De întâi mai, mai toţi bucureştenii se îmbulzesc să plece la mare! După o iarnă lungă şi rece cei din capitală, dornici de puţin soare, fac acest lucru, de iubire şi de drag pentru litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadă de vară ce va veni, când îşi vor petrece acolo concediile şi aventurile.
De întâi mai, mai toţi bucureştenii se îmbulzesc să plece la mare! După o iarnă lungă şi rece cei din capitală, dornici de puţin soare, fac acest lucru, de iubire şi de drag pentru litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadă de vară ce va veni, când îşi vor petrece acolo concediile şi aventurile. Excursia de două-trei zile la mare, în perioada de repaus oferită de „ziua oamenilor muncii”, se poate asemăna cu acel bucheţel de cireşe primavăratice, care ne mângâiau dulce cerul gurii, sau care ne împodobeau urechile cu cerceii fantezişti ai copilăriei.
Şi eu, ca orice bucureştean care se respecta, făceam tot posibilul, ca de 1 Mai, să dau o fugă la mare. De obicei trăgeam la Mamaia. Îmi aduc aminte de o întâmplare veselă petrecută în această perioadă de timp, la Complexul Sat-Vacanţă, situat la intrarea, dinspre Constanţa, în faimoasa staţiune. Nu ştiu dacă mai există şi acum, dar în urmă cu ma bine de treizeci şi cinci de ani era á la mode pentru cei veniţi pe litoral în căutarea unei cazări mai ieftine.
Deci, de 1 Mai, având la dispoziţie câteva zile libere, împreuna cu un bun prieten, poreclit Tăticu, ne-am făcut planuri să plecăm la mare. Dar cine nu-l ştia Tăticu în Bucureşti? Numele lui adevărat era de fapt Florin Ciorcilă, sportiv de performanţă, vice-campion mondial la lupte greco-romane. Toţi îi ziceau Tăticu, deoarece avea o statura de uriaş, depăşind doi metri în înălţime, cu o masă musculară de-l băga în buzunarul de la piept pe Tarzan, alias timişoreanul Johnny Weissmüller, cu care semăna foarte bine, şi faţă de care, noi restul lumii, păream nişte copii, sau pardon, nişte pitici. Poate din cauza răspândirii în timp a vedetonimului bulevardier a lui Florin, devenit celebru, mulţi bucureşteni işi mai întâmpină şi azi prietenii cu: „Ce faci tăticu?”. Iar aceştia răspund cu: „Bine tăticu!”. Povestea apelativului Tăticu’ am mai disecat-o într-o carte a sa şi faimosul dramaturg francez de origine română, George Astaloş (Pe muche de şuriu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, pag. 228).
Dar tăticul tăticilor rămâne totuşi regretatul Florin Ciorcilă, dispărut dintre noi de tânăr, tătic şi rege neîncoronat al saltelelor de lupte greco-romane şi a barului de zi „La Chinezu”, local situat pe bulevardul Magheru, în gangul de lângă magazinul Unic, vis á vis de cofetăria Scala. Barul era celebru la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 deorece era frecventat de elita sportivilor şi artiştilor boemi.
Deci să revenim la unumaiul nostru! Zis şi făcut! Eu şi Tăticu facem planuri să plecăm pe litoral! Ambii fiind burlaci, invităm să ne acompanieze două zâne-cadâne, dansatoare la un teatru de revistă, după care, de trăznet cum arătau, întorcea toată lumea capul! Călătoria cu trenul spre Constanţa a decurs pe nesimţite. Din gară, ajungem la Mamaia cu troleibuzul, ne dăm jos la barul Melody şi începem să căutăm un hotel unde să ne cazăm. După două ore de căutare, nimic! Cazare ioc! Ocupat totul! Unde să dormim? Fetele frumoase, artiste, elegante, finuţe, şi mai ales simandicoase, nu dormeau pe unde-apucă! În dreptul hotelului Perla, dăm nas în nas cu un amic din Bucureşti, şi el tot turist de unu mai , care ne vinde o poantă precum că ar mai fi niscaiva locuri libere la satul de vacanţă.
