2010 – Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

În anul mântuirii 2010 Ortodoxia românească comemorează două evenimente istorice de maximă importanţă pentru viaţa creştină: elaborarea Crezului ortodox sau a Simbolului de credinţă şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.  Această dublă aniversare este legată de faptul că în acest an se împlinesc 1685 de ani de la întocmirea primei părţi a Simbolului de credinţă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) şi 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române  de către Patriarhia de Constantinopol (1885). Aceste două momente istorice de referinţă reprezintă etape importante în trăirea şi manifestarea dreptei credinţe a Bisericii lui Hristos: prima de ordin general priveşte Ortodoxia universală de la începutul primului mileniu creştin, iar cea de-a doua de ordin particular se referă la Ortodoxia românească de la sfârşitul celui de-al doilea mileniu după Hristos.

De aceea, ţinând cont de diferenţele de timp şi de conţinut a celor două teme aniversare, am considerat de cuviinţă să elaborez această expunere în două părţi distincte, care să trateze în mod diferit importanţa şi trăsătura istorică a celor două momente. Aceasta cu atât mai mult cu cât Simbolul credinţei şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române au un impact răsunător până astăzi asupra vieţii creştinilor ortodocşi din ţara noastră, confruntaţi în perioada actuală cu numeroase şi diversificate provocări din partea societăţii contemporane secularizate. Prin urmare, în prima parte a referatului vom puncta un moment al dezvoltării doctrinare a Ortodoxiei universale, ca expresie sintetică a învăţăturii mântuitoare revelate a lui Hristos, iar în partea a doua ne vom opri asupra unui eveniment referitor la Ortodoxia românească, ca semn al maturizării spirituale a neamului nostru în trăirea şi organizarea specifică a vieţii în Hristos.

a) Simbolul de credinţă – reper fundamental al apartenenţei la Biserica cea una a lui Hristos

Simbolul de credinţă sau Crezul ortodox reprezintă prima sinteză unitară şi concisă a principalelor învăţături creştine lăsate de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale. Întocmirea sa clară şi concisă a fost o lucrare colectivă a întregii Biserici, care se vedea pentru prima dată confruntată cu o învăţătură eretică de mare amploare: arianismul. Arie, un preot cult din Alexandria Egiptului, prin învăţătura sa raţională despre Fiul lui Dumnezeu, izvorâtă din cugetări şi păreri personale, a lovit fundamental în tezaurul de învăţătură a Bisericii, distorsionând sensul şi conţinutul intrinsec şi real al lucrării mântuitoare a lui Hristos. Pentru că această erezie era foarte atrăgătoare cu precădere în mediul gnostic şi elenistic al timpului, cunoscând o rapidă răspândire, principalii reprezentanţi ai Bisericii s-au întrunit în primul Sinod Ecumenic din oraşul Niceea în 325, deşi Arie fusese deja condamnat ca eretic la sinoadele alexandrine din 320 şi 324, precum şi la un sinod antiohian de la începutul anului 325[1].

Aici, la Niceea în 325, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au simţit nevoia unei precizări clare a învăţăturii revelate în scurte enunţuri dogmatice, care să fie primite şi mărturisite de întreaga comunitate creştină, chiar dacă principalele centre creştine de atunci, Cezareea, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, aveau astfel de mărturisiri succinte, elaborate şi folosite în cultul divin, îndeosebi la botez. Astfel, sinodalii au întocmit opt articole de credinţă în care au expus învăţăturile principale despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi lucrarea Sa mântuitoare, rezumând în bună parte conţinutul simboalelor existente. Mărturisirea de la Niceea avea în vedere conţinutul arianismului, care îl socotea pe Fiul lui Dumnezeu o creaţie a Tatălui, fapt pentru care a constituit un nou stadiu în evoluţia istorică a exprimării învăţăturii creştine.

