia dr. Elie Miron Cristea pecetea unicităţii. E semnul vestitor de bine, cum aprecia istoricul I.Lupaş, dieceza, după trista văduvie, prin moartea episcopului Nicolae Popea, căpătându-şi conducător „care cu toiagul blândeţii şi al dragostei va păstori o parte destul de însemnată a neamului românesc…” (3) Însuşi arhiereul când este confirmat ca episcop al Caransebeşului numeşte momentul fundamentul de granit al vieţii sale. O asemenea boltă biografică se cere privită în timp cu răspundere, comentariul asupra ei fiind „operă grea”, cu rol covârşitor , cum susţine Ion Rusu Abrudeanu, biograful atent să transmită veridic, sub semnul onestităţii, adâncurile personalităţii dr. Elie Miron Cristea. (4) Acelaşi autor detaliază efectul binefăcător al marilor biografii asupra cititorului, prin date nealterate, „de care să se poată folosi în viitor scriitori de talent, cari se vor simţi îndemnaţi să scrie istoria critică a marilor evenimente naţionale, politice şi bisericeşti.” (5)

Într-o istorie critică a marilor evenimente, ocuparea scaunului episcopal de dr. Elie Miron Cristea este însoţită de un puternic consens naţional. Noul episcop de Caransebeş era modelul arhieresc prin inteligenţă, voinţă şi moralitate, aşa „cum l-au definit cele dintâi veacuri ale creştinismului, în concepţia şi curăţenia lor ideală.” (6) Înţelepciunea religioasă modernă a arhiereului, vioiciunea spiritului acestuia, despre care vorbea Nicolae Iorga, devin garanţii ale misiunii arhiereşti în paginile publicaţiilor Tribuna din Arad şi Libertatea din Orăştie sau ale şi mai cunoscutelor publicaţii Gazeta Transilvaniei, Viaţa Românească, Foaia poporului, Universul, Adevărul, Gazeta de duminică, Neamul românesc. În Revista teologică de sub direcţia mitropolitului Nicolae Bălan erau remarcate inteligenţa şi destoinicia arhiereului „în multe direcţiuni”. Telegraful român îi aprecia cultura superioară şi frumuseţea umană, „darul de a atrage şi nu de a înstrăina.” (7) Seibenburgisch Deutsches Tageblatt, publicaţie a saşilor sibieni, îl elogiază pe noul episcop, recunoscându-i demnitatea înaltă. La emoţionanta urcare în scaunul episcopal, dr. Elie Miron Cristea răspunde consensului creştin şi cetăţenesc, înţelegându-i cu adevărat semnificaţiile. În Cuvântarea arhiereului sfinţit în catedrala sibiană întru „cununa neveştejită a măririi”, consensul este cântărit ca fundament al curajului arhieresc, al acţiunii „nefăţărite”,  de identificare cu binele spiritual: „ Mă încurajează mult în noua mea cale şi slujbă pe de altă parte şi bucuria generală pe care a strârnit-o alegerea mea şi mai ales confirmarea mea de episcop în cercuri foarte largi ale obştei noastre româneşti, chiar şi la fraţii bisericii surori.”

Consensul de acum 100 de ani, exceptând presa maghiară care  a încercat să creeze o atmosferă contestatară, numindu-l pe dr. Elie Mioron Cristea „agitator primejdios” (8), a rămas neclintit; importanţa momentului este privită cu aceeaşi claritate şi tărie morală. Predica rostită de PS Lucian Mic la instalarea ca episcop titular, al 9-lea episcop al Cetăţii Caransebeşului,  pomeneşte vrednicia marelui arhiereu dr. Elie Miron Cristea (9), actualizându-i crezul, citând, sugestiv, din îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat lui Timotei: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură(…) Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin(…) Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.” (10)

Lupta cea bună este idee totalizatoare în Cuvântarea episcopului dr. Elie Miron Cristea, pornind de la vrednicia leagănului natal, căreia îi răspunde prin vrednicia formării sale umane, intelectuale şi creştine.