O luam aţă într-acolo, dar din păcate nu găsim nimic vacant. Ştiind că aceasta este o stratagemă a recepţionerilor, ca să-i facă pe fraieri să le dea bacşiş, bag mâna în buzunar şi strecor în palma cerberozaurului o bancnotă de-o sută de lei. Acesta îşi dă cu palma peste frunte, aducâdu-şi subit aminte că parcă ar mai fi liberă o casuţă cu două paturi, jurându-se pe toţi sfinţii că e ultima. Nouă de fapt ne trebuiau doua casuţe, deoarece eram două cupluri de două persoane, două fete şi doi flăcăi tineri, sănătoşi, dorinici de dragoste şi aventuri. Fetele le lasăserăm afară, pentru a nu fi văzute de cei de la recepţie care, ştiindu-i şnapani şi ciubucari, ne-ar fi putut cere biroul populaţiei să se convingă că avem acelaşi nume sau chiar certificatele de căsătorie şi… neavându-le ne-ar fi costat triplu şpaga. Am mai avut noi experienţe de genul acesta! Până la urmă neavând succes total, adică obţinând doar o singură căsuţa, ne-am înţeles cu Tăticu să o împărţim frăţeşte pe cea disponibilă.
Luăm cheia şi plecăm spre „castel”. Căsuţa, drăguţă, simpatică, curată, dar foarte micuţă, croită doar pentru două persoane şi acelea cu deficienţe de greutate! În partea din faţa un pridvoraş, înăuntru o încăpere cam doi metri pe doi şi jumatate. Două paturi înguste cu un culoar între ele. Deasupra paturilor nişte poliţe pentru bagaje, asemănătoare celor din tren.
De cum am intrat, Florin a început să bombăne, fiind nemulţumit deoarece la gabaritul său de sportiv bine dezvoltat şi plin de muşchi, încăpea cu greu în pat. Şi apoi mai trebuia să facă loc şi fetei. Dar ce să mai comentăm, eram tineri, veseli şi optimişti, aşa ca nu ne păsa prea tare de cum vom trage pe dreapta. Ne îmbrăcăm la şapte ace şi de toartă cu frumoasele dudui, mergem să cinăm la restaurantul unui hotel din apropiere. Dans, antren, băutură şi mâncare bună, stăm acolo până la după miezul nopţii, când ne întoarcem la „palatul” noastru. Ne băgăm în pat, înghesuindu-ne cum putem, eu cu baletista mea în brate, iar papá Florin, cu a lui pe burtă, deoarece nu încăpeau unul langă altul în pat. Cu chiu cu vai adormim, şi peste vreo juma' de oră mă trezesc cu o măciucă-n cap!!! Parcă căzuse un avion peste mine!
Fetele ţipau mai tare decât gâştele care au salvat Capitoliul, Tăticu înjura de mama focului şi se plângea că are spatele rupt. În fine, mă dezmeticesc puţin şi îmi dau seama că mă apasă ceva rigid pe umeri, pe piept şi pe picioare. Ceva ca o pătură de scânduri. Nu prea grea, dar totuşi apăsătoare, ceva care mă ţinea imobilizat. Mă strecor cu greu de sub aceea greutate necunoscută mie până atunci, aterizând pe iarba din spatele căsuţei! Eram acolo toţi patru, fără lipsă la inventar, destul de întregi, fără răni grave, doar cu câteva cucuie şi dureri de oase. Mai întâi am crezut cu toţii ca a fost un cutremur. Şoc total! Casuţa noastră era dărâmată morman la pământ!