Faţă de mărturisirile anterioare au fost introduse în conţinutul simbolului expresia „din fiinţa Tatălui” (έκ τής ούσίας τοΰ Πατρός) şi termenul „deofiinţă” (όμοούσιον), prin care de acum înainte avea să fie indicată relaţia naturală a Fiului cu Tatăl în concepţia creştină. Termenul „deofiinţă” fusese deja folosit şi în simbolul antiohian, însă acum era validat oficial ca termen teologic pentru exprimarea adevărului conştientizat că Fiul împreună veşnic este prin fire (φύσει) Dumnezeu adevărat, adică are aceeaşi fiinţă (οόσία) cu Tatăl[2]. Era o expresie îndrăzneaţă pentru gândirea acelor vremuri, dar ea exprima conţinutul exact al învăţăturii revelate. Era pentru prima dată în viaţa Bisericii când un simbol de credinţă a fost validat pentru întreaga Biserică de către un sinod ecumenic, fapt pentru care conţinutul său s-a impus ca semn al dreptei credinţe pentru întreaga creştinătate.

Simbolul de la Niceea accentua, aşadar, cu precădere învăţătura despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi lucrarea Sa de mântuire, pentru a lămuri dreapta credinţă în faţa arianismului, şi se încheia cu articolul opt, în care era doar amintită cea de-a treia Persoană treimică: „Şi întru Duhul Sfânt”. Învăţătura despre Duhul Sfânt va fi arătată pe scurt, împreună cu elementele fundamentale ale mântuirii subiective şi sensul eshatologic al vieţii creştine, la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381. Aici Sfinţii Părinţi s-au confruntat cu o altă erezie de tip arian, învăţătura episcopului Macedonie al Constantinopolului, care susţinea după modelul lui Arie că Sfântul Duh este un spirit superior creat de Dumnezeu Tatăl. Chiar dacă Macedonie a fost depus ca eretic de un sinod din Constantinopol în 360 şi după puţină vreme a murit, învăţăturile sale s-au răspândit cu repeziciune în tot imperiu, astfel încât s-a simţit nevoia convocării unui alt sinod ecumenic, care să lămurească deplin pentru întreaga Biserică şi învăţătura despre Duhul Sfânt.

Astfel, la Sinodul de la Constantinopol din 381 s-a completat Simbolul niceean, reconfirmat aici din nou pentru întreaga Biserică, cu toate elementele fundamentale necesare unei viziuni teologice succinte şi complete asupra mărturisirii învăţăturii de credinţă. A fost detaliat, mai întâi articolul opt al Crezului de la Niceea, cu învăţătura lămuritoare despre Duhul Sfânt, Care a fost numit „Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”. Apoi s-au adăugat alte patru articole referitoare la Biserică, numită „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, Botez, care este „spre iertarea păcatelor”, adică poartă de intrare în viaţa cea nouă în Hristos, şi credinţa în Viaţa veşnică, care va începe prin „învierea morţilor”. Erau, aşadar, doisprezece articole de credinţă, care au devenit centrul mărturisirii învăţăturii creştine în întreaga Biserică.

Simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan reprezenta o sinteză unitară a celor mai importante simboale folosite în viaţa creştină de atunci. Faptul că el prezenta lămurit dreapta învăţătură împotriva ereziilor mari ale vremii, îi conferea o importantă putere de coeziune în viaţa creştină, ţinând strâns unite comunităţile creştine în jurul adevăratei credinţe definită de sinoadele ecumenice. Acest Crez nu aducea noi învăţături sau noi revelaţii, ci definea clar dogmatic învăţătura pe care creştinii au primit-o în Biserică de la Hristos prin apostoli şi care acum era contestată de erezii. Noi nu erau învăţăturile Crezului, ci cugetările personale ale lui Arie, Macedonie, Apolinarie, Sabelie şi a celorlalţi eretici combătuţi atunci sau la sinoadele următoare. Atitudinea sinodalilor nu era una ofensivă de impunere a unei noi ideologii, ci una defensivă de apărare a învăţăturii apostolice care exista deja. Ei accentuau semnificaţia fundamentală şi puterea măturisitoare a Simbolului de credinţă, avertizând că oricine va schimba sau adăuga ceva în conţinutul lui se va îndepărta singur de dreapta credinţă a apostolilor.

