Ar trebui să existe mai mulţi poli culturali şi ştiinţifici în lume pentru a da naştere competiţiei şi a împiedica tendinţa unora, indiferent care ar fi aceştia, de a-şi subsuma, monopoliza, ignora sau chiar boicota alte culturi şi civilizaţii.
Citesc în ziarul spaniol, El País” [Tara], din 6 noiembrie 2005, p. 35, rubrica „La Cultura”, un articol cu ceea ce se petrece astăzi în artele plastice: „Ellos deciden lo que nos gusta” (Ei decid ce ne place nouă)!… de Andreea Rizzi din Madrid.
Este un eseu critic la adresa revistei britanice „ArtReview” (scris împreunat), de care n-auzisem şi pe care am găsit-o pe Internet doar cu o mică pagină web. Artview publica o listă cu cele mai „influente” persoane contemporane din artă, subiectivă bineînţeles, care abunda în nume anglo-saxone (restul lumii fiind cvasi-ignorat!), folosind un criteriu de clasificare favorabil lor (adică milioanele de euro rezultate din vânzări ori tranzacţii artistice). Dar banii nu înseamnă neapărat valoare, pentru că artişti din ţările subdezvoltate nu-şi pot vinde operele în zonele lor cu asemenea sume.
Profesoara Estrella de Diego, din departamentul de Arte Contemporáneo de la Universidad Complutense din Madrid, spune: „Această listă este în mod sigur reflexul industriei de artă şi falsa ei democratizare. Este un paradox, fiindcă mi se pare că arta se aseamănă cumva industriei farmaceutice: lumea consumă medicamente, dar nu ştie cum sunt făcute şi nici cine sunt cei din laboratoare.” (traducere aproximativă).
Manuel Borja-Villel, director la Museo de Arte Contemporáneo de Barcelona, conchidea că „lista evidenţiază o contradicţie… (…) trăim una dintre cele mai de jos epoci în ceea ce priveşte cunoaşterea şi calitatea dezbaterilor artistice. Ideea că accesul la artă e suficient este falacioasă (înşelătoare). Că mulţi oameni merg la muzee nu înseamnă nimic” şi continuă cu sintagma „artă mercantilă”, folosită la consum nu la educaţie. Lista este susceptibilă de critică. Lipsesc gânditorii din artă, conchide Borja-Villel, continuând că lista trebuie să reflecte calitate, nu putere.
Câţiva din cei „puternici” în lumea artelor (pictură, sculptură, instalaţii şi arhitectură), după acea listă sunt: artistul Damien Hirst (din Londra), galeristul Larry Gagosian (New York – Londra), colecţionarul François Pinault (francez), directorul Galeriilor Tate (bineînţeles din Londra) – nume necunoscute marelui public (eu aud pentru prima dată de aceşti magnaţi).
În ziar este pozată opera „in his infinite wisdom” (în înţelepciunea sa infinită), de Hirst, ce reprezintă un viţel cu 5-6 picioare (nu se-nţelege exact) şi-un tânăr privindu-l, şi mă întreb ce-i aşa genial în această imagine de valorează milioane de euro?
Se ştie că sumele pot fi umflate artificial prin publicitate şi trafic de influenţă. Aici intervine şi jocul mafiei internaţionale în artă şi literatură. Un poet, din Bobenii Olteţului, îmi spunea că premiile Nobel au fost înfiinţate ca un mijloc de impunere a dominaţiei culturale şi ştiinţifice vestice asupra Globului. Puţinele excepţii care există confirmă regula. De pildă, cultura asiatică este cvasi-necunoscută, pe când cea vestică abundă ad nauseum.
Dacă în prima jumătate a secolului douăzeci artişti din toată lumea puteau merge la Paris pentru a se lansa, pe atunci capitală culturală mondială, acum ne aşteaptă o agresivă dominaţie anglo-saxonă (efect al globalizării?).
Ar trebui să existe mai mulţi poli culturalI şi ştiinţifici în lume pentru a da naştere competiţiei şi a împiedica tendinţa unora, indiferent care ar fi aceştia, de a-şi subsuma, monopoliza, ignora sau chiar boicota alte culturi şi civilizaţii.
Şi-n România, Bucureştiul încearcă să domine şi să diminueze arta, literatura şi ştiinţa provinciei. Oraşe precum Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, Craiova, Braşov ar trebui să manifeste o independenţă culturală mai mare faţă de capitală, să nu imite şi accepte automat „persoanele” impuse de Bucureşti, ci să utilizeze criteriul axiologic.
O revistă precum „România literară” este dirijată de N. Manolescu, care scria pe vremea comunismului despre revoluţii, şi Alex Ştefănescu – de acesta ce să mai vorbeşti: înainte de 1989 compunea cronici pe prima pagină a revistelor literare despre Partidul Comunist Român şi Tovarăşul Nicolae Ceauşescu!… linguşea fără măsură, iar acum face pe… „democratul” de mucava!… mă mir că nu-i e ruşine… un cameleon de ultimă speţă… îl pot asemui cu personajul Le Boef [Boul], din piesa lui Eugène Ionesco „Rhinocéros”, care s-a transformat în rinocer (din bou!) – fiindcă asa deveniseră vremurile…
Ba mai rău, iată cum se jeluie un foarte tânăr scriitor (G. Dorian) în site-ul de poezie romanească:
„Am fost şi eu prin Bucuresti şi-am întâmpinat aroganţa unor redactori mai vârstnici sau mai tineri dar care au prins un post cultural prin cine ştie ce concurs de împrejurări la România literară, Observatorul cultural etc.
Alex Ştefănescu zicea ca publică vreo cronică la volumul meu numai dacă ii plătesc 100$ dar eu nici n-am servici iar volumul l-am scos cu chiu cu vai. Nick prietenul meu auzise şi el acelaşi lucru în LiterNet, dar sunt unii care au bani.
M-am gândit să încerc la reviste străine care poate sunt mai cinstite, trebuie să-mi traduc poeziile.”
Deci, România literară, în care cronicile s-ar publica pe bani, se erijează în „conducătoare” a literaturii româneşti? Păi, ce fel de „literatură” de influenţă e asta?! Nu de altceva dar Alex Ştefănescu pune şi o amprentă negativă asupra cercurilor obscure care finanţează (din motive politice, ideologice, propagandistice mai ales) această revistă – deoarece din vânzări n-ar rezista (publicul îi arată indiferenţă). Aceste cercuri obscure încurajează corupţia în literatură, şi promulgă cu mare trâmbiţă subcultura lor, plus şpaga, şperţul, mita care se manifestă atât de tare şi-n economie şi politică?
Nici actualul preşedinte, Traian Băsescu, marionetă a străinilor, şi guvernul său care dă dovadă de servilism politic pe plan extern, nu fac faţă.
Alex Ştefănescu a scos şi-o pseudo-istorie literară, care nu-i altceva decât o însăilare de articole publicate în revista la care e nemeritat redactor-şef, un surogat literar cuprinzând gaşca lui (în afara clasicilor pe care nu-i putea ignora), departe de predecesorii săi în istorii literare: G. Călinescu, Marian Popa, A. Sasu, Ion Rotaru, Florea Firan, şi alţii.
Din păcate şi astăzi se aplică în România criteriul politic în măsurarea valorilor…