De fapt ce se întâmplase! Ciorcilă, lunganul, ne dă o explicaţie cusută cu aţa albă. Cică ar fi visat că participase la un campionat modial de lupte unde s-ar fi luptat cu o tigroaică, ba că în timpul somnului, ca să nu cadă din pat, s-ar fi proptit cu tălpile şi cu mâinile de pereţii căsuţei, punând presiune pe aceştia. Cert este că unul dintre pereţi s-a desprins din cuie şi a căzut, iar acoperişul din şindrilă a luat-o şi dânsul la vale, căzând peste oaspeţii aflaţi sub mirajul lui Morfeu. Noroc că am scapat cu toţii aproape nevătămaţi. Tăticu era singurul care avea ceva zgârieturi pe părţile dorsale, cu toate că susţinea sus şi tare că el adormise cu faţa în sus. Fetele erau tefere, dar speriate! Mulţumim lui Dumnezeu, că altfel ar fi trebuit să le plătim ca noi teatrului „Tănase” din Bucureşti de unde le luaserăm cu inventar! Ne-am liniştit destul de repede… dar totuşi alte necazuri ne aşteptau după colţ!
Ce să ne facem? Cum să ieşim din încurcătură? Dacă află cei de la recepţie că le-am dărâmat casuţa, suntem buni de plată, ba cheamă şi miliţia să ne aresteze pentru că am distrus un bun public! Auleo, mai era şi ziua de Unu Mai şi poate se interpretează acţiunea ca un sabotaj politic împotriva oamenilor muncii! Şi colac peste pupăză mai dormiseram şi patru persoane în loc de două, fără să avem biroul populaţiei pe acelaşi nume! Ce-o să zică parinţii fetiţelor? Dar colegii de la teatru? Sută la sută că vor fi date afară de la teatru şi vor ajunge muncitoare în fabrică la Apaca!
În fine, ne reculegem şi prindem puţin curaj, ne luam hangaralele de sub dărâmături şi o ştergem pe plajă. Noapte, vânt, frig ca la Polul Nord. Facem cuie. Fetele supărate, nu vroiau nici în ruptul capului să stea măcar în braţele noastre să le încălzim. Auleo! Îmi aduc aminte că atât eu cât şi luptătorul ne lăsaserăm buletinele de identitate la recepţie. Aşa că, nu puteam să ne luam valea că ne dibuiau după acte. Ce să facem? Ce ne faaaceeem? Trebuia să fim bărbaţi! Ne luăm inima-n dinţi, lăsăm fetele ascunse intr-un tufiş şi ne întoarcem la satul de vacanţă! Batem curajoşi la uşa recepţiei! Cu ochii umflaţi de somn, ne deschide acelaşi recepţioner şperţozaur care ne cazase cu câteva ore înainte, mai să ne ia la bătaie că îl deranjăm la ore atât de matinale. Îi spunem necăjiţi ce s-a întâmplat cu căsuţa, cum s-a dărâmat, lovindu-ne de parcă am fost călcaţi de buldozer. De fete nu am suflat nici o vorbă. A început să ţipe la noi ameninţându-ne ca ne dă pe mâna miliţiei, că vom fi buni de plată toată viaţa, că vom ajunge sigur la puşcărie… „Păi miliţia e aici!” spune Tăticu supărat şi îi bagă sub nas o legitimaţie din care reieşea că are grad de ofiţer al Ministerului Afacerilor Interne. De fapt nu era ofiţer activ, ci doar angajat la o unitate militară, de unde îşi lua salariul. Acelaşi regim îl aveau pe atunci toţi sportivii de la cluburile Dimamo şi Steaua.
Când dă cu ochii de legitimaţie, receptionerul se face galben la faţă. Dar Florin nu se lasă: „Păi bine, băi nea Caisă, căsuţe d-astea daţi voi oamenilor muncii care vin să îşi petreacă ziua de întâi mai pe litoral? Să ştii că te arestez! Chem operativul şi vă arestez pe toţi, inclusiv femeile de serviciu!”. Tupeu total pe nea Tăticu! Pe mine mă umfla râsul dar mă abţineam. Recepţionerul tremurând de frica, dădea din colţ în colţ, umplându-ne de scuze şi respect şi nemaiscoţându-ne din „toa’şe-n sus şi … toa’şe-n jos”. Mergem împreună la locul accidentului. La reîntoarcere spre receptie scoate din buzunar două sute de lei şi ni-i dă, cerându-şi scuze că a îndrăznit să ne ia şpagă. Noi îi dădusem doar o sută, dar vezi-doamne, ca să ne îmbuneze ne cumpăra şi el cu o sută în plus. Că vorba aceea a lu’ moşu: „Asta-i moda în Balcani, moştenire de la turci, peşchesul să trăiască!”. Noi abia ne mai puteam abţine de râs, cu toate ca ne clănţăneu dinţii de frig şi mai eram şi cu gâdul la fetele din tufiş, de frică să nu ni le fure cineva, sau să nu le găsim îngheţate statuie acolo unde le lăsaserăm!