Dacă în timpul persecuţiilor Biserica şi învăţătura ei era ameninţată din exterior prin suprimarea fizică a fiilor ei, în timpul libertăţii religioase de după edictul de la Milan (313), ea întâlnea pericole în interior, constituite de învăţăturile eretice, care urmăreau denaturarea ei spirituală, lovind chiar în esenţa trăirii creştine. În prima etapă miezul învăţăturii revelate era apărat de coeziunea jertfelnică în faţa suferinţei a întregii comunităţi creştine, care prin sângele mucenicilor se întărea în credinţă. În a doua etapă, cea a libertăţii, Biserica trebuia să se apere în faţa ereziilor prin puterea mărturisitoare şi unitară a cuvântului, definind terminologic fără echivoc atât cât se putea tainele învăţăturilor ei. De aceea, la primele două sinoade ecumenice s-a încercat nu fără dificultăţi, prin elaborarea Crezului, să se cuprindă în semantica limbajului omenesc misterul învăţăturilor creştine revelate.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că Simbolul de credinţă cuprinde două paradoxuri fundamentale pentru credinţa noastră, care stau la baza mântuirii noastre: paradoxul unităţii de fiinţă şi deosebirii personale ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, care stă la baza mântuirii noastre, şi paradoxul unirii dumnezeirii cu umanitatea în persoana Fiului, prin care s-a realizat de fapt mântuirea noastră. Fără aceste învăţături fundamentale ale creştinismului nici nu putem vorbi de trăirea autentică a credinţei la nivel personal şi nici de posibilitatea mântuirii omului. Faptul că aceste două mari învăţături nu pot fi explicate prin logica omenească, atestă originea lor divină şi lasă ca unică cale de înțelegere însuşirea şi trăirea acestora prin credinţa celebrată liturgic în cultul divin[3].

În acest sens, ţinându-se cont de conţinutul său elaborat în cadru sinodal prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt, Simbolul de credinţă s-a impus prin forţa sa mărturisitoare în întreaga Biserică creştină ca semn fundamental al dreptei credinţe. Pentru că nu era doar o expunere strict teoretică a credinţei, Crezul a fost introdus încă din secolul V în rânduiala Sfintei Liturghii atât în Răsărit, cât şi în Apus, cu precizarea că în comunităţile apusene, în urma Sinodului local de la Toledo din 589 Simbolul se recita cu adosul Filioque, generalizat mai târziu în tot Apusul, constituind o primă îndepărtare de dreapta credinţă niceeo-constantinopolitană, care a dus în cele din urmă la nefericitul act al Schismei de la 1054.

Astăzi Biserica se află într-o situaţie relativ asemănătoare cu cea din secolul IV, situaţia repetându-se acum cu o nouă încercare asupra dreptei credinţe şi o nouă viziune asupra vieţii. Dacă în regimul comunist ateu şi materialist s-a dezlănţuit o prigoană sistematică asupra Bisericii, credinţa fiind păstrată şi mărturisită în mod unitar ca rezistenţă în faţa ideologiei marxiste, în vreme de libertate viaţa creştină se confruntă cu diverse provocări subtile, care lovesc din plin însuşi conţinutul tainic al credinţei: teoriile ecumeniste liberale, secularismul, filosofia new-age, curentul politicii corecte, neopăgânismul, etc. Sub pretextul creării unei climat de toleranţă de tip liberal, noua ideologie politico-socială a lumii contemporane relativizează valoarea dreptei credinţe creştine şi trăirea religioasă a omului recent. De aceea, Biserica astăzi are menirea să-şi proclame cu hotărâre şi curaj marele său tezaur de credinţă şi viaţă mărturisit încă de la prigoanele şi ereziile primelor veacuri.

