Zoe Dumitrescu Busulenga: Intre cultura, religie si perenul arhetipal

…mai mult, ei coboară treptele de Sine în adîncurile tainice, către lumea ab initio unde toate îşi au rostuit sensul lor, ca într-o splendidă rezervă akashikă nu, nu a faptelor trăite şi înseriate acum într-un soi de catalog al timpurilor, acel Akashik Record, ci a rădăcinilor, în spatele cărora nimic nu e, poate doar circulara Nirvană torcînd un fir care nu se rupe niciodată.

    Întâi, mă simt obligată să salut conjugarea între o personalitate vie, palpabil-istorică, înscrisă, invariabil, între Alfa şi Omega limitării existenţiale, şi un principiu, Principiul însuşi, la fundamentul a tot şi a toate. Să mă explic: ce salut aici e personalitatea ’vie’, sub identitatea celei ce a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga, la întâlnirea cu ceea ce Carl Gustrav Jung a propus sub numele de Arhetip.

    Sigur, incursiuni inumerabile au încercat  să găsească o justă poziţionare celei care a insistat ca ”o lume fără rădăcini este o lume fără morală”, ori crochiuri ambitioase, sau doar insistente, sau doar sincere si lucrative, care să prindă, în masca încremenită a timpului, conturul unui intelectual şocând profund pe incapabilii de a înţelege cum religia şi academia, raţionalismul şi trezirea, concomitent, a credinţei, se pot alevia, reciproc, în concordia care să le absolve de relaţia rece, dihotomică, binară, a opozanţei.

    Şi totuşi, din amorfa a nenumărate  tentative în a defini (şi a ’se’ defini) a celor aplecaţi spre actul de istoriografiere a locului ocupat de Zoe Dumitrescu Buşulenga în cultura română, găsesc că Artur Silvestri abia, oferă cel mai tulburător mod de a caracteriza ceea ce se transferă în eternitate drept ’arhetipal’, şi a lega aceasta de omul de cultura Buşulenga; iar aceasta, conştient fiind, sau nu, de faptul că Jung însuşi ar fi salutat, în întreprinderi ca ale lui Silvestri, genuina, disperata încercare de a ’salva lumea’ prin ’culturalizarea’ noţiunii de Arhetip, prin explicarea rezistenţei în/prin cultură în actul de apelare al fondului peren al lui arche.

    În florilegiul dedicat celei ce dispărea în primele luni ale lui 2006 (Zoe Dumitrescu Buşulenga, opera încoronată, Carpathia Press, 2005), Silvestri, mai mult sau mai puţin conştient de atingerea vîrfului sacru al Arhetipului, reclamă, încă odată, necesitatea antrenării într-o anume ’iniţiere în rostul punctelor cardinale’ (cum se întîlneşte, aici, cu axis mundi-ul eliadesc), descriind, în cel mai apt ton jungian, această paradigmă a ’organizărilor înlănţuite’, a ’principiilor vii’, a mecanismelor ”ce identifică valori şi le aşează astfel încît să devină nu doar inteligibile mai tîrziu ci şi capabile de a germina, producînd, la rîndul lor, alte valori ce se înşiruiesc în serii şi tipologii”, căci ”…suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor şi al schemelor universale, unde sălăşluiesc modele şi exemple şi unde haosul şi incidentalul nu îşi află legitimitate şi înţeles. Acesta este universul Tradiţiei” (5).

    În propria mea consideraţie asupra Zoei Dumitrescu Buşulenga, a devenit inevitabil, încă odată, să nu remarc cum cel mai apt mod de a fi plasat pe intelectualul-devenit-monah, validînd, astfel, existenţa religiei profund în interiorul culturii, iar nu aiurea, ca mecanism autonom al sfâşierii prin atomizare şi individualism, modul ideal de a justifica selecţia insăşi operată în organizarea valorilor alese să transcendă istoria, este apelul la Arhetip – acela care, în viziunea lui Artur Silvestri, rămîne ”principiul nevăzut, entelehial” capabil a ne plasa în ”impalpabil şi nedesluşit dar, în acelaşi timp, într-un strat atît de indiscutabil prin urmări şi efecte încât simpla neîncredere raţionalistă se împiedică de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aşeza” (5). Şi, cu toate că sîntem fiecare impregnaţi de acel blue-print al arhetipalităţii, al mărcii inconfundabile a ceea ce cu adevărat sîntem, numai unii – Zoe Dumitrescu Buşulenga printre aceştia – par să adauge orbitoarei lumi a arhetipurilor, propriei geografii interioare fiinţând laolaltă cu fundamentele înseşi ale speciei. Mai mult, ei coboară treptele de Sine în adîncurile tainice, către lumea ab initio unde toate îşi au rostuit sensul lor, ca într-o splendidă rezervă akashikă nu, nu a faptelor trăite şi înseriate acum într-un soi de catalog al timpurilor, acel Akashik Record, ci a rădăcinilor, în spatele cărora nimic nu e, poate doar circulara Nirvană torcînd un fir care nu se rupe niciodată.

Acest eseu va fi inclus în volumul PASTOR SI SÃÆMÂNŢA care va apare în luna Septembrie în România, volum la iniţiativa şi sub îngrijirea editorului său, Dr. Artur Silvestri.