Îl întrebăm pe recepţioner dacă nu ştie un alt hotel unde să tragem la aceea oră răcoroasă de dimineaţă. Încrezător că poate să scape cu pielea curată, ne propune să ne cazeze în una din casele de protocol ale satului de vacanţă. Şi uite aşa ne trezim într-o mică vilă, cu două dormitoare cu paturi enorme, sufragerie, baie, radiatoare electrice, radio şi alte facilităţi de lux. Plus două sute de lei în buzunar! Traiască ai noştri! Ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna-n cap! După întristare, vine bucurie, vorba moralei de la una din mini-fabulele lui Topârceanu!
După ce ne luăm în primire noului loc de cazare, îl urmărim pe recepţioner şi când vedem că a stins lumina şi a tras-o pe dreapta, ţuşti la tufişul cu fete îngheţate, luăm odoarele în braţe şi le ducem la „palat”. Cămin plăcut, bucurie mare, fetele îmbunate şi dezgheţate, ce mai, totul ca într-un film american cu sfârşit frumos.
Dimineaţa, pe la zece, le spunem domnişoarelor să meargă la plaja pentru a-şi mai încălzi puţin oasele îngheţate prin tufişurile mamaieze, iar noi flăcăii o luam către recepţie să vedem ce surprize ne mai aşteaptă. Găsim la datorie, un alt recepţioner. Când îi spunem cine suntem, ne tratează cu respect şi scuze pentru ceea ce s-a întamplat în noaptea precedentă. Ştia tot! Avusese grijă să-l informeze Nea Caisă! Ca să ne îmbuneze, ne oferă un ness rece şi recunoaşte că nu suntem primii clienţi ai satului de vacantă care au paţit-o la fel ca noi! Dă vina pe constructori, care au făcut economie de material lemnos şi care nu au asamblat cum trebuie unele casuţe. Ne spune mieros că putem să mai rămânem în vila de protocol, pe gratis, încă două nopti, întrucât „tovarăşul de la Bucale” care trebuia să o ocupe, a dat telefon că nu mai vine, preferând să îşi petreacă unumaiul muncitoresc la socrii. Făcand pe niznaiu, acceptăm cu o jumătate de gură, ba culmea tupeului îl mai şi întrebăm dacă putem fi vizitaţi de prieteni sau… prietene. El ne face cu ochiul şi dă afirmativ din cap, dându-ne de înţeles ca ne putem simţi ca în sânul lui Avram şi dacă vrem putem invita la noi chiar şi fanfara din Constanţa. Şi astfel intrăm în legalitate şi cu cazarea fetelor.
Luni la prânz, când am părăsit, cu părere de rău, locul de aventură, acel cuibuşor de nebunii de la satul de vancanţă din Mamaia, ale acelor zile răcoroase de inceput de mai, eram bine dispuşi şi râdeam toţi patru cu gura pâna la urechi! Fetele ne-au declarat dragoste eternă, promiţându-ne că vor petrece, toată viaţa cu noi şi… numai cu noi, toate sărbătorile de unu mai. Pe tot parcusul călătoriei cu trenul de la Constanţa până la Bucureşti, fiind singuri în compartiment la clasa întâia, deoarece unsesem naşu cu doi poli, ne sculam pe rând în picioare de pe canapelele de plus şi strigam veseli: „Asta-i viaţă, ăsta-i trai, să trăiască unu mai!”. Şi uite aşa am avut parte de cel mai minunat întâi de mai muncitoresc din tinereţile mele.
George ROCA
Sydney, Australia
23 aprilie 2006