Simbolul niceeo-constantinopolitan reprezintă semnul cel mai înalt a trăirii credinţei creştine unice şi curate în societatea secularizată de azi. „Crezul este cea mai concentrată expresie a credinţei noastre religioase şi nu e de mirare că formularea lui este rezultatul unor meditaţii, consultări şi dezbateri care au durat, iată aproape şase decenii (între 325 şi 381), pe măsură ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii Universale au trebuit să răspundă numeroaselor provocări ale ereziilor”[4]. El cuprinde principiile esenţiale ale credinţei noastre: învăţătura despre Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, baza şi modelul suprem al mântuirii noastre, învăţătura despre Biserică şi Sfintele Taine, mijloacele definitorii ale mântuirii noastre şi învăţătura despre viaţa veşnică, scopul final al mântuirii noastre. Conţinutul său se primeşte nu doar teoretic, cât mai ales liturgic, ca o mărturisire acută a trăirilor cele mai intime ale sufletului omenesc.

Cuvântul „întru” folosit de patru ori în textul său exprimă tocmai trăirea lăuntrică a credinţei formulate aici de către cel care o mărturiseşte. El provine din limba latină de la cuvântul intra = în interior, fiind în vorbirea curentă un arhaism, folosit doar în limbajul bisericesc. El nu poate fi echivalat cu termenii folosiţi în limbajul obişnuit: „în”, „într-un” sau „într-o”, pentru că „întru” se referă la un interior duhovnicesc al sufletului omenesc, care presupune o trăire intensă a realităţii exprimate. Omul lăuntric este cel care îşi manifestă credinţa nu doar prin mărturisire, ci mai ales prin trăire, după modelul sfinţilor şi al marilor novoitori, adică al oamenilor duhovniceşti. Folosirea expresiei „cred în Duhul Sfânt” sau „cred într-un Duh Sfânt” este ca şi cum am spune „cred în electricitate” sau „cred în forţa gravitaţională”, presupunând o însuşire teoretică a unei noţiuni. Dar exprimarea „cred întru Duhul Sfânt” are altă nuanţă, aceasta însemnând că mi L-am încorporat în fiinţa mea lăuntrică şi eu m-am încorporat în Fiinţa Lui prin iubirea care ne uneşte[5].

Mărturisirea Crezului reprezintă actul definitoriu al apartenenţei la Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” a primelor veacuri. „Vrednic de luarea-aminte, spunea Î.P.S. Bartolomeu Anania, e faptul că noi ortodocşii suntem singurii creştini care rostim Crezul ca mărturisire de credinţă şi angajare duhovnicească aşa cum ni l-au lăsat Sfinţii Părinţi, fără nici o ştirbitură şi fără nici un adaos. Prin aceasta suntem întru un gînd nu doar noi între noi, ci şi cu Sfinţii Părinţi ai celor două Sinoade Ecumenice şi cu întreaga Biserică cea una şi nedespărţită”[6]. Dacă Sfinţii Părinţi au înţeles necesitatea apărării dreptei credinţe şi a delimitării de învăţăturile greşite, care o contestau, noi cei de astăzi, care mărturisim credinţa lor neschimbată, avem datoria sfântă de a o păstra curată şi a-i arăta valenţele ei mântuitoare.

Oricât de binevoitori şi iubitori am fi faţă de cei de alte credinţe şi confesiuni, nu putem ignora sau relativza adevărul credinţei noastre care este unic. Şi pentru că învăţătura de credinţă dă valoarea vieţii şi trăirii creştine, ortodocşii mărturisitori ai adevărului de credinţă a Bisericii primare nu se pot ruga şi mai ales împărtăşii cu cei care cred în existenţa purgatoriului, în autenticitatea ereziei Filioque sau mărturisesc Botezul doar ca simbol şi nu sunt în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor ecumenice. Rugăciunea este o înălţare a minţii la Dumnezeu și împărtăşirea este actul comuniunii depline cu Dumnezeu şi cu ceilalţi mărturisitori ai aceleiaşi credinţe, iar săvârşirea lor cu cei care cred altfel decât mine este o aberaţie firească a lipsei de trăire autentică a devărului de credinţă.