Arhiereul  numeşte primii dascăli de credinţă şi evlavie pe care i-a avut, mama şi „marele nostru Andrei Şaguna”. Simţul firesc şi inteligenţa mamei, alături de figura proeminentă a marelui Şaguna, măreţia din simplitatea curată a mamei şi măreţia celui ce era idealul oricărui „archipăstor”, au marcat sensibilitatea copilului Miron Cristea până la prefigurarea drumului arhieresc: „De atunci sufletul meu impresionabil n-a scăpat de sub înrâurirea descrierilor acestei figuri cu adevărat măreţe din trecutul nostru nu tocmai îndepărtat.” (11) Inegalabilul locului naşterii şi puterea spirituală a oamenilor pe care i-a întâlnit îi vor dar noului episcop putere arhierească, prin care să însufleţească şi să convingă. Invocând repertoriul calităţilor „nu atât fizice, cât mai ales intelectuale şi morale” ale arhiereului, dr. Elie Miron Cristea deschide un câmp de reflecţie, cu incipitul : „arhiereul trebuie să fie un bărbat superior”. Cuvântarea devine ilustrarea acestui dicton, căutând „măsura” însuşirilor adevăratului „archipăstor”. Sinceritatea, smerenia, căutarea luminii din propriul suflet, cunoaşterea vieţii sfinţilor  părinţi, o anume îngrijorare faţă de misiunea arhierească, „înaltă misiune şi sfântă, dar grea şi plină de răspundere”, sunt probate prin procedeul asocierii sau al comparaţiei: „…îmi răsare în memorie”; „Asemenea şi Grigore din Nazians…” etc. Rememorând vieţi ale sfinţilor, sub forma pildei, noul episcop  aminteşte de Ioan Gură de Aur, care l-a început s-a sfiit a primi darul sfânt al preoţiei, de teamă că nu va fi în stare să-l împlinească, spunând : Eu vreau ca nu numai unii, ci toţi să se mântuiască, căci de se va pierde numai unul, sunt şi eu pierdut. Îngrijorarea că nu se va putea ridica la înălţimea demnităţii arhiereşti  o poartă şi Grigore din Nazians, conştient că „ a conduce pe om” este „arta artelor”. Apropiindu-se prin noua sa misiune arhierească de îngrijorarea pe care o trăiau sfinţii părinţi aflaţi în faţa unor răspunderi creştineşti, dr. Elie Miron Cristea se include în manifestarea de conştiinţă şi afectivitate a acestora: „Dacă aceste podoabe ale sfinţilor părinţi, cărora unul ca mine n-ar fi fost vrednic nici a le deslega curelele încălţămintelor, au fost cuprinşi de o asemenea îngrijorare, cum să îndrăznesc eu, un smerit slujitor la altarul Domnului, să presupun că însuşirile mele sunt la înălţimea celei mai grele din toate slujbele?”(12) Numai că puterea arhierească, în Cuvântarea celui confirmat ca nou episcop al Caransebeşului, deşi exprimă „marea grijă” de a nu putea răspunde întru-totul multelor „nădejdi şi aşteptări” ale obştei, învinge spectrul îngrijorărilor, înlocuindu-l cu nădejdea în Sfânta Treime: „Această sfântă Troiţă care şi pân-acum a stat lângă mine şi din fiu de ţăran m-a ridicat destul de repede până la cea mai înaltă treaptă…” Îngrijorării îi ia locul făgăduinţa din cuvintele lui Iisus pe care  arhiereul, închinându-se providenţei dumnezeieşti, le rosteşte „smerit şi cucernic”: „Domnul în mijlocul adunărilor va deschide gura mea şi va umple sufletul meu cu duhul înţelepciunii şi al înţelegrii.”

În trăirea noului episcop, puterea arhierească se defineşte nu doar prin cucernicie, prin recunoaşterea mâinii nevăzute a lui Dumnezeu, ci şi prin modul în care se desfăşoară viaţa bisericească, „ pe temelii constituţionale”, cu „bărbaţi luminaţi”, clerici şi mireni : „Pe aceştia îi voiu întruni în jurul meu, sfatul lor îl voiu cere, părerile lor le voiu asculta, trăgând ca albina din toate cele cercetate tot folosul ducător la scop.” (13) Este evident cum noul episcop îşi expune programul său arhieresc, cum trece de la orizonturi afectiv-metaforice la liniile practice, stringente ale misiunii  înţelese ca duh al păcii. După conceptul de simboluri ale puterii arhiereşti, dr. Elie Miron Cristea introduce în Cuvântarea sa conceptul de duh al păcii, creând premise pentru reverbul textului în public, prin analize şi reflecţii proprii. Şi simbolurile puterii arhiereşti şi duhul păcii sunt  condiţii ale echilibrului, ale înnoirii şi întăririi vieţii spirituale, ale sănătăţii sociale, ale păstrării învăţăturilor creştine „în toată originalitatea lor apostolică şi în toată curăţenia.” Noul episcop îşi leagă misiunea de propovăduirea cuvântului adevărului, prin acesta stabilindu-şi căile de atingere a „ţintei” arhiereşti: „ … a lumina clerul şi poporul din eparhia ce mi se încredinţează, a ridica moralul şi a întări disciplina bisericească pe toată linia, a dezvolta toate aşezămintele bisericeşti, culturale şi economice ale eparhiei, a echilibra şi spori fondurile şi fundaţiunile centrale (…), cu un cuvânt a înainta în toate privinţele interesele turmei mele şi, mai presus de toate, a readuce în eparhia de D-zeu cercată a Severinului sfânta şi de toţi dorita pace.” Simbolurile puterii arhiereşti, duhul păcii şi cuvântul adevărului sunt detaliate cu  profunzime creştinească şi conştiinţă civică, acest mod de abordare fiind  în permanenţă felul de a fi, de a  înţelege, de a se manifesta al noului episcop : „ Făgăduiesc însă că, precum pân acum, aşa şi de aci înainte, credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească, dragostea şi înaintarea patriei străbune, vor fi stelele conducătoare ale activităţii mele.” (14)

