"Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e să trăiască umil în slujba ei." WILHELM STEKEL
Cei numiţi în a doua jumătate a titlului îi vedem în fiecare zi, când ne îndreptăm spre serviciu ori spre şcoală; îi recunoaştem după privirile rătăcite, vocea baritonală ori luxul maşinilor a căror cilindree sunt invers proporţionale cu creierele lor – că deh, tac’su fost activist de partid are de unde.
Atenţie însă, pentru aceşti cercopiteci, pubertatea s-a consumat cu pantalonii în vine în faţa calculatorului de aceea la vederea unei "zâne" tind să devină agresivi manifestând teama faţă de potenţialii concurenţi grăbindu-se să se reproducă în locuri obscure la fel cum au făcut şi mamele lor acum douăzeci şi ceva de ani. Din păcate aceste veritabile vertebrate primare – moroi pentru romantici – demne de ample studii antropologice ori subiecţi pentru anatomia internă interacţionează cu oamenii iar terenul propice acţiunii este de preferinţă întunecos şi umed: barurile şi cluburile.
Nu pot să uit evenimentul deosebit de trist ce a marcat Clujul în urmă cu câteva zile când un tânăr a fost ucis de către produşii stârpiturilor mai sus prezentate iar primarul Boc – parcă-l şi văd – se lamenta ocărându-i încurcat probabil că nu ştia să comute telefonul pe foto.
Zile la rând ştiri lamentabile pe posturile naţionale – lamentabile şi ele – cu tot cu promteriţele supranumite prezentatoare n-au făcut altceva decât să prezinte cât mai voalat publicului avid după lacrimi şi sânge suferinţa familiei şi a colegilor. În paralel cu imaginile şocante de la televizor în mintea mea se derulau imagini pe cât de şocante pe atât de…personale.
Cu câteva luni în urmă chiar eu şi doi însoţitori am fost zdrobiţi de astfel de neanderthalieni. Noroc cu garda care patrula la acea ora târzie că altfel cine ştie… primitivii ne-ar fi luat genitalele drept trofee. Îmi amintesc prima lovitură şi cheagurile de sânge din gură şi urechi da’ mai rău ca toate, piuitul din cap – datorat probabil comoţiei – ce-mi înţepa creierul şi de care nu-mi auzeam vocea dând explicaţii gărzii salvatoare.
Ce-mi pare curios este că până la aflarea veştii din Cluj n-am fost conştient cât sunt de norocos.
Acum, nu ştiu, o fi fost el de vină că s-a lăsat provocat de tribali, or fi fost de vină şi prietenii că nu i-au fost aproape, or fi de vină bodiguarzii – între noi fie vorba majoritatea descind direct din cercopiteci – sau poate că noi toţi şi modul în care minimalizăm aportul nostru la societate preferând să ne dăm la o parte în grup din faţa "venerabililor" în schimbul pielii noastre.
Fie ca studentul să nu fi murit degeaba.
Odihnească-se-n pace!