Simbolul niceeo-constantinopolitan este cheia oricărui dialog ecumenic, care doreşte refacerea unităţii Bisericii din primele veacuri. Păstrarea sa curată şi neştirbită în Biserica Ortodoxă arată puritatea credinţei şi continuitatea Bisericii celei una până în zilele noastre. Unitatea acesteia nu se poate reface decât atunci când eterodocşii vor primii învăţăturile ei definite de Sinoadele ecumenice a primului mileniu, în centru cărora se află Crezul de la Niceea şi Constantinopol. Acestea cuprind întregul conţinut al vieţii creştine şi dau o valoare eternă mărturisirii creştinilor ortodocşi în această lume secularizată, care amestecă adevărul cu minciuna, valorile cu non-valorile, tulburând continuu viaţa şi sensul existenţial al omului modern.

Adevărul de credinţă al Crezului şi apartenenţa la Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” reprezintă un far călăuzitor în întunericul lumii acesteia. Sfinţii Părinţi n-au făcut nici o concesie lui Arie, Macedonie şi celorlalţi eretici doar de dragul de a păstra unitatea Bisericii, ci au afirmat mult mai clar dreapta credinţă. Astăzi nu putem lăsa din tezaurul credinţei moştenite de la ei, doar de dragul de a arăta bunăvoinţă catolicilor şi protestanţilor de toate felurile, pentru a realiza cu orice preţ unirea Bisericilor. Ne-am îndepărta singuri de la credinţa cea dreaptă a Bisericii lui Hristos, păgubind averea părintească asemenea fiului risipitor. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea despre cele cuprinse în Crez: „Aceasta este credinţa voastră, o, purtători de Hristos, şi credinţa strămoşilor voştri luminaţi şi perseverenţi. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul binecuvântat al călătoriei! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine”[7].

b) Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române – moment al maturizării spirituale a poporului român

Una dintre caracteristicile fundamentale ale Bisericii Ortodoxe din toate timpurile este organizarea ei administrativă de tip autocefal pe baze etnice şi naţionale, cu păstrarea unităţii doctrinare, cultice şi canonice. Organizarea societăţii omeneşti în neamuri sau etnii este o trăsătură esenţială a vieţii omului pe acest pământ, stând în firea lucrurilor şi intrând în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ca operă a lui Dumnezeu, neamul poartă în el pecetea veşniciei şi este destinat veşniciei prin învăţăturile evanghelice ale lui Hristos. Când Mântuitorul i-a trimis pe apostoli la propovăduirea Evangheliei le-a precizat clar: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Iar ca să-şi poată împlini această misiune, de a propovădui Evanghelia la toate neamurile „până la marginile pământului” (Fapte 1,8), apostolii au primit în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, darul de a vorbii în toate limbile pământului, pentru a fi înţelese de fiecare popor „faptele măreţe ale lui Dumnezeu” (Fapte 2, 10-12).

Aşa se face că apostolii în lucrarea lor misionară au ţinut cont de această apartenenţă firească a oamenilor la un anumit neam şi au propovăduit Evanghelia mântuirii ţinând cont de caracteristicile culturale şi naţionale ale gândirii fiecărui popor. Acest principiu misionar este reliefat de metoda inculturaţiei prin care învăţătura lui Hristos este transmisă unei comunităţi prin intermediul reperelor culturale specifice ei. Astfel cultura proprie unui popor devine vas potrivit prin care apa cea vie a Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu este primită în sufletele însetate ale oamenilor. Exemplul biblic cel mai potrivit al metodei inculturaţiei este cel al Sfântului Apostol Pavel, care aflat în Areopagul atenian a folosit ideea Dumnezeului necunoscut din gândirea religioasă greacă pentru a răspândi cuvintele învăţăturii lui Hristos (Fapte 17, 16-34). În orice parte a lumii mergeau, apostolii se foloseau din plin de elementele culturale ale diferitelor naţii.