Cuvântarea hirotonitului arhiereu are structura textului simetric, fiind ancadrată între două parabole poetice, cea a roiului de albine, alergând după matcă (motivul ascultării) şi  cea a ploii roditoare, axa centrală a  textului definind, într-un limbaj precis, uzual, menirea arhierească. Actul lecturii, prin ceea ce critica de azi numeşte ochiul textual, pune în evidenţă consistenţa discursului, ingeniozitatea paginării, fermitatea şi energia comunicativă.

Fondul cultural, o constantă în  predicile, pastoralele, discursurile ţinute de dr. Elie Miron Cristea, este  încorporat, de data aceasta, prin numele pe care Mihai Eminescu i l-a dat bisericii, acela de mamă a neamului românesc, îndemnînd „capii poporului şi cărturarii” să înfăptuiască şi să mărturisească  rodirea alipirii „poporului de biserica noastră” : „… trebuie să fim ca ploaia, care, în forma aburilor de apă, evaporează din pământ şi se ridică sus de tot, în sferele cele mai înalte ale văzduhului, dar nu se pierde acolo, ci, sub înrâurirea curentelor naturii, cade iar la pământ în formă de ploi mănoase, udându-l, renovându-l, astâmpărându-i setea şi făcându-l să rodească cu belşug.” (15) Misiunea arhierească devine rodire continuă, în aceasta constând relevanţa ei.

Am readus în conspectul noii lecturi unul dintre textele de mare valoare spirituală,  crez al ortodoxiei de acum 100 de ani, rostit de dr. Elie Miron Cristea la preluarea înaltei demnităţi arhiereşti de episcop, legându-i semnificaţiile de cele ale anului 2010, Anul Omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti.

Cu un alt prilej, vom consemna ideatica discursului rostit de dr. Elie Miron Cristea  cu prilejul instalării în scaunul episcopal la Caransebeş; un eseu despre înmulţirea talanţilor prin învăţând şi făcând.

NOTE:

1. Din Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea Înalt Regent, Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p.176: „Ceremonia chirotonirei  a avut loc a treia zi de Paşti, Marţi, 3 maiu 1910 (20 Aprilie st.v.), în frumoasa catedrală a Sibiului, a cărei ridicare a fost în mare parte opera sa, şi unde cu câteva zile mai înainte – 15 Aprilie st.n.arhimandrit de către mitropolitul I. Metianu, care îi predă crucea de arhiereu cu lanţul greu de aur.”

   –fusese sfinţit ca

2. Vezi Valentin Marica, Miron Cristea – Stlistica discursului, în Sangidava (1), Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2007, p.26.
3. Vezi I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.205.
4. Ion Rusu Abrudeanu, Op. Cit., p.4.
5. Idem, Ibidem, p.4-9.
6. Aprecieri din publicaţia care apărea la Budapesta, Lupta, apud Vasile Netea, I.P.S.S. Patriarhul Dr.Miorn E. Cristea la împlinirea vârstei de 70 de ani, 1868 – 1938, Filea, iulie 1938.
7. Ion Rusu Abrudeanu, Op. Cit., p. 167 – 171.
8. Idem, Ibidem, cu menţiuni concrete la Magyarorszag din Budapesta şi Temesvari Hirlap din Timişoara, în complicitatea revistei Ungaria din Cluj, de sub direcţia românului renegat dr.Moldovan Gergely.
9. Sunt pomeniţi 8 episcopi, începând cu Nicolae Popea, continuând cu Iosif Bădescu, Vasile Lăzărescu, Veniamin Nistor, Emilian Birdaş, IPS. Laurenţiu Streza, Miron Cristea.
10. Timotei 4 ; 2 – 5 -7.
11. Ion Rusu Abrudeanu, Op. Cit., p.180. Vom folosi în continuare aceasta sursă pentru fragmente din cuvântare.
12. Idem, Ibidem, p.181.
13. Idem, Ibidem, p.182.
14. Idem, Ibidem, p.183.
15. Idem, Ibidem, p.183.