Una dintre valorile specifice Bisericii Ortodoxe, continuatoarea fidelă şi reală a Bisericii primelor veacuri, este chipul său de unitate în diversitate. Adică este una şi aceeaşi în trei stâlpi fundamentali ai manifestării sale, păstrând aceeaşi învăţătură de credinţă, aceleaşi canoane bisericeşti şi aceeaşi structură a cultului divin, dar organizată în unităţi autocefale după limbă, cultură şi mod de viaţă sau structură statală. Canonul care menţionează clar autocefalia ca mod de organizare bisericească este Canonul 34 Apostolic, care spune următoarele: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”[8].

Principiul etnic sau naţional al autocefaliei bisericeşti, cuprins în acest canon, a stat la baza organizării comunităţilor ortodoxe naţionale autocefale, după măsura afirmării statelor naţionale. Păstrând unitatea Ortodoxiei universale prin cei trei stâlpi ai unităţii de credinţă, fiecare Biserică naţională autocefală avea dreptul de a organiza ţi îndruma viaţa religioasă a propriului popor după valenţele specifice ale culturii sale. Acest fapt a constituit un important avantaj în răspândirea şi mărturisirea credinţei în Hristos în cadrele limbii şi culturii poporului respectiv, dar a creat şi pericolul apariţiei filetismului, curent care punea naţiunea deasupra credinţei, făcând din Biserică un instrument al afirmării naţiei. Patriarhul ecumenic Bartolomeu I menţionează faptul că autocefalia nu presupune agresivitate şi stare de concurenţă sau închidere în sine, ci mai degrabă interdependenţă decât independenţă, iar dacă această formă de organizare s-ar fi aplicat şi în Apus, aşa cum a dorit-o pentru un moment ”conciliarismul” secolului XIV, s-ar fi evitat, probabil, ruptura  nefericită produsă prin Reformă[9].

Proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi recunoaşterea ei de către Patriarhia de Constantinopol reprezintă un moment crucial în viaţa creştinismului românesc, care cunoştea acum o maturitate canonică atinsă după o serie de etape parcurse în dezvoltarea sa istorică. Primele organizaţii bisericeşti din zona carpatică şi dunăreană aparţineau canonic de marele centru creştin al Răsăritului, Patriarhia de Constantinopol. Întemeierea statelor feudale româneşti a determinat şi apariţia unor forme superioare de organizare bisericească în spaţiul ţărilor române, luând fiinţă Mitropolia Ungrovlahiei (1359), Mitropolia Moldovei (1401) şi Mitropolia Transilvaniei (sec. XIV), dependente jurisdicţional în continuare de Constantinopol. Pentru că ţările române au intrat pentru multă vreme în sfera suzeranităţii otomane, apoi a protectoratului rusesc sau a absolutismului habsburgic, structura lor statală a stagnat la un nivel mediocru, iar situaţia bisericească a rămas neschimbată.

Secolul XIX aduce schimbări importante pentru statele româneşti, care cunosc şi o oarecare dezvoltare sub influenţa marilor imperii. Astfel după importantele revoluţii de la 1821 şi mai ales de la 1848, conjunctura politică a favorizat primul mare act istoric românesc din perioada modernă: unirea Principatelor române Moldova şi Ţara Românească de la 1859 într-un singur stat, numit ulterior România. Imediat are loc şi unificarea bisericească a celor două Mitropolii, precum şi prima încercare de autocefalie a Bisericii Ortodoxe din Principatele unite. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încercând să-şi supună Biserica, a decretat în 1864 în mod forţat autocefalia ei faţă de Patriarhia din Constantinopol, producând pentru câţiva ani o stare de necanonicitate[10]. După abdicarea lui Cuza şi venirea principelui Carol I situaţia Bisericii româneşti a revenit la normalitate, dar Legea organică din 1872 a decretat înfiinţarea Sfântului Sinod şi a proclamat autocefalia canonică, care trebuia recunoscută de Patriarhia din Constantinopol.

Recunoaşterea autocefaliei s-a produs greu din cauza relaţiilor încă încordate cu Patriarhia, care nu putea uita actul lui Cuza. Două evenimente politice fundamentale pentru tânărul stat român au determinat simţitor recunoaşterea grabnică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din România: cucerirea independenţei de stat faţă de Imperiul Otoman după războiul din 1877-1878 şi ridicarea statului român independent la rangul de Regat în 1881. România devenise o ţară cu personalitate pe scena europeană, condusă de regele Carol I, un om înţelept şi luminat de mare încredere, simţindu-se şi o maturizare politică a reprezentanţilor statului. Drept urmare, în urma unor demersuri hotărâte venite din partea mitropolitului primat Calinic Miclescu şi a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii D. A. Sturdza, Patriarhia de Constantinopol recunoştea la 25 aprilie 1885 autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Tomosul de autocefalie era semnat de patriarhul Ioachim IV şi de zece mitropoliţi, membrii ai sinodului patriarhal.

Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române reprezenta atingerea unui nivel de maturitate spirituală a neamului românesc în trăirea dreptei credinţe. Virtuţile naţionale ale poporului român, născute şi crescute din seva harică a credinţei în Hristos, după multe încercări seculare erau acuma în măsură să determine trăirea credinţei pe cont propriu. Biserica Ortodoxă Română devenea acum o comunitate întărită ajunsă la un majorat al credinţei, care o consacra cu drepturi depline în marea comuniune frăţească a Ortodoxiei universale, în stare să-şi conducă propriul neam pe cărarea Împărăţiei lui Dumnezeu, unde fiecare se va prezenta ”în rândul cetei sale” (I Corinteni 15,23). Câţiva ani mai târziu, după marea unire de la 1918, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie în 1925, fiind acum încoronată şi recunoscută ca centru important şi reprezentativ al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos.

Poporul român este un neam născut într-o vatră puternic marcată de trăirea învăţăturii lui Hristos, creştinismul devenind parte importantă a fiinţei sale. Oricât de ”laic” şi secular ar deveni statul român, atunci când vorbim de valorile naţionale nu putem face abstracţie de învăţătura creştină, decât dacă renunţăm la linia valorică a neamului, iar această renunţare ar însemna tocmai dispariţia neamului sau transformarea lui într-un popor ticăloşit, care şi-a uitat valoarea şi menirea. Prin Biserica sa autocefală neamul românesc a devenit un popor ales al lui Hristos, chemat prin trăirea dreptei credinţe în ceata sa să moştenească Împărăţia cea mare. ”Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă, poate cataliza, pe de-o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismuluisău etnic şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii. Universalul este rânduit să se în-trupeze în formele particulare ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească, dar nu să se anuleze, în ecumenicitatea harică a Iubirii”[11].

BIBLIOGRAFIE

1.      Bartolomeu, arhiepiscop, Anania, Cartea deschisă a Împărăşiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.

2.      Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţia a III-a, Sibiu, 2005.

3.      Ioniţă, Alexandru M., Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în rev. ”Biserica Ortodoxă Română”, an.CIII(1985), nr. 5-6.

4.      Ivan, Prof., Iorgu, Etnosul – neamul – temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în volumul Ortodoxia românească, editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.

5.      Nicolae, Sfântul, Velimirovici, Tâlcuirea Crezului. Credinţa poporului lui Dumnezeu, editura Sophia, Bucureşti, 2010.

6.      Papadopoulos, Prof. Dr., Stylianos G., Patrologie, volumul II/1, editura Bizantină, Bucureşti, 2009.

7.      Păcurariu, Pr. Prof. Dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

8.      Pîrvu, Constantin, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în rev. ”Studii teologice”, an. VI (1954), nr. 9-10.

9.      Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan, La a 90-a aniversare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în rev. ”Biserica Ortodoxă Română”, an. XCIII (1975), nr. 11-12.

10.  Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.

11. Todoran, Pr. Prof. Dr., Isidor, Simbolul credinţei. O sinteză dogmatică, editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.

12. M. M. A. (Crainic Nichifor, Stăniloae Dumitru, Codrescu Răzvan, Preda Radu), Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, editura Christiana, Bucureşti